Contemporanul » Polemice » Magda Ursache: Controverse privind felul de a fi român

Magda Ursache: Controverse privind felul de a fi român

„Dacă negăm ţara, ne negăm pe noi înşine, fiindcă noi constituim ţara. Dacă România este o minciună, şi noi înşine suntem astfel. Oare e posibil aşa ceva, să ne confundăm cu neantul, cu răul, cu întunecimea?”

„Trecutu’ e ce-⁠o fost, da’ tot mai e; din trecut vin toate: şi sămânţa de oameni, şi rânduielile. Aşa, cu trecutu’ mergem până la facerea lumii, că de acolo se trag toate.”
Ernest Bernea, Spaţiu, timp şi cauzalitate la poporul român, informator nr. 106

E din ce în ce mai evident, dacă n-⁠o fi fost aşa de la începutul anilor ‘90, cât de dăunător poate fi jocul cu trecutul, jocul cu istoria pentru „noi cei toţi”, spre a folosi sintagma lui Nichita Stănescu. De un ton tranşant uzează, în contrast, acad. Ioan-⁠Aurel Pop (Identitatea românească. Felul de a fi român de-⁠a lungul timpului, Ed. Contemporanul, 2016): „A respecta nu este însă tot una cu a aproba. Respectăm dreptul domnului Boia de a crede şi scrie că istoriografia românească este o însăilare de mituri naţionaliste, că istoricii şi oamenii de cultură români în general au fost şi sunt laşi, că tot trecutul nostru este ticălos etc., dar credem cu tărie că, în Cetate, trebuie să fie libere să se facă auzite şi alte voci credibile […]”. Iar vocea istoricului de la Cluj-⁠Napoca se aude clar pentru cine are urechi de auzit.

Generaţia mea a trecut printr-⁠o şcoală full de propagandă. Multele soiuri de propagandă comunistă erau echipate mereu „corespunzător”, vocabulă de bază a limbii de lemn: rubaşca stalinistă şi vestonul tip Krupskaia al leninistelor, pantofii plaţi tip Pauker, şapca proletară şi cămaşa rabattu ale activiştilor lui Dej, cămăşile negre asortate cu cravată albă ale „muncitorilor cu cartea” din anii şaptezeci, costumele „gri-sceptic” ale aplaudacilor ceauşeşti…

În 2002, întâmplându-⁠se vizita lui Bush, au apărut reporteriţele cu pălării Western şi Dallas, descoperind 10 familii Buş trăitoare în Rumeinia. Aţi observat ce aiurea se pronunţă numele ţării: Rămănia, Rumunia, de parcă ar vrea să-⁠l schimbăm?

Cu câţiva luştri în urmă, un preot (din Petreşti, Alba Iulia) ni-⁠i arăta pe papă, pe Bush şi pe Gorbaciov cu tot cu pată, în fresca unei biserici, enoriaşii bătând, la tustrei, mătănii.

Să fie „adaptarea semn de vitalitate”, aşa cum scria o diaristă self-⁠expatriată? „Ne şi mirăm întrucâtva cât de perfect american a devenit un amic fost stalinist.” Amic devenit transetnic peste ocean. „Adaptarea” asta eu o numesc oportunism sadea. De altfel, cei aflaţi la vârful „edificării socialiste”, ca Gogu Rădulescu alintat „Moşu”, ca Ştefan Andrei, ca Mizil, au fost recuperaţi ca disidenţi, în frunte cu Brucan, reversibil ca un impermeabil.

La TVR1 şi-⁠n reluare, Ion Iliescu se plângea că a fost trimis, ca opozant al Ceauşescului, la „munca de jos”. Adică la Iaşi, ca prim secretar. Aparatul său (lucram, atunci, la revista „Cronica”) pândea orice ezitare ideologică, orice text subversiv, orice fluierat în biserica PCR. În ianuarie, la aniversările cuplului conducător, se intra în delirul scriptic al „adeziunilor.”

În aceeaşi emisiune, Mircea Maliţa se arăta maliţios la adresa „Stejarului” din Scorniceşti, tot ca opozant. Vorbea pe euromâneşte.

Şi cum să nu fie recuperaţi bunii propagandişti, cu stilul lor propagandistic cu tot? Nu se trage globalizarea din internaţionalismul proletar? N-⁠a fost tătuca Stalin un protoglobalizator? Nu moşteneşte antiromânismul actual atentate la origini, la limba română, la credinţa ortodoxă, din obsedantul deceniu?

Agitatorii aşa-⁠zis naţional-comunişti au reuşit să compromită sentimentul demn patriotic, firesc patriotic, aflat în limitele normalităţii. Noi nu mai vrem istorie „solemnă”, ci una cu buze senzuale, ca ale lui Decebal ori Traian; fără Ana Ipătescu ori Ecaterina Teodoroiu, dar cu Andreea Esca. Amor Patrie Nostra Lex ar fi o prostie. Dacii râdeau ca proştii mergând la luptă, se amuza un comentator de altă profesie decât istoriograf. A vedea eroismul astfel, asta da prostie!

Conform noilor ordonanţe, tocşoişti de toate gradele susţin că „naţiunile intră în metastază”, iar specificul naţional, sintagmă total depăşită, se pierde zilnic şi-⁠i bine că-⁠i aşa. „Detest patriotismul”, spunea regizorul Andrei Şerban în altă emisiune, „a dat ocazie la ceva oribil”, „prefer să nu-⁠l folosesc” (cuvântul, nota mea, Magda Ursache), iar Robert Turcescu îi oferea bila albă. Prinţul Duda hop şi el, fiind de părere că data Zilei Naţionale trebuie iarăşi schimbată: propunea 10 mai, ca Ziua Independenţei, însă afirma ritos: „N-⁠avem identitate”. N-⁠o fi recitat, ca actor, versuri pline de „mândrie ‘trioticească ”, spre a-⁠i spune ca Paul Goma?

Mulţi vor să-⁠şi dea demisia din etnie, se arată plictisiţi de „obsesia asta a identităţii”,a trăsăturilor identitare, sâcâiţi de naţie şi de naţional. Ca şi cum s-⁠ar fi întors roata vremii în stalinism, când românii ajunseseră „meteci psihici” (Marian Popa) în propria ţară, străini de etnia proprie, de limba proprie, de istoria proprie.

Şi-⁠mi amintesc că în emisiunea Mari români, TVR 1, luni, 28 august 2006, se derula jos, pe bandă, următoarea sentinţă: „Marele român nu s-⁠a născut încă.” Poporul (numit, mai nou, populaţie) român nu-⁠i în stare să facă şi să dreagă nimic. Nişte răi şi nişte fameni, cu mic, cu mare. Misoxen cum era, Moses Rosen l-⁠a dojenit pe Petre Roman, când a ţinut să precizeze că-⁠i os de ardelean: „Asta nu-⁠i laudă, că eşti român.” Tom Gallagher dă palme românilor înapoiaţi „numai şi numai din cauze interne”, neavând elită.

„Ciraci prilejuali” (mulţumesc, Luca Piţu!), foşti autori de „fonduri” pe teme dictate de PCR, şi-⁠au însuşit repede noile comandamente, ca să nu ajungă în defect de corectitudine politică. Cele mai mari lovituri de pedeapsă le-⁠a primit felul de a fi român de-⁠a lungul timpului. E şi subtitlul cărţii lui Ioan-Aurel Pop, în replică avizată împotriva ideii că românii n-⁠au avut conştiinţa că fac parte dintr-⁠o comunitate; pe cale de consecinţă, istoria naţională, a statului naţiune, aşadar, istoria sec. XIX şi istoria primei părţi a sec XX, ar fi un fals. Nu ştiu câte alte cărţi ar trebui să se scrie pentru a anihila imaginea românilor neputincioşi, învinşi perpetuu, născuţi pentru hoţie, beţie şi lăcomie, delăsători şi leneşi, pe scurt, nemernici. Concluzia Mihaelei Czobor-Lupp (în Firea românilor, Nemira, 2000, vol. coordonat de Daniel Barbu) a fost că românii nu au viitor: „acest viitor este deja distrus înainte ca el să fi existat.”

Una dintre ideile cele mai eronate, dar şi periculoase, a fost că arhivele nu contează (ca să se întoarcă în groapă Kogălniceanu) şi asta pentru că ar fi organizate de „instituţiile Puterii, în propriul lor beneficiu” (l-⁠am citat pe Lucian Boia, Jocul cu trecutul. Istoria între adevăr şi ficţiune, Humanitas, ed. din 2013). Aşa că arhivele Transilvaniei ni le poate păstra Ungaria, cum ne-⁠a păstrat Moscova tezaurul. N-⁠ai arhivă, n-⁠ai toponimie, poţi lesne contesta românismul în Ardeal, ceea ce se şi întâmplă. N-⁠a spus un preşedinte al Parlamentului Ungariei că autonomia Transilvaniei e „porunca lui Dumnezeu”?

În cuvintele istoricului – eseist L. Boia, demersul istoriografic „se menţine mai ales pe ima­ginaţie.” A văzut cineva în mâna lui Clio vreun document?

Imaginativul domn Boia, în evidentă lipsă de empatie pentru marii istorici care l-⁠au precedat, de la Kogălniceanu la P.P. Panaitescu, Prodan, Oţetea, dar mai ales Iorga, pledează pentru ucronie-⁠ istorie virtuală şi nu pentru istorie ca ştiinţă, ba chiar spune că istoria nici nu poate visa la statutul de ştiinţă. Rigoare în reconstituirea unor evenimente, a unei epoci, pe bază de izvoare verificate atent, de documente? Chestii depăşite! Doar n-⁠o să mai credem în manualul lui Charles Langlois şi Charles Seignobos, de la, hă-⁠hăt, 1898, Introduction aux études historiques: „unde nu sunt documente, nu este istorie”. Nimic mai simplu: ni le imaginăm şi atâta tot. Cum „nu există ierarhii care să nu poată fi răsturnate”, zis şi făcut! Scurtăm după poftă nasul Cleopatrei. În istoria ca ficţiune, Vlad Ţepeş, alias Dracula, bea potire cu sânge uman. Bran a ajuns castelul reginei vampirilor, pentru că Ţepeş are şi o soţie vampiră, în ie românească. Victoriile lui Ştefan cel Mare sunt ipotetice, o ipoteză e şi unirea lui Mihai Viteazul.

Da, în istoria-⁠ficţiune încape orice: Marx poate sta (v. Jocul cu trecutul. Istoria între adevăr şi ficţiune, p. 110) lângă… Sfântul Augustin: „Teoria istorică a lui Marx […] este, cu siguranţă, alături de edificiul teologic al Sf. Augustin, poate mai sumar, dar nu mai puţin desăvârşit şi eficient, una dintre cele două teorii de nedepăşit ale istoriei şi devenirii umane”. Bizară paralelă, Sfântul Augustin, vorbind limba păsărilor şi lupta de clasă cu consecinţele ei: milioane de morţi.

La polul opus istoricilor iluzionişti (mentalişti? ), care prefac victoriile în înfrângeri, eroii în trădători, sfinţii închisorilor în fascişti, se află un profesionist, pentru care istoria nu e ficţiune, pentru care ţinta e istoria reală, cât mai aproape de adevăr: acad. Ioan-⁠Aurel Pop.

Ce alegem? Alexandru Dumas sau Duby? Asta nu înseamnă că istoricul n-⁠ar trebui să aibă dar/har de narator. E mai istoric – ca să zic aşa – Zub decât Boia? Evident că da. E mai prozator Boia decât Tolstoi? Evident că nu.

Pentru L. Boia, „interesant istoric ar fi acela care să nu creadă nimic despre istorie”. N-⁠o fi ştiut Herodot că face istorie, dar Iorga a ştiut. Au ştiut şi Gh. Brătianu, şi Xenopol, şi Pârvan, şi C.Giurescu. Unii scriu istoria până la sfârşitul ei, ca Francis Fukuyama; alţii scriu istoria naţională, a statului-naţiune. Şcoala de la „Annales” a vrut să elimine personalităţile pentru mase, marile războaie pentru viaţa cotidiană, a omului de rând, „en miettes”, cum ar spune François Dosse. E loc pentru toate. Numai că Şcoala Boia ar scoate din manuale nu neapărat războaiele, ci doar pe cele victorioase, ale românilor. Odată cu ele, „conflictele sângeroase” transilvăneni-români-maghiari, ca şi cum nu s-⁠ar fi întâmplat. Istoria, ce a fost, cum a fost, trebuie cunoscută prin istoriografie onest argumentată, în baza cercetării laborioase. Sau vrem să ne întoarcem la cetăţeni diferiţi şi diferenţiaţi, la drepturi diferenţiate, sub acronimul lui Dan Culcer: MaghiarRomânia, eventual cu R dublu? Joaca de-⁠a istoria pune în pericol integritatea naţională.

Dacă eseistul L. Boia n-⁠are nevoie de istorie eroică, preşedintele Iohanis a ezitat să-⁠l declare erou pe Avram Iancu. Ce consilier(ă) o fi avut? Probabil pe cineva căruia nu i-⁠a plăcut spusa Crăişorului: „Sau punem pumnul în pieptul furtunii sau murim”.

Da, trebuia să se vadă cât de periculoasă era (şi este) campania desfăşurată imediat după acel Decembrie pe tema România, ţară bolnavă fără scăpare, ţară înapoiată fără scăpare, ţară defectă fără scăpare, de care trebuie, ca ins inteligent, să scapi, aşa cum îndemna chiar preşedintele ei, cel Traian. Insulta supremă a venit dinspre veşnicii co-⁠părtaşi la guvernare, partidul etnic UDMR: „Ne este scârbă. România de rahat”, în 20 sept. 2006.

Se vorbeşte (admirativ) despre sciziunea Belgiei (flamanzi-⁠valoni), se aşteaptă ca Alsacia să iasă din Franţa, separatiştii italieni dau fiori, la fel catalanii, în Spania. Ce face Scoţia? Dar Irlanda? Dar Muntele Athos? Se omite faptul că România Mare – stat naţional unitar a avut ca model marile puteri occidentale, aşa cum subliniază Ioan-Aurel Pop în cuvântul lămuritor al cărţii sale. Clişeul „ţară mică şi săracă” este infirmat: România ajunsese, „la scară europeană”, „putere mijlocie”. Nu nevolnică, populată de oameni de nimic, fără tărie sufletească, resemnaţi cu răul şi văicăreţi că sunt români, aşa cum decide un antropolog. La astfel de afirmaţii detestabile, abuzive ce-⁠i drept, mânia din România nu se manifestă. Nici când se produc atentate la Constituţie. Şi nu ştiu de ce naţionalismul maghiar trebuie respectat când pune doliu pentru Trianon. Europarlamentarul Tökes Laszlo e plătit de români să spună la Bruxelles că maghiarii sunt supuşi unui „genocid paşnic”. În fapt, românii, cei intoleranţi cu străinii, cititori de Doină eminesciană, sunt oprimaţi în „Harcov”, care „nu e România”, deşi e-⁠n inima ţării. Nici „Ţinutul Secuiesc nu e România”. O fi fost dată jos inscripţia asta? Că nu ştiu. Uite că, după ultimele alegeri, românii din Harghita nu mai au reprezentant în Parlament. De-⁠ar fi măcar minoritari ca udemeriştii, care au drepturi (şi le vor mereu sporite), nu şi obligaţii. Calea Horty, ca nume stradal, n-⁠o avem încă, dar o vom avea dacă vrea UDMR-⁠ul, visând la modificări de graniţe. Grupul statuar al celor 13 generali din Arad, numit de Marko Bela, o vreme vicepremierul Guvernului român, Statuia Libertăţii, nu-⁠i irită decât pe „naţionaliştii” care ştiu ceva istorie. Nu şi pe Mândruţă, pupilul lui Brucan, care, la arborarea în bernă a steagului românesc, exclama la TV: „Pe căldura asta ne arde de steag?”

Cei din Ţinutul Secuiesc merg spre autonomie cu paşi mici şi siguri: CNS (Consiliul Naţional Secuiesc) vrea asocierea consiliilor în scaune, cu parlamente regionale, iar Băsescu hăhăia că vrea acolo „o cameră”. Pentru ideea de Transilvanie autonomă, Sabin Gherman a fost răsplătit cu o emisiune TV. „Nu mă tem de Eva Maria Barki, spunea Octavian Paler, ci de Gherman.” De ghermani, adaug eu, cei care vor regionalizare cerută de UE, care garantează – să stăm liniştiţi – identitatea naţională. Chestie de semantică: regionalizarea e altă vocabulă pentru dezmembrare. Vrem câteva identităţi fărâmiţate, în loc de una mare? După C.C. Giurescu, ideea (dragă UDMR-⁠ului) a fost să dispară cuvântul judeţ. Judeţele din Transilvania au rezistat în Ungaria, mare din 1867. Le desfiinţăm noi, că-⁠s vechi de 600-⁠700 de ani? „Şi cum mă voi recomanda?” întreba istoricul C.C.Giurescu. „Sunt X din regiunea a 5-⁠a a Europei?”

Te implici în politică fără să îţi cunoşti istoria? Da, la noi totul se poate. De la inoportuna deschidere a graniţelor, la sfârşit de ‘89, de preşedintele „sărac şi cinstit”, oropsit de Ceauşescu, până la cerinţa de a sfărma unitatea teritorială prin desfiinţarea judeţelor. Interesul naţional nu trebuie interpretat politically correct. Tratatul cu Ucraina a fost semnat în ‘97, de preşedintele Emil Constantinescu şi de Ministrul de Interne Adrian Severin, din postură deloc demnă.

Nu mai avem leu, avem… ron (ce mi-⁠i ron, ce mi-⁠i rom; ţigăncile îşi zic romince). Asistăm la degradarea satului şi a statului. Şi câţi analişti săritori peste toţi caii declară că nu vor stat, ci superstat, realizat de Angela Merkel prin criză economică, dacă nu-⁠i chip pe cale democratică. Or, şi nu obosesc să repet: dacă distrugem statul, distrugem naţiunea, distrugem limba, distrugem credinţa creştină.

Programul de educare (deloc naţional) e pe cale să realizeze „reforma învăţământului”, ivind universităţi pe te miri unde. Ne chinuim de vreo 27 de ani să ne pierdem identitatea despre care se tot repetă că e neconturată. Oh, pasivitatea pe care o blama Noica (în Jurnal filosofic, Bucureşti, Humanitas, 1990) la românii care trebuie scoşi cumva din „somnul lor cel mai adânc”, somnul cel de moarte.

În acest joc de-⁠a alba/neagra cu istoria, joc favorit al eseiştilor imaginativi, e atât de binevenit discursul despre trecut al istoricului profesionist, alegând calea aureea. Care nu denigrează, nici nu maximizează felul românilor de a fi, de a exista.

Citez: „Dacă negăm ţara, ne negăm pe noi înşine, fiindcă noi constituim ţara. Dacă România este o minciună, şi noi înşine suntem astfel. Oare e posibil aşa ceva, să ne confundăm cu neantul, cu răul, cu întunecimea?”

Şi încă: „Altminteri, ţara ne ţine pe toţi, fiindcă toţi suntem ţara. Ea cere şi tributuri (de muncă onestă mai întâi), dar şi critici (necruţătoare), spre a putea exista. Cu două condiţii: tributurile să nu ne secătuiască de tot şi criticile să nu ne ucidă speranţa colectivă. Iar speranţa majorităţii românilor trebuie să fie România, o Românie mai bună” (din Cuvânt înainte la ed. a II-⁠a, Istoria, adevărul şi miturile, ed. Enciclopedică, 2014).

Ce-⁠ar fi de adăugat? Atât: „Numai popoarele care se iubesc pe sine le pot iubi şi pe celelalte popoare.”

Zice ardeleanul Ioan-Aurel Pop şi „rămâne de cugetat.”

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Magda Ursache

Magda Ursache s-a născut la Bucureşti, la 20 decembrie 1943. A absolvit Colegiul „B.P. Hasdeu” din Buzău şi Facultatea de filologie a Universităţii „Al.I. Cuza” din Iaşi, cu diplomă de merit, în 1967. A lucrat în redacţia revistei „Cronica” (redactor, [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest