Contemporanul » Polemice » Luiza Barcan: Mioriţa dăunează ortodoxiei sau Despre creştinismulul posomorât

Luiza Barcan: Mioriţa dăunează ortodoxiei sau Despre creştinismulul posomorât

Hristos ne aşteaptă. Şi doar un pic de-⁠I deschidem poarta inimii, vine şi Se sălăşluieşte înlăuntrul nostru şi, atunci, avem totul. E ca şi când tragem puţin perdeaua şi soarele intră imediat în încăpere, încălzindu-⁠ne.

Gândurile ce urmează sunt mai vechi dar ele şi-⁠au recăpătat prospeţimea, în mintea mea, chiar în zilele acestea când asistăm la o nouă tragedie greacă şi îmi pun, în mod firesc, întrebarea dacă nu va urma şi o tragedie românească, legată sau nu, de cea a fraţilor noştri întru ortodoxie. Eseul nu li se adresează, desigur, liber cugetătorilor.

De ce sunt românii aşa de trişti în fibra lor? O întrebare cu multe răspunsuri. Unii vor spune că istoria ne-⁠a fost neîndurătoare, alţii că am fost prea buni şi au profitat toţi de bunătatea noastră, alţii că aşa suntem noi, avem o genă tragică. Şi câte şi mai câte răspunsuri îmi imaginez că ar produce un chestionar cu această întrebare. În mod sigur, mândria naţionalistă ar răzbate numaidecât din subtextul răspunsurilor. Dacă ele ar fi orale, nu scrise, învârtoşeala naţionalistă ar sclipi în ochi şi ar produce Luiza-Mana-lui-Dumnezeugrimase expresive. „Noi suntem români” e o propoziţie „blazon” cu o mândrie implicită substituită adesea acelor calităţi cu care ne îmbăţoşem noi cel mai tare: ospitalitatea, cinstea, hărnicia, solidaritatea, credinţa în Dumnezeu, bucuria pentru izbânda aproapelui.

Dacă m-⁠ar întreba pe mine cineva de ce sunt aşa de tristă, de prea multe ori, aş răspunde pe nerăsuflate că mă întristează însuşi faptul că suntem cu toţii foarte trişti, pătrunşi de un existenţialism inefabil. De unde vine el? Nu ştiu, poate că ni se trage de la evocata, până la tocire, Mioriţă. Sau poate că balada aceasta e expresia cea mai pură a tristeţii noastre congenitale. E o creaţie epică-⁠emblemă, defilată deja de câteva generaţii bune, şi care constituie, în sine, un motiv de mândrie naţională.

Nu ştiu cât de creştin, în esenţă, era neamul românesc pe vremea zămislirii Mioriţei. Era creştinat, probabil, dar era şi creştin, oare? Primise nu doar formal, ci în chiar substanţa lui etnică Evanghelia, adică „Vestea cea bună”? Crima din invidie, alegoria moarte-⁠nuntă, unirea cu micro şi macrocosmosul a personajului suspendat între o blândeţe neputincioasă şi iminenţa unei morţi violente, ca şi predarea fără împotrivire a fragedului păstor în mâinile vrăşmaşilor sunt motive literare neîndoielnic interesante, unele de mare profunzime emoţională, dar sunt ele, totodată, şi motive creştine? Se pomeneşte undeva în baladă sau se sugerează măcar ceva legat de credinţa ori speranţa existenţei lui Dumnezeu, de credinţa ori speranţa în intervenţia Lui, în justiţia Lui, în iconomia Lui?

Îmi pun astăzi astfel de întrebări ce pot părea bizare, fiindcă sunt din ce în ce mai descumpănită de starea şi de atitudinea fraţilor mei români ortodocşi. Ortodocşi sau ortodocsişti?, aş putea continua, dacă aş aplica distincţia făcută de Cristian Bădiliţă între „ortodoxie” şi „ortodoxism”, primul termen desemnând o doctrină din sânul creştinismului, iar al doilea un „ism”, adică un curent sau o direcţie de acţiune, o ideologie în confruntare cu alte ideologii, în cele din urmă.

Poate, fiindcă Dumnezeu mi-⁠a purtat paşii prin Grecia, mai întâi ca turist, apoi, prin voia Lui, şi ca pelerin, poate, fiindcă am avut prilejul să stau destul de mult în biserica ortodoxă greacă şi să cunosc acolo un preot-⁠monah, român călugărit la Sfântul Munte şi care slujea şi pentru greci şi pentru românii din Grecia, să particip la Liturghie şi să-⁠i văd pe creştinii aceia cum se raportează la propria lor credinţă, cum trăiesc, cum participă la actul sacramental, poate de aceea, revenind în România, în biserica noastră, printre ortodocşii noştri, am văzut diferenţe covârşitoare. Şi nu în favoarea noastră. Ce ne deosebeşte fundamental de ei, de creştinii cei mai apropiaţi de filonul originar al credinţei noastre comune, este starea de spirit, nu doar în biserică şi faţă de credinţă, ci în general faţă de viaţă. Ce au ei şi nu avem noi este chiar Bucuria, în general, şi, mai ales, bucuria comuniunii cu ceilalţi creştini. Bucuria adusă în lume prin însăşi întruparea lui Dumnezeu, prin sacrificiul mântuitor al Fiului, prin Învierea Lui, prin pogorârea Duhului Sfânt şi prin răscumpărarea celor ce-⁠L mărturisesc pe Hristos. Grecii sunt un popor adăpat cu bucurie, în pofida unei istorii nu mai puţin tragice decât a noastră. Casa şi biserica sunt aşa de apropiate fizic unele de altele, oriunde trăiesc ei, încât formează un tot indivizibil. Iar pentru că la greci comesnia e la mare cinste, chiar şi taverna, pe care vă rog s-⁠o dezgoliţi de toate conotaţiile negative, ea fiind locul unde grecii socializează şi mănâncă laolaltă, e apropiată de casă şi de biserică. Grecul bogat se făleşte adesea cu o biserică ridicată de el, o biserică a lui şi a familiei lui, unde se bucură de comuniunea cu prietenii şi vecinii. Nu se mândreşte cu o maşină de lux sau cu o reşedinţă somptuoasă. Mă refer la grecul credincios, că vor fi fiind şi printre ei destui liber cugetători. Grecii se vor salva, sunt sigură, datorită bucuriei lor genetice.

Ortodoxia românească – folosesc această sintagmă doar ca ipoteză de lucru, fiindcă nu cred în caracterul naţional al ortodoxiei, al creştinismului în general, născut ca religie a tuturor celor ce-⁠L mărturisesc pe Hristos – e posomorâtă. Se vede acest lucru oriunde ţi-⁠ai îndrepta privirea în societatea românească de ieri şi de azi. Românii nu văd decât jumătatea pedepsitoare a intervenţiei lui Dumnezeu în lume. Nu şi pe cea iubitoare. Relaţia noastră cu Dumnezeu se bazează pe frică şi nu pe iubire. Dumnezeu ne iubeşte, iar nouă, ne este doar frică de El, în cel mLuiza-Tablou-votiv-biserica-din-Coastaai fericit caz. Frica aceasta ne-⁠o inoculăm noi între noi, cu sprijinul solid al intoleranţei, al habotniciei, al lipsei de trezvie, şi, iertare, al ignoranţei. „Eu îmi gândesc creştinismul”, i-⁠am spus unei doamne foarte „evlavioase”, provocându-⁠i o stare vizibilă de consternare.

Până la a-⁠l evoca pe Părintele Nicolae Steinhardt, cel de la care am înţeles, târziu, ce înseamnă bucuria creştinului autentic, indiferent ce i s-⁠ar întâmpla acestuia de-⁠a lungul vieţii, nu pot să nu-⁠mi amintesc de o relatare a marelui duhovnic care a fost Părintele Teofil Părăian. Era în vizită la o mânăstire de maici şi întâlnindu-⁠se cu fiecare dintre monahii, o întreba cum o cheamă. Iar ele răspundeau invariabil (relatez din memorie): „Sunt Maica Maria, păcătoasa, sunt Maica Antonia, păcătoasa, sunt Maica Andreea păcătoasa” şi tot aşa. Când, în fine, a întâlnit-⁠o pe maica stareţă, Părintele a întrebat-⁠o: „Dar n-⁠aveţi pe aici pe la mânăstire nici o femeie cinstită?” Exemplul mi se pare elocvent nu doar pentru smerenia falsă, orgolioasă şi, evident, păguboasă, ci şi pentru un soi de posomorală, de acreală, de lipsă de speranţă, toate autodistructive.

Părintele Nicolae Steihardt nu ezită, în majoritatea dialogurilor sale cu prietenii sau în predicile sale, să accentueze asupra bucuriei primite de creştinul adevărat odată cu botezul şi pe care trebuie să o poarte cu el în toată viaţa pământească. Dar la noi nu e aşa. Adesea, primul gând care-⁠i vine românului „dreptcredincios” când e copleşit de necazuri şi suferinţe, mai mari sau mai mici, e să-⁠şi ceară moartea. Nu ajutorul lui Dumnezeu, care-⁠l iubeşte, oricât de păcătos ar fi. Uităm prea uşor acest adevăr esenţial. Uităm să fim bucuroşi în fiecare dimineaţă când vedem lumina zilei, când ne putem ridica din pat fără să ne doară nimic, când ne putem ruga, putem munci, crea, călători. Uităm să fim bucuroşi fiindcă uităm că toate acestea le primim numai pentru că Dumnezeu ne iubeşte. Uităm că ne iubeşte şi când ne încearcă. Uităm şi ne comportăm „mioritic”, adică fatalist. „Facă-⁠se voia Ta!”, rostire esenţială din rugăciunea „Tatăl Nostru”, nu înseamnă abandonarea în voia hazardului, ci acceptare a voinţei Lui atotputernice, refugiul în singurul „loc” unde nimic rău nu ţi se mai poate întâmpla: în mâna Lui care îi ocroteşte pe credincioşi, de la Facerea Lumii, în viaţa de aici şi în cea de dincolo, aşa cum arată un detaliu răvăşitoar al ta­blo­ului ctitoricesc din biserica olteană de la Coasta, judeţul Vâlcea. De altfel, acest tablou votiv, ca mai toate cele din secolul al XVIII-⁠lea, înfăţişând adevărate genealogii ilustrate, comunică ideea de solidaritate de clan şi de neam, solidaritate întru Hristos, o calitate esenţială pe care românii, de o vor fi avut, au pierdut-⁠o undeva pe la întretăierea evului mediu cu epoca modernă.

Închei cu sfatul părintelui grec Porfirie, de curând cannonizat de Biserica Greacă: „Uite ce e, iadul şi diavolul şi toate celelalte sunt adevărate, dar eu nu vreau să te temi de ele. Vreau să-⁠L iubeşti pe Hristos, care este totul. Şi atunci, oriunde te-⁠ai afla, nu te vei mai teme nici de iad, nici de satana, nici de celelalte. Iată! Hristos ne aşteaptă. Şi doar un pic de-i deschidem poarta inimii, vine şi Se sălăşluieşte înlăuntrul nostru şi, atunci, avem totul. E ca şi când tragem puţin perdeaua şi soarele intră imediat în încăpere, încălzin­du-⁠ne”. (Părintele Porfirie, Antologie de sfaturi şi îndrumări, p. 21, Editura Bunavestire, Bacău).

1

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Recomandați articolul în rețelele sociale:

Despre Conte

Revista Contemporanul, infiintata in 1981, este o publicatie nationala de cultura, politica si stiinta, in paginile careia se gasesc cele mai proaspete stiri privind evenimentele culturale, sociale si politice din Romania si din strainatate. De asemenea, veti fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest