Contemporanul » Polemice » În ce fel de ţară trăim?

În ce fel de ţară trăim?

Prin urmare, scriitorii trebuie să redescopere cât mai degrabă sintagma „solidaritate de breaslă”, altfel sunt pierduţi. Traducătorii le-⁠au luat-⁠o deja înainte. Şi actorii. Şi artiştii plastici. Până şi cineaştii. Toţi au găsit mijloace specifice şi eficiente prin care între cei care produc artă şi cei care o plătesc să se statueze relaţii echitabile. Scriitorii nu sunt mai proşti; sunt doar mai dezbinaţi decât ceilalţi. Şi cât timp vor rămâne astfel, vor continua să milogească suav pe la uşile editurilor…

De ce, Nene Anghelache?

Citesc în nr. 564 al revistei Dilema veche un interviu cu Ciprian Şiulea, preşedintele ArtLit. Mulţi dintre dvs. ştiu cine e Ciprian Şiulea; mai puţini ce este ArtLit. Nu e cazul să vă faceţi însă complexe: Asociaţia Traducătorilor Literari din România (ArtLit) este o organizaţie aflată abia la început de drum. Ea îşi propune „să reprezinte interesele traducătorilor şi să schimbe raportul de forţe în relaţia cu editurile” – lucru absolut necesar pentru că „traducătorii români au preţul cel mai mic din Europa: tarifele se situează undeva la 2 euro pe p21-SAM_2525pagină” în condiţiile în care „media europeană e de 12 euro, însă onorariile depăşesc, în unele ţări occidentale, chiar 20 de euro pe pagina tradusă”.

Empatic până la lacrimi şi doldora de compasiune, eram pe punctul de a subscrie cu robustă convingere la opinia domnului Şiulea după care situaţia traducătorilor literari români „poate fi cel mai simplu descrisă drept catastrofică”. M-⁠a oprit însă un gând: bine, bine, dar cum poate fi calificată în cazul acesta situaţiunea scriitorului român? Pe el cine-⁠l plăteşte – fie şi cu amărâţii ăia de 2 euro pe pagină? Nu mai vorbesc despre 12 sau 20: asta ar însemna, la o carte de 300 de pagini, un onorariu de circa 162, respectiv, 270 de milioane lei vechi. Vă daţi seama ce reprezintă asta când majoritatea scriitorilor trebuie să se mulţumească, în chip de aşa-⁠zise drepturi de autor, cu 15-⁠20 exemplare din cartea la care a trudit poate câţiva ani?! Nu mai amintesc despre situaţiile – deloc puţine la număr – în care nenorocitul de autor trebuie să-⁠şi inventeze, din pământ din iarbă verde, un sponsor generos sau să scoată din propriul buzunar banii pe care editurile îi pretind pentru a-⁠i publica chinuita carte.

Mărturisesc că, în primă instanţă, am fost indignat până la revoltă de flagranta, scandaloasa nedreptate făcută scriitorilor. De acord, şi traducerea este o muncă – dintre cele mai onorabile, chiar –, dar de aici până la scrierea unei cărţi mai e drum lung. Talentul autorului de literatură şi al traducătorului sunt, fiecare, de altă factură. Şi, să am pardon de impresie, cam de altă calitate. Diferenţa este că doar unul dintre ei creează; celălalt recreează, numai. E pe-⁠aproape, dar nu-⁠i acelaşi lucru, vorba evreului dialectic. Şi atunci de ce activitatea unuia este preţuită (teoretic), dar nerăsplătită (practic) şi viceversa? De ce, adică, editorul român remunerează (aşa meschin cum o face!) efortul traducătorului, dar nu dă doi bani (la figurat, însă mai cu seamă la propriu!) pe travaliul creator al scriitorului? De ce, de ce, nene Anghelache?

După ce am consumat raţia corespunzătoare de nevricale intelectuale (perfect inutile, de altfel), am ajuns la următoarele concluzii raţionale şi de bun simţ:

O carte care urmează a fi tradusă este o marfă pe care investitorul (editorul, în cazul nostru) vrea s-⁠o valorifice conform principiului fundamental al capitalismului biruitor în care am plonjat unanim şi fără milă după 1989: obţinerea de profit. Infailibilul, sfântul, inebranlabilul profit. Un manuscris prezentat aceluiaşi editor pentru publicare este, indiferent de numele autorului, o investiţie nesigură şi riscantă. Tot nesigură şi riscantă este şi o traducere, veţi spune. Da şi nu. În primul rând, traducerea reprezintă opţiunea exclusivă a editorului: cartea există, a fost publicată undeva pe mapamond şi chiar dacă n-⁠a constituit neapărat o bombă în ţara de origine, un best-⁠seller mondial, a provocat totuşi nişte ecouri măsurabile pe o virtuală scară a succesului. Este, aşadar, o marfă care a trecut examenul unei pieţe. Ca un parfum sau un automobil despre care deja se ştie că s-⁠a vândut bine (sau prost). Riscul lansării pe o altă piaţă este, fără îndoială, mai scăzut decât în cazul unui produs cu totul inedit.

În al doilea rând, variabilele ce intervin în negustoria cu cărţi (genul scrierii, notorietatea autorului, exprimată în vandabilitatea sa, momentul – augural sau nu – al carierei lui, la care se adaugă prestigiul literaturii din care provine) sunt elemente care, în mod firesc, funcţionează în favoarea traducerii. Considerentele de genul cultivarea marilor valori ale literaturii naţionale, promovarea culturii scrise etc. intră periferic în ecuaţia editării cărţilor care trebuie să rămână, pentru a subzista, o activitate aducătoare de profit, în primul rând.

Ce rezultă de aici? 1. Că aşezarea scriitorului român pe un raft superior traducătorului este o simplă formă de nombrilism a celui dintâi, pe care viaţa literară n-⁠o prea validează. 2. E timpul ca scriitorii să coboare cu picioarele pe pământ, acolo unde cărţile sunt circumscrise condiţiei de produse culturale care se vând (sau nu). 3. În această calitate, domnii scriitori trebuie să abandoneze filozofia posmagilor muieţi de altcineva şi să treacă, asemenea traducătorilor, la fapte de natură „să schimbe raportul de forţe în relaţia cu editurile”. Dacă ei n-⁠o vor face, nimeni n-⁠o va face în locul lor. Uniunea Scriitorilor în nici un caz. Pentru ea, colectarea timbrului literar în proporţie cât mai ridicată reprezintă imperativul maxim pe care şi-⁠l propune. E un lucru necesar, nu şi suficient.

Prin urmare, scriitorii trebuie să redescopere cât mai degrabă sintagma „solidaritate de breaslă”, altfel sunt pierduţi. Traducătorii le-⁠au luat-⁠o deja înainte. Şi actorii. Şi artiştii plastici. Până şi cineaştii. Toţi au găsit mijloace specifice şi eficiente prin care între cei care produc artă şi cei care o plătesc să se statueze relaţii echitabile. Scriitorii nu sunt mai proşti; sunt doar mai dezbinaţi decât ceilalţi. Şi cât timp vor rămâne astfel, vor continua să milogească suav pe la uşile editurilor…

Visul statului de drepti

Nicicând mai abitir decât la cumpăna dintre ani nu par mai îndreptăţite ridicarea de sprânceană a românului imparţial şi repetarea pentru a enşpe mia oară a întrebării pe care şi-⁠o adresează el de veacuri: domnule, în ce fel de ţară trăim? Iată câteva motive de interogaţie mai mult sau mai puţin retorică acum, la început de an 2015:

● După ce am traversat cu eroism epoca istorică a corupţiei fără corupţi, am plonjat fără ezitări într-⁠un alt paradox naţional: capitalismul fără capitalişti. Ăia care reuşiseră să achiziţioneze, cu ajutorul lui Dumnezeu şi nu numai, un număr oarecare de miliarde cinstite, sperând că nimeni n-⁠o să-⁠i întrebe cum au câştigat primul milion, s-⁠au trezit cu zurgălăi anticorupţie la mâini şi la TV la ore de maximă audienţă: unii sunt deja în puşcărie, alţii doar în drum către răcoroasa destinaţie şi nici ceilalţi nu se simt prea bine la gândul că vor urma.
Greşeala principală comisă de Direcţia Naţională Anticorupţie a fost că s-⁠a grăbit ca Monica Macovei la toate cele: experienţa istorică a ţărilor cu democraţie consolidată arată clar că amestecul justiţiei în patriotica operă de jefuire a statului se face abia atunci când nu prea mai e nimic de furat. Or, în România mai e!

● După lupte seculare care au durat, într-⁠adevăr, aproape treizeci de ani iată-⁠ne împlinit visul statului de drepţi în faţa justiţiei atotputernice. Mă rog, nu chiar ăsta a fost visul, dar parcă nici justiţia nu se profila atât de puternică încât să-⁠şi permită ingerinţe într-⁠ale politicii curente. Şi asta pentru bunul motiv că n-⁠o lăsa unul dintre principiile de bază ale statului despre care vorbeam, şi anume principiul separaţiei puterilor. Cu care separaţii te trezeşti când ţi-⁠e lumea mai dragă şi în formulele cele mai puţin anticipabile. De exemplu, când îi este românului lumea mai dragă decât la 1 Decembrie când serbează Ziua Naţională şi Unirea cea Mare? Nicicând, fireşte. Dar principiul separaţiei este mai tare decât orice: preşedintele ales Klaus Iohannis a sărbătorit evenimentul la Alba Iulia unde a şi cuvântat, deşi nu deţinea nici o calitate oficială care să-⁠i îndreptăţească spiciul patriotic, iar preşedintele în exerciţiu Traian Băsescu a mai arătat el o dată, pentru ultima oară, cine e şefu’, deşi la festivitatea din Capitală participau şi prim-⁠ministrul şi fostul preşedinte Emil Constantinescu.
Aşa separaţie mai rar. Cât mai rar. Dacă s-⁠ar putea, deloc!

● Apropo de justiţie: cum oare va ieşi drăguţa de ea din teribila dilemă în care a azvârlit-⁠o rezultatul total neaşteptat al alegerilor prezidenţiale? Pe de o parte, Klaus Iohannis a candidat deşi starea de incompatibilitate în care s-⁠a aflat în mod cert la ora respectivă nu-⁠i permitea, iar, pe de altă parte, el a obţinut sufragiul a 6,2 milioane de alegători. Aşadar, justiţia contra votului popular. Al naibii de greu de ales! Doar o ţară ca România era în stare a fi capabilă să intre într-⁠o astfel de ecuaţie insurmontabilă. Blestemata problemă insolubilă este cum va ieşi dintr-⁠însa într-⁠un timp al procurorilor care se arestează reciproc avantajos.

● Jocurile penibile de pe eşichierul politic autohton devin de-⁠a dreptul groteşti la vreme de alegeri când ies la suprafaţă apucăturile cele mai detestabile ale clasei noastre politice: oportunismul cras, prevalenţa interesului personal, traseismul fără scrupule, trădarea fără remuşcare, corupţia morală, absenţa oricăror principii etc., etc. Nu întâmplător în toate sondajele de opinie partidele ocupă locurile de loaze în clasamentele încrederii şi preţuirii populaţiei. Cu toate acestea, bugetul ţării trebuie să mai suporte, pe lângă alte cheltuieli aiurea, şi un fel de taxă pe prostie, constând în sume consistente pe care partidele politice le primesc pentru a-⁠şi susţine campaniile electorale. N-⁠ar fi mai firesc ca fiecare partid să se descurce cu cotizaţiile şi donaţiile simpatizanţilor? De ce ar mai trebui devalizat şi buzunarul tuturor fără nici o logică financiară? Se ştie: fiecare partid reprezintă un grup de interese – atât şi nimic mai mult. Subvenţionarea politicului din bugetul public este, aşadar, o aberaţie pe cât de costisitoare pe atât de nejustificată. De ce şi până când?

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Gelu Negrea

Gelu Negrea este critic si istoric literar, romancier, jurnalist si regizor. A absolvit Facultatea de Filologie (Universitatea Bucuresti, 1969), Facultatea de Ziaristica – curs postuniversitar (1981) si Facultatea de Regie de teatru (1994). Este membru al Uniunii Scriitorilor din Romania. Volume [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest