Contemporanul » Polemice » Magda Ursache: Nicolae Breban şi stuprarealiştii

Magda Ursache: Nicolae Breban şi stuprarealiştii

Breban a avut puterea să se revolte, ştiind de la maestrul său: „Ceea ce nu mă doboară mă face mai puternic”. Şi-a provocat încă o dată destinul de insurgent. Iar atitudinea sa igienizatoare va rămâne în istoria culturii române, sunt sigură

Da, Nicolae Breban e un scriitor greu de ucis, chiar dacă a fost luni de zile bălăcărit în fel şi chip pentru o fantasmagorică (şi e puţin spus) „instigare la omor”, chipurile, fiind pus pe ciuruit Patapievici-⁠Liiceanu, dar şi pentru „exprimare neacademică” la Academie.

Altceva i-⁠a iritat, însă, pe intelocraţii recenţi: lecţia de verticalitate. Breban nu s-⁠a lăsat ispitit nici de Stelian-Tanase-Ana-Blandiana-G-Liiceanu-H-R-patapievici  vechile, nici de noile oportunităţi. Şi aş fi vrut ca Mircea Ciobanu să scoată la editura sa, Vitruviu, cartea-⁠anchetă, cartea-⁠confesional, construită pe întrebarea: „Ce-⁠aţi făcut în ultimii 10 ani?”.

Andrei Grigore, în interviul cu Eugen Simion, În ariergarda avangardei, construieşte, după proletcultism, vocabula elitcultism, cu trimitere la noii centri de putere mediatică/ managerială. Despre felul cum a funcţionat ICR în vremi patapieviciene sunt multe de comentat. Numai că actualul şef, Radu Boroianu, vrea „gândire liniştită”, chit că ar trebui să-⁠l neliniştească, aşa cum am mai spus, starea de avarie a României şi a culturii sale. Am trecut de perioada interzicerii, am ajuns la cea a indiferenţei; de la cenzura multilateral dezvoltată la cenzura pieţei, a banului, a difuzării; de la cititul ca risc la cititul ca lux (financiar). Piaţa de carte s-⁠a restrâns şi din cauza preţurilor uriaşe impuse de Humanitas. Abonamente la biblioteci publice? Dar care biblioteci?

Sunt trimişii noştri speciali peste hotare cei mai reprezentativi? Transcriu dintr-⁠un autor de kakodop (mulţumesc, Luca Piţu!), tradus în 7 limbi şi încă una. Iată moartea domnului Lăzărescu: „Hai că m-⁠am dus! – mi-⁠am zis – şi m-⁠am dus în pizda mă-⁠sii, către lumea cealaltă!” Alte „chestii”, elaborate de acelaşi creier haios: „De ce chestie ar putea să-⁠l doară-⁠n cur pe-⁠un sfânt?”; „Fute-⁠i o bandă neagră peste ochi!”. Mai departe, scrie-⁠n carte. N-⁠am trecut nici de jumătatea ei cu lectura, am mai răsfoit pân’ la p. 86 şi gata, deşi personajul jurnalist de meserie, anunţa un subiect-⁠beton: „Mâine trântesc o chestie cu un tip care şi-⁠a prins scula într-⁠un rulment!” Mi-⁠a ajuns testul redactorului şef la „botezul” în gazetărie al angajatului:
„– Ia spune tu, ce-⁠ai citit până acum?
– Biblia, Patericul.
– Fix căcat!”.

Papirofagii cuceresc meterez după meterez, cu trivialul în steag, uzând de dreptul de a toca hârtie. Maculatura se dă drept literatură. Alt autor bine promovat crede că: „Orice, odată pus pe hârtie, devine literatură”. Să nu exagerăm. Sintagma potrivită e alta: deloc literatură.

Se confundă simplitatea cu simplismul, iar o gaşcă sau alta fabrică nume care mai şi intră-⁠n manuale. Justin Bieber e modelul adolescenţilor când fac, pe terenul de sport, sex-⁠surpriză, adică viol. La primară chiar, în anii ’50, am fost obligată să-⁠i citesc pe cei doi Alexandru, Sahia şi Toma; acum, liceenii au parte de Ovidiu Verdeş. Yung and restless cum este, îi deprinde pe elevi cu melteana de cartier. Expresivă, după unii critici.

„Vrem Kitschweg?”, se întreabă Vasile Gogea. Se vede că da, de vreme ce în USR intră cine vrea, nu cine poate să fie scriptor. Totu-⁠i să ai nu ceva de spus, ci ceva de tipărit. Fii superficial şi atragi atenţia pare a fi o lege a succesului de public. Te citeşte Ţânţăreanu „pă closet”! Şi cine mai ia în seamă spusa lui Einstein: „Încearcă nu să fii un succes (de rating, nota mea, Magda U.), ci o valoare”? „Popularul” Dan Chişu deţine tehnica seducţiei facile, know-⁠how-⁠ul, nu ca DRP, Groşan, Aldulescu, LIS şi alţi truditori ai condeiului. Autoare cu savoir-⁠faire social (ca Romaniţa modista-⁠memorialistă, ca filosoafa Mi’aela, cu lăvurile ei, ca Andreea lu’ Marin (şi-⁠mi aduc aminte că lansarea eseului Trădarea criticii de N. Breban s-⁠a făcut pe o scară laterală, pentru că zâna acaparase microfonul central) ocupă cu nonşalanţă scena literaturii. Ce-⁠or căuta fetele astea în vitrinele librăriilor? E ca şi cum ai vrea s-⁠o asculţi pe Minodora la maxim, când există Angela Gheorghiu; e ca şi cum ai vrea să-⁠l citeşti pe Pavel Coruţ, când există Breban.
Trăim vremi neprielnice valorilor. Nu contra acestor non-⁠books se poartă campanii acute, ci contra autorilor consacraţi. Şi se uzează din nou de termenii lui N. Moraru, Sorin Toma, Vicu Mândra, Ovid S. Crohmălniceanu etc. etc. În Studii şi eseuri (ESPLA, ’50), volum poreclit, cu haz de nehaz, Studii şi deşeuri, N. Moraru îi înfiera pe „reacţionarii” literaturii române, în frunte cu cel mai reacţionar, mai anti-⁠democrat, mai anti-⁠progresist, Mihai Eminescu. „Ce tot aveţi voi cu Ieminescu ăsta?”, se mira o ministresă a Culturii proletcultiste.

Asistăm la declasarea clasicilor, ale căror opere sunt considerate drumuri bătute, închise şi respinse ca neoriginale. S-⁠a afirmat că Istoria literaturii a lui Călinescu e confuză ca valorizare. Şi atunci valorizăm noi, ultraelita, după regulile political correctness-⁠ului. Rebreanu a înregistrat un nu absolut (Ei, cum să scrii la nesfârşit despre Ion când ne paşte satul global?), Arghezi e „marele zero” şi nici Blaga nu se simte mai bine.

Nicolae Breban a văzut (pentru că a vrut să vadă) noile forme de culturocid (termenul pictorului şi eseistului new-⁠yorkez Ştefan Arteni), organizate în aşa fel încât să arunce la coş mai tot ce s-⁠a scris ante Patapievici, anulând valori sau înlocuindu-⁠le cu non-⁠valori: poate Bagaj de H. Bonciu, să-⁠i ia locul romanului Adam şi Eva; poate Băgău de Ioana Bradea să subclaseze Patul lui Procust de Camil Petrescu? Mult, prea, răs-⁠comentata scriere a lui Cezar Paul-⁠Bădescu, Tinereţile lui Paul Abagiu, a ajuns la premiu naţional. Astfel de autori cred că dau o palmă literaturii predecesorilor (cum zice prefaţatorul Mircea Cărtărescu, încântat de „sugestia masturbatorie din titlu”, luminându-⁠ne că numelui îi lipseşte l-⁠ul iniţial), dar palma nu-⁠i decât un scuipat în obrazul literaturii considerate o shaorma cu de toate. Piaristica vinde bine literatura-⁠trash. Şi Bădescu se poate recomanda că a primit de la Preşedinte, în 2000, „medalia «Mihai Eminescu» pentru merite culturale”. Meritul prim fiind, după acelaşi prefaţator, nimic alt­ceva decât „faimosul – sau cum spun americanii, infamous număr despre Eminescu al «Dilemei»”, „creaţia lui”. Cezarul n-⁠a vrut să dea Ceazarului ce i se cuvine, iar asta, după M. Cărtărescu, cel atins de nobelabilitate, spre a-⁠i spune ca Ion Simuţ, ar însemna a fi contracultural, fapt stimabil. Un exemplu din „bijuteria” intitulată O călărire în zori, anexă la Tinereţile lui Daniel Abagiu?: „Curios, ştia că atunci când o ai sculată ţi se taie pişarea”.

În democratura noastră parţial color, revistei „Familia”, apărută acum 150 de ani, în iunie 1865, i s-⁠a refuzat, cum scria LIS şi nu numai, finanţarea de către AFCNS a două numere, pe 2015. S-⁠au plantat mine anti-⁠personalităţi la TV? S-⁠au plantat. Şi încă la TV1. S-⁠a vorbit de monstruosul Preda, că ar fi aruncat pisoi vii în foc, de „criminalul” Sadoveanu, de „tinicheaua” Călinescu, de gurul Noica şi câte altele. Parantetic spus, pe bietul Călinescu nu l-⁠au scutit de atacuri nici cenzura, nici politrucii; şi Noica, şi Călinescu au fost victime, au fost toleraţi, îngăduiţi, supravegheaţi. Care a fost statutul lui Crohmălniceanu, care s-⁠a „reinventat”? Când a crezut profesorul în ce spune? În anii ’50, când avea ce-⁠avea cu arta decadentă, putregăioasă, când, la Conferinţa Scriitorilor din 1962, îl considera pe Blaga exponent al „păcătoşeniei dragostei trupeşti”? Sau când observa, postsocialist, că limbii române literare îi lipsesc cuvintele triviale (v. prefaţa la Apollinaire, tradus de Emil Paraschivoiu)? Acum, coprolalia e declarată marcă a esteticului. Ludicitatea postmodernistă a căzut în scato. Mă tem, cum spunea un personaj al meu din Bursa de iluzii, că reprezentanţii Culturii E-⁠O (Ejaculare-⁠Orgasm după Martin Walser) au luat-⁠o „într-⁠o erecţie greşită”. Ca Dudu Crudu: „îi băga pula între/ coapse ea gemea în aer departe departe”.

În războiul purtat de tinerii „minimalişti” (sub oriflama găeşteanului Mihai Ilovici, cel care cerea „arderea bătrânilor”), dispuşi să diminueze rolul în literatură din pricina vârstei biologice, N. Breban a reacţionat de partea „bătrânilor”. Cei mai beşteliţi au fost şaizeciştii şi şaptezeciştii. „Haideţi, dom’le, cu anii cincizeci”, şi-⁠a manifestat sila faţă de tema obsedantului deceniu Lucian Mândruţă, la B1TV, în 24 martie 2015. Ce puşcării comuniste, ce poeţi ai închisorilor staliniste, ca Gyr şi Crainic, dacă noi avem scriitori de DNA, analizaţi (sau denealizaţi), capabili să mântuie 5 cărţi în mai puţin de 5 luni sub arest?

După şaptezecişti a venit şi rândul optzeciştilor, care trebuiau scoşi din ierarhii şi înlocuiţi cu douămiişti, ca şi cum n-⁠ar avea fiecare locul său în istoria literaturii. Şi câţi n-⁠au intrat în Salonul refuzaţilor, ca defazaţi, încremeniţi în modele şi au fost trimişi la cimitir, Cărtărescu asigurându-⁠le piatra tombală!

E încă-⁠n trend să te iei de „matusalemii” romanului, ca Breban. Argumente solide nu s-⁠au adus (Omul din Belleville a fost respins cu un Dă-⁠l dracu’ pe Goma!, iar Breban ca „omul serviciilor”), ci s-⁠a denunţat. Dintre toate, pâra la ambasada polonă (era să zic Poartă) mi s-⁠a părut cea mai reprobabilă, cea mai penibilă atitudine. Numai că Breban e, cum am spus, structură tare, de rezistent prin cultură. Le-⁠o duce pe toate, e învăţat. A fost declarat „consilier al lui Pleşiţă” de un consilier al lui Băsescu. Ce-⁠i drept, fostul preşedinte a plâns în versuri, la TV, moartea mamei sale, mamă care era, atunci, vie. Or, care e singura cale după Breban? Ficţiunea? Nu, singura cale e adevărul.

După ce a abordat un subiect periculos, trădarea criticii (sau a criticilor?; Gh. Schwartz vorbeşte şi el de ceea ce numeşte „trădarea făţişă a criticilor generaţiei ’70 faţă de congenerii lor”, exemplificând cu numele lui Mircea Iorgulescu ori Alex. Ştefănescu), actele ostile ale cobreslaşilor s-⁠au amplificat. Dar n-⁠a strâns N. Breban împotriva lui întreg frontul credincioşilor închinători la Tezele din iulie ’71? În ’77, anul cutremurului, a fost cutremur ideologic pentru N.B. După ce a publicat Bunavestire (roman respins de două edituri), a devenit caz de plenară PCR, s-⁠a „bucurat” de critică de plenară. Oficialul propagitator Titus Popovici a vociferat contra lui. Principala acuză: „adept declarat al filosofiei lui Nietzsche”. Culmea, Breban a fost „înfierat” cam în aceeaşi termeni în zilele noastre: ca adept al lui Dostoievski şi Nietzsche (mai exact: ar avea doar arogante pretenţii că ar face parte din familia celor doi şi nimic altceva), impostor, grafoman, nulitate, insolent etc. Un comisar Moldovan al presei a cerut „să se debrebanizeze” literatura. Molipsiţii de Breban, de arta de a crea personaje, out! Noi n-⁠avem timp de aşa ceva, personaje, când putem descrie sexul în doi, în trei, în câte/ câţi vreţi.

În fapt, a enervat construcţia ca pilon al prozei mari, respiraţia epică amplă, romanul problematic, având „curajul întrebării”, ca să-⁠l citez pe Petru Ursache. Şi când? Când tentaţia consumerismului e din ce în ce mai accentuată, când câştigă teren băşcălia şi superficialitatea. Răsfăţaţii criticii literare, ai juriilor de premieri sforărite sunt cei mai buni?

Sunt autori mai bine citiţi şi mai bine vânduţi (asta da!) decât Breban. Stupra se vinde bine, abuzul de limbaj verde se vinde bine. Cine le-⁠a rupt la vânzări pe „femeile flexisexuale”, care au „perverserat” în a ne explica (la Pro TV, la popa Tabără) cum se face sex cu un dildo, sex anal cu sticla, cum se scrie cu o cariocă vârâtă în vagin? Gloriolei Claudia Golea nu i-⁠a fost străină zoofilia. Oare societatea pentru protecţia animalelor n-⁠a avut nimic de zis?

Vă mai amintiţi de revista „Oblio”? Cu nuduri obscene în alb-⁠negru, cu „exegeza” despre cele opt feluri de muşcătură erotică, plus cinci moduri de a-⁠ţi zgâria partenera? În interbelic, avangarda a scos revista scato „Pula”, dar nu m-⁠aş fi aşteptat ca într-⁠o emisiune culturală, Parte de carte, să se intre datorită repetitivului cuvânt cu f. Când Dan C. Mihăilescu a avut oarece rezerve privind „universul spermatic” al prozatoarelor Baetica şi Golea, al prozatorului Ionuţ Chiva, care ne informa cum „se penetrează” un curcan, a fost băgat în corzi; i s-⁠a reproşat că ar avea o conştiinţă culturală precară, ba-⁠i chiar necunoscător (ca să nu zic ignorant) de estetica nouă, aliniată Vestului prin carnal. Cantonat în Eliade, Cioran şi alţi criterionişti, Dan C-⁠ul s-⁠ar fi arătat plin de prejudecăţi privind ingredientul sex. Iar emisiunile lui Tabără despre cele 7 orificii au continuat mult şi bine.

Şi acum s-⁠a întâmplat neîntâmplatul: N. Breban a acuzat scabrozitatea literaturii cu pu şi pi, rostind în clar cuvintele. Ce vuiet, ce zbucium! O ploaie de injurii consternate şi consternante au căzut pe capul academicianului. Cum să se audă astfel de cuvinte neacademice la Academie? Cum să se rostească astfel de vorbe la TV? Dar cele ale eseistului Patapievici (cur, pişat, à propos de poporul român şi istoria lui) ce-⁠or fi fiind?

Ştiţi ce s-⁠a putut auzi pe scena Casei FILIT (5 oct., 2014), în Noaptea Albă a Poeziei? Ştiţi care a fost poemul final al galei? Iată-⁠l: „Un căcat la pătrat/ Dă un pătrat de căcat”, pandant, pesemne, la Text de tot căcatul de Sorin Stoica. E un „mesaj” înălţător, nu-⁠i aşa? Îmi aduc aminte că editorul cărţii mele, Bolile spiritului critic. Eseuri atipice (Libertas, Ploieşti, 2006) n-⁠a vrut cu nici un chip să tipărească textul Linia fierbinte a prozei. L-⁠a acceptat Aura Christi, în următoarea mea carte, Pe muchie de hârtie (ed. Ideea europeană, Bucureşti, 2007). De ce? Pentru că, excedată de aşa-⁠zisa proză din care sar în ochi toate f-⁠urile, a ultrasexistelor doamne şi domnişoare, proză ivită din „părţile personale”, am adus dovada, ca să nu par o pudibondă, că avem o literatură de pu şi pi, stuprarealistă.

Într-⁠o pagină de jurnal, G. Liiceanu, vizitat de „calul negru”, notează: „Creştinismul care, asociind plăcerea cu păcatul, a vrut să ucidă «calul negru» din noi. Aşa s-⁠a născut, în Europa, Infernul”. De acord, dacă egoficţionarele noastre n-⁠ar fi sărit toţi caii, ca Baetica, de pildă: „Peste noapte, sperma lui mi se usca pe piept, pe umeri şi pe gât, aşa încât dimineaţa o dezlipeam de pe mine ca pe un strat de epidermă prea bronzată. Încet, în fâşii lungi, cu precauţie, făcând apoi între degete bobiţe minuscule de spermă uscată, pe care le strecuram în pasta de dinţi”. Dacă hârtia revistei mai suportă astfel de citări, iată şi una din premiata Bradea (pentru Băgău), al cărei personaj se topeşte când iubitul de Marius „se scarpină pe burtă” sau „face pişu în timp ce mă spăl eu pe dinţi”.

Critici cu deplină înţelegere pentru scato au lăudat acest soi de paper back, ca eliberare de cenzura comunistă. Aşa cum violul a fost declarat sex-⁠surpriză, porno-⁠literatura a fost declarată „literatură nevrotică”, egoficţiune total liberă, desuet fiind să scrii cu perdea. Pe cale de consecinţă, proza nu are perdele, nici poezia. Dar teatrul? Toate-⁠s fără perdea, ca apartamentul cucoanei pânditoare prin fereastră, de la parterul blocului meu.

Cui foloseşte literatura obscenă? Cum, cui? Plăcerii cititorului. Aşa că librăriile s-⁠au umplut cu proze despre dezbrăcăciuni şi orgasmecanisme, histories de cul etc.

Octavian Soviany, într-⁠un Jurnal naţional de iulie 2007, scria: „Lumea s-⁠a dez-⁠vrăjit”. Cum să mai existe sentimente romantice la cei care se uită de la 4 ani la filme porno?, întreba poetul. De unde magie, mister… la celălalt?

Daniel Cristea-⁠Enache l-⁠a ironizat pe Emil Brumaru cu soluţia melesteul. Poetul, dedat la compoziţii sotadice în Plai cu boi („Şi ne băgăm în pivniţi prin gârlici/ Ca să ne futem dulce fii cu fiici,/ Ş-⁠apoi c-⁠un degeţel plin de fecale/ Să desenăm pe zidurile goale/ Un milion de pule şi lindici”), a obţinut la ţanc Steaua României în grad de ofiţer „pentru realizări artistice remarcabile şi pentru promovarea culturii”.

„Zburdariile cele trupeşti” fiind medaliate, c-⁠aşa-⁠i trendu’ (n-⁠a dat însuşi preşedintele Băsescu, poreclit Băsexy de Dragoş Pătraru, un interviu într-⁠o revistă porno şi – stupoare – n-⁠a devenit, pe vremea lui Patapievici, preşedinte de onoare al ICR?), cum să placă atitudinea igienizatoare a lui N. Breban? De ce vrea N.B. să ne eliberăm de biologie? Ia să-⁠l acuzăm că-⁠i gata să-⁠i împuşte şi pe filosofi, şi pe eseişti, şi pe miei, şi pe cai, şi pe boi…

„Ieşire vulgară, fără rost”, a opinat şeful ICR, Radu Boroianu (filmul Aferim, unde se înjură ca la carte, l-⁠a aplaudat). Grigore Brâncuş a cerut şi e „puţină decenţă”, de unde se vede câtă literatură indecentă a citit.
În opinia mea, nu cele două cuvinte spuse de N.B. pe şleau, la mânie, au deranjat (poezia, proza, teatrul, filmul debordează de ele), ci modul tranşant de a pune problema, nealinierea scriitorului, cu văzul şi auzul în alertă, la dictatura non-⁠valorii.

În ce mă priveşte, m-⁠am convins: spiritul critic e suspect şi-⁠n comunism, şi-⁠n postcomunism, iar influenţa publicului e mai mare decât ne-⁠am aşteptat cu toţii în acel Decembrie. S-⁠a sfârşit (sau am crezut eu că s-⁠a sfârşit) cu activul de partid, dar avem activ de partide. Sintagma „intelectualii lui Băse” (asta fură, din păcate!) a supărat peste poate grupul celor care au aderat din ţeapănă convingere la cauza marinarului. Breban a sesizat că după Cântarea Ceauşescului a venit Cântarea următorilor preşedinţi. A refuzat şi lista PSDR (pentru Senat) şi lista lui Coposu, iar editurile Humanitas şi ICR-⁠ul l-⁠au scos din listele lor. A semnat vreun intelocrat de curte băsescă acel Apel pentru salvarea culturii vii, din septembrie 2006? Că nu ştiu.

Re-⁠direcţionat spre Boc, tot pe loc, în 2009, Apelul n-⁠a avut ecoul scontat. De altfel, solidaritatea de (şi între) generaţii la scriitorimea română e în creştere zero, ca ramura industriei grele.

Breban a avut puterea să se revolte, ştiind de la maestrul său: „Ceea ce nu mă doboară mă face mai puternic”. Şi-⁠a provocat încă o dată destinul de insurgent. Iar atitudinea sa igienizatoare va rămâne în istoria culturii române, sunt sigură.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Recomandați articolul în rețelele sociale:

Despre Magda Ursache

Magda Ursache s-a născut la Bucureşti, la 20 decembrie 1943. A absolvit Colegiul „B.P. Hasdeu” din Buzău şi Facultatea de filologie a Universităţii „Al.I. Cuza” din Iaşi, cu diplomă de merit, în 1967. A lucrat în redacţia revistei „Cronica” (redactor, [...]

Vezi descriere completă

  1. vasilepopescu9025@yahoo.ro'

    Doamnă,aş vrea să pot spune ceva rău despre articol,să pot să afirm că nu sunt în totalitate de acord cu conţinutul acestuia şi apoi să argumentez de ce şi în ce fel.N-am cum s-o fac pentru că nu vreau să mint.
    Totuşi,cred eu trebuie schimbată tactica.Elita asta închipuită nu poate fi combătută decât prin opere care s-o eclipseze şi care s-o lase fără public.Nu vedeţi că nici nu catadicseşte să se angajeze în polemici,că au adoptat acel „câinii latră ursul merge”,că au bani,se promovează unii pe alţii şi dispun de proptele politice prin intermediul cărora editurile şi cărţile lor au umplut rafturilor bibliotecilor publice?Ce le pasă că le zac volumele prăfuite prin librării…groase,cu preţuri inaccesibile pentru foarte mulţi,atâta timp cât legea achiziţiilor publice le este favorabilă?!?
    Vă rog să n-o luaţi ca pe o obrăznicie dar de 20 de ani tot citesc articole de felul acesta.
    Uitaţi-vă numai ce preşedinţi a avut România şi încă mai are şi gândiţi-vă că toţi au fost promovaţi şi susţinuţi de elite,mai mult sau mai puţin condiţionat sau necondiţianat!
    Şi pe de altă parte nu mai poţi în ziua de azi să ceri cuiva să citească despre FRANCESCA de la nu ştiu care fabrică….

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest