Contemporanul » Polemice » Ioan-Aurel Pop: Cum se scrie istoria

Ioan-Aurel Pop: Cum se scrie istoria

■ Academia Română (1866-2016) ● În preajma centenarului Marii Uniri (1918-2018)
Dezbaterile Academiei Române ■ Identitatea Naţională

Este de prisos să mai spun că negaţioniştii de meserie, cei care contestă orice valoare a istoriei româneşti, sunt noii „internaţionalişti”, camuflaţi sub lozinca globalizării, a europenismului, a integrării noastre în lume, a nevoii pierderii identităţii, pe când daciştii sunt noii „autohtonişti”, cei care văd un fel de reînviere prin noi înşine, cu forţele noastre, capabile să uimească singure lumea şi să arate că istoria s-⁠a născut în Carpaţi.

Identitatea etnică poate fi definită cel mai bine drept conştiinţa de sine a unui popor, bazată pe câteva elemente. Identităţile popoarelor occidentale s-⁠au format, probabil, mai devreme decât ale celor răsăritene şi în condiţii diferite. Statele din Occident au adăpostit în Evul Mediu popoare mai omogene, iar dacă nu au avut astfel de popoare şi le-⁠au format prin omogenizare forţată. Când s-⁠au constituit naţiunile moderne, multe state occidentale adăposteau deja astfel de popoare relativ Solunca-Ioan-Aurel-Popcompacte, de aceea acolo s-⁠a născut ideea de stat-⁠naţiune. Identităţile acestor naţiuni au avut până de curând o puternică tentă sau componentă politică.

În Europa Centrală şi Sud-⁠Estică, astfel de state care să adăpostească câte o singură naţiune nu au existat, în general, ci, dimpotrivă, s-⁠au format de timpuriu regate şi imperii cu numeroase etnii în sânul lor, care au devenit naţiuni moderne în aceste condiţii, de lipsă a statului naţional unitar. Identitatea românească s-⁠a format, prin urmare, în absenţa unui stat unitar, care să-⁠i cuprindă pe toţi românii, să le fie scut, mijloc de organizare şi instrument de apărare. De aceea, în cazul românilor, dar şi al altor popoare din zonă, componenta politică a naţiunii este estompată, fiind subsumată celorlalte conţinuturi de bază: limba, originea istorică, religia (confesiunea), cultura, tradiţia etc. Cu alte cuvinte, naţiunea a avut la români, în primul rând, aspect etno-⁠cultural şi nu politic.

*

În deceniile din urmă – după frângerea zăgazurilor dictaturii comuniste – opiniile despre trecutul românilor, exprimate în mijloacele de difuzare în masă cu multă dezinvoltură, sunt tot mai numeroase şi mai extravagante. Doar trăim, în fine, într-⁠o ţară liberă! Uneori se creează impresia că aceste formulări, greu de înseriat, neagă totul şi acceptă totul, după împrejurări, fără niciun respect pentru cercetarea autentică, făcută cu metodele cunoscute şi consacrate ale meseriei de istoric.

Şi regimul comunist a cunoscut asemenea avataruri, dictate de interese politice, externe şi interne, dar controlate îndeaproape de servicii specializate: 1) A fost mai întâi etapa proletcultistă, din timpul „obsedantului deceniu” (anii ’50 ai secolului trecut), când românii trebuiau să fie slavi sau de origine slavă, înfrăţiţi etern cu „marele frate de la Răsărit”, de unde venea, iremediabil, „lumina”; 2) a urmat apoi destinderea din anii ’60, când se revenise (cu anumite excepţii) la valorile naţionale tradiţionale şi când etnogeneza a fost prezentată în limite raţionale, chiar corecte (prin eforturile elitei academice), românii fiind reaşezaţi în familia popoarelor romanice; 3) spre finalul perioadei comuniste, au apărut câteva derapaje „traciste” şi „daciste” (în spirit protocronist exagerat) – susţinute de o grupare a elitei de partid – dar acestea nu au pătruns, din fericire, în manuale şi nu au ajuns să predomine în mijloacele de difuzare în masă.

După 1989, nemaifiind nicio limitare ideologică de tipul cenzurii, lucrurile s-⁠au dezlănţuit şi, până la un punct, era firesc să se întâmple aşa. Lumea se săturase de „glorie eternă”, de „geniul Carpaţilor”, de „unitate, permanenţă şi continuitate”, de „victorii neîntrerupte”, de toată istoria festivistă cultivată de propaganda de partid, la radio şi în puţinele ore de program TV. Cum opinia publică era obosită şi dornică de lucruri spectaculoase, şocante, spuse şi scrise în forme fruste şi chiar obraznice, anumiţi creatori tineri (sau relativ tineri) şi-⁠au dat seama, imediat după 1989, că sosise momentul lor, că era vorba despre „acum ori niciodată”. Şi astfel, unii intelectuali, dintre aceia fără pregătire de specialitate, au dat drumul unui şuvoi de invective, maculând întreg trecutul românesc şi, odată cu el, poporul român din toate timpurile, prezentat ca fiind incapabil de nimic solid şi valoros de-⁠a lungul vremii, ca masă inertă, cuprinsă de un ancestral spirit gregar, laş şi pasivist, vorbind o limbă bună numai pentru înjurături şi cultivând un poet naţional vetust, „autohtonist, naţionalist şi antisemit”, considerat „cadavrul nostru din dulap”. Alţii, mai subtili, fiindcă erau specializaţi în studiul trecutului, au recurs la un alt registru, lipsit de invective directe şi de expresii suburbane, dar la fel de neconcordant cu realitatea de demult: ni se dezvăluia faptul că tot studiul trecutului (istoriografia) făcut de români era mitizat, adică era prezentat sub formă de clişee, în manieră glorificatoare şi naţionalistă, era destinat preamăririi faptelor strămoşilor, era un şir infinit de povestioare frumoase; acest lucru se întâmplase de la cronicari încoace (şi se ajunsese în acelaşi fel până la Iorga, Giurescu, Panaitescu şi Brătianu etc.), fiindcă istoricii români au fost cu toţii naţionalişti incurabili, pe de o parte şi fiindcă adevărul istoric nu există oricum, pe de altă parte.

Felul acesta de a scrie despre trecut în manieră neprofesionistă şi denigratoare a prins foarte repede şi din alte motive decât cele relevate mai sus. Un motiv a fost setea autorilor şi, mai ales, a editurilor de bani. Banii se fac din vânzări, iar vânzările devin relevante (chiar copleşitoare) printr-⁠o bună reclamă sau – cum se spune azi – printr-⁠un marketing performant. Prin astfel de metode, cărţi modeste sub aspect istoriografic, alcătuite însă în stil eseistic, scrise cursiv, frumos, convingător, au ajuns să acapareze piaţa, să fie cumpărate din greu, să fie cerute, comentate, citite în tren şi avion etc. Erau adevărate best-⁠seller-⁠uri! Iar autorii respectivi, văzând cât de bine mergea afacerea, au continuat, scriind cărţi pe bandă rulantă, câte trei-⁠patru pe an de individ, pe teme tot mai extravagante şi mai îndepărtate de realitatea trecută. Acest lucru nu avea cum să fie rău sau condamnabil în sine. În fond, gustul publicului (influenţat bine ori rău, prin metode oneste sau oneroase) este suveran şi decide soarta de librărie a unei opere. De blamat era cu totul altceva, anume confundarea acestor produse uşor vandabile cu operele istorice şi cultivarea intenţionată a ideii periculoase şi greşite că „aşa trebuie scrisă istoria”, formulând în limbaj atractiv impresii (cât mai neobişnuite, ingenioase şi chiar trăsnite) despre trecut.

Fireşte, au apărut reacţii ale specialiştilor domeniului faţă de asemenea produse neistorice, unele adevărate elucubraţii „artistice”, care, relativizând complet viaţa trecută a românilor, aruncau un blam nemeritat asupra prezentului, asupra meseriei de istoric şi asupra poporului nostru în general. Dar acestea, fără să beneficieze de concursul unor edituri la modă, al lansării din partea unor „intelectuali subţiri” („boierii minţii”) şi al mijloacelor de difuzare în masă – preocupate de scandaluri politice şi mondene, de cancan-⁠uri, manele şi zvonuri – au rămas în umbră, fiind receptate doar de către specialişti, adică tocmai de aceia care nu aveau nevoie să fie convinşi cum se cercetează trecutul şi cum se scrie istoria.

Dar a apărut şi un tip de reacţii din afara câmpului specialiştilor, din partea unor oameni iubitori de trecut, amatori în ale meseriei, mulţi dintre ei patrioţi autentici, unii trăitori departe de ţară, cu nostalgia văilor carpatine, a netezimii câmpiei dunărene ori a susurului undelor Oltului, Prutului ori Mureşului. Ceea ce i-⁠a deranjat cel mai mult pe aceşti „români adevăraţi” a fost punerea sub semnul întrebării (de către autorii teribilişti pomeniţi mai sus) a originii românilor, a etnogenezei noastre, considerate incerte, nelămurite, discutabile. Se scrisese, în lucrările „criticilor” evocaţi mai sus, că descinderea noastră din daci şi romani rămânea un mit frumos prezentat, dar că posibila origine a multor români din componente etnice eterogene, diferite şi străine de daci şi romani (slave, cumane sau turcice în general, ungureşti, germanice etc.) este mult mai plauzibilă, mai aproape de realitate. Însă argumente noi şi puternice în acest sens – faţă de cele cunoscute deja de istorici – nu s-⁠au adus. Ca reacţie, „patrioţii” autohtonişti, profund jigniţi, au revenit la teoria traco-⁠dacică, reiterând originea noastră pură în traci (daco-⁠geţi), consideraţi de Herodot, „cel mai numeros neam din lume după indieni”. Nu mai conta faptul că observaţia fusese făcută în urmă cu circa două milenii şi jumătate. În afara nevoii de a răspunde „denigratorilor” menţionaţi la început, „daciştii” mai aveau un motiv de a se dezlănţui în forma preferată de ei: se revendicau de la Haşdeu şi mai ales de la Nicolae Densuşianu (autorul unei lucrări erudite, însă fantasmagorice, intitulate „Dacia preistorică”), cel care pusese – mai mult fără voie – bazele unui protocronism devenit agresiv, după ce curentul trecuse prin faze diverse, inclusiv una sămănătoristă şi alta poporanistă. Prin urmare, ei, noii protocronişti, au negat şi neagă orice altă origine a poporului român şi a limbii române decât cea dacică. Astfel, pentru ei, românii sunt daci, iar limba română este limba dacilor; neputând însă nega asemănarea românei cu latina (evidentă pentru oricine), ei spun că romanii şi-⁠au însuşit limba lor de la daci, din care ar fi derivat apoi toate popoarele romanice, vorbitoare de limbi neolatine. Una din motivaţiile acestor elucubraţii este năucitoare: romanii nu aveau cum să-⁠i romanizeze pe traco-⁠daco-⁠geţi, care ocupau aproape toată Europa, fiind astfel mult mai mulţi, mai viteji şi mai avansaţi ca romanii etc.

Este de prisos să mai spun că negaţioniştii de meserie, cei care contestă orice valoare a istoriei româneşti, sunt noii „internaţionalişti”, camuflaţi sub lozinca globalizării, a europenismului, a integrării noastre în lume, a nevoii pierderii identităţii, pe când daciştii sunt noii „autohtonişti”, cei care văd un fel de reînviere prin noi înşine, cu forţele noastre, capabile să uimească singure lumea şi să arate că istoria s-⁠a născut în Carpaţi.

*

În peisajul trist al acestor avataruri, al acestor poziţii extreme şi departe de adevăr, specialiştii – singurii în măsură să ştie ceea ce s-⁠a întâmplat în trecut – rămân muţi, miraţi, izolaţi şi pierduţi. Iar publicul interesat, profund dezorientat, nu mai ştie ce să creadă sau ajunge să ia de bune opiniile mai ademenitoare, mai frumos ambalate, mai agresive. Iar agresivitatea vine acum nu atât prin publicaţii, televiziuni sau radio, cât mai ales pe Internet, pe E-⁠mail, pe Facebook, pe Twitter etc. Aşa, am ajuns, de exemplu, să fiu acuzat de lipsă de patriotism, fiindcă susţin în continuare „teoria învechită şi mincinoasă” a latinităţii românilor şi că nu fac eforturi să înţeleg „marea noastră zestre dacică” şi „creştinismul nostru de dinainte de Hristos” (!). Acest reproş (pe care am fost tentat să-⁠l ignor complet, după cum merita, de altminteri) este, totuşi, unul dintre motivele scrierii textului de faţă.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Recomandați articolul în rețelele sociale:

Despre Conte

Revista Contemporanul, infiintata in 1981, este o publicatie nationala de cultura, politica si stiinta, in paginile careia se gasesc cele mai proaspete stiri privind evenimentele culturale, sociale si politice din Romania si din strainatate. De asemenea, veti fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest