Contemporanul » Polemice » Gelu Negrea: Şmecheria cu ghivent ecologic

Gelu Negrea: Şmecheria cu ghivent ecologic

Et in Liguria şi Toscana ego!, aş putea exclama plin de entuziasm turistic şi de jubilaţie culturală acum, la finele excursiei visate de mulţi ani şi, în fine, executate cu succes în urmă cu puţine săptămâni. Nu vreau nici să vă fac invidioşi, cu atât mai puţin să vă plictisesc cu fel de fel de impresii de călătorie scrisoare-fotointerjecţionale, condimentate cu previzibile căderi pe spate vizavi de cele văzute şi auzite pe cele meleaguri, cu toate că inima îmi dă un ghes nebun, iar pixul meu Pelikan, recent căpătat, freamătă de dorinţa afirmării. Strict informativ, voi preciza, deci, că m-⁠am lăsat copleşit de secole de artă şi de istorie succesiv la Florenţa (of course: Galleria Uffizi, Santa Croce – piaţa şi catedrala, Ponte + Palazzo egal de Vecchio…), Pisa (cu Piazza dei Miracoli şi decepţia turnului insuficient înclinat), Siena (Piazza del Campo, Palazzo Publico, Torre del Mangia şi, fireşte, spectaculosul Il Duomo), San Gimignano (oraşul celor mai frumoase turnuri din lume, conform tuturor ghidurilor în vigoare), portul Genova, nostalgicul golfuleţ Portofino şi, în fine, Lucca (zidul împrejmuitor, catedrala San Martino, Piazza San Michele, Puccini, Catalani şi Boccherini – Ah! mamiţo! menuetul lui Boccherini…, mă-⁠nnebunesc!, ca să-⁠l parafrazez – de astă dată – pe domnul Caragiale…). Amânând pe altădată partea cu arta, vă voi împărtăşi astăzi câteva gânduri privitoare la istorie şi la, după părerea mea, excesiva ei cultivare de-⁠a lungul şi de-⁠a latul timpului de către întregi generaţii debusolate de cap.

Istoria umanităţii reprezintă o suită de aproximaţii eronate, coagulate într-⁠o formă ridicolă de disperare cognitivă. De ce au oamenii nevoie de istorie? Pentru a-⁠şi masca sau, măcar, a-⁠şi atenua cumplita spaimă de viitor. Călător într-⁠un spaţiu necunoscut şi, potenţial, primejdios, omul simte mereu nevoia să privească înapoi, către partea de drum bătătorită şi cunoscută. Această permanentă privire peste umăr i se pare că-⁠i securizează parcursul şi-⁠i oferă o garanţie (oricât de firavă) pentru paşii următori. Fiindcă istoria este, nu-⁠i aşa, formalizarea unei experienţe. O experienţă în măsură copleşitoare falsă, însă.

Conceptual, trecutul nu există, pentru că nu foloseşte la nimic. Nevoia de cunoaştere a trecutului ca posibilitate de a nu-⁠i repeta erorile e o prostie. Trecutul nu produce viitor, ci viceversa: excrementele viitorului devin trecut. Cunoscând trecutul, nu putem anticipa viitorul fiindcă între cele două nu există legături de cauzalitate. Noul, viitorul pre-⁠există, dar în forme necunoscute şi nepredictibile. Oricare ar fi trecutul, viitorul va fi acelaşi.

M-⁠am întâmplat recent prin Drobeta Turnu Severin – oraş de care mă leagă câteva lucruri duioase şi mă dezleagă alte câteva idem. Întâlnindu-⁠mă cu vechi amici din Bizanţ şi interesându-⁠mă de una de alta, ca bastardul rătăcitor, vorba a venit firesc şi despre clădirea Palatului Cultural din localitate, închis pentru renovare de vreo nu mai ştie nimeni câţi ani. Nu m-⁠am mirat prea mult că şi la Dunăre bicicleta n-⁠are lanţ, iar speranţa zace-⁠n şanţ: de ce-⁠ar fi aici altfel decât prin restul şi resturile eternei şi fascinantei noastre patrii despre care tot românul alfabetizat ştie că est in terra Europae?! Până nu demult, ştia şi că in patria nostra multae silvae sunt, dar prin strădania multiculturală a lui Verestoy Attila et comp., p-⁠asta am scos-⁠o din manualul de latină pentru câteva decenii (Ave, Deceneu!). Presupun că vă întrebaţi ce-⁠are a face Europa cu prefectura şi primăria din Mehedinţi, dar chiar dacă nu sunteţi curioşi din fire eu tot vă spun fiindcă la această rubrică nu e nimic de-⁠ascuns. Păi, legătura ar fi că Europa le-⁠a dat severinenilor o legătură babană de euroi ca să renoveze Palatul Cultural, iar localnicii n-⁠au avut nimic împotrivă. Dimpotrivă. Atâta doar că una dintre ctitoriile mirabile ale celebrului Teodor Costescu – institutor, academician, om politic cu vocaţie de întemeietor într-⁠ale învăţământului, sănătăţii şi protecţiei sociale, omul cu uşa permanent deschisă la prim-⁠ministrul Nicolae Iorga pentru că demnitarul ştia că niciodată Costescu nu vroia nimic pentru el –, aşadar, minunata clădire, numită de localnici când Teatru, când Casa de Cultură are un ghinion crunt. Ea reiterează, mutatis-⁠mutandis, destinul mănăstirii Argeşului: ce se lucrează într-⁠un an se dărâmă în următorul, iar în al treilea se ia de la capăt într-⁠o morişcă păguboasă şi fără sfârşit într-⁠un orizont de timp previzibil.

Cum o nenorocire nu vine niciodată singură, odiseii Palatului Cultural în ansamblu i se adaugă şi mica ţiganiadă declanşată, pare-⁠se, pe compartimentele unor instituţii cu sediul înlăuntrul său. Cea mai prestigioasă dintre ele este Biblioteca „I.G. Bibicescu”: peste 300.000 titluri de carte şi presă românească şi străină, numeroase manuscrise preţioase, exemplare rarisime, bibliofile, unele dintre ele unicate absolute, ex-⁠librisuri ale unor autori europeni iluştri etc. Poartă numele unui alt mecena cultural pornit de pe meleagurile Mehedinţilor şi ajuns guvernator al Băncii Naţionale a României în timpul şi după primul război mondial, Ioan G. Bibicescu. În 1921, el a donat proaspăt înfiinţatei biblioteci a oraşului un fond de carte însumând circa 30.000 de volume şi periodice, multe de o valoare inestimabilă. La rândul lui, Teodor Costescu a înzestrat-⁠o cu o garnitură de mobilier stil, comandă specială, executată manual în atelierele Şcolii de arte şi meserii înfiinţate de el în satul-⁠model Vânjuleţ – o aşezare căreia i-⁠a conferit o istorie de-⁠a dreptul fascinantă. Dar nu cu minunile înfăptuite de oameni ca Ioan G. Bibicescu şi Teodor Costescu printr-⁠un Mehedinţi al cărui trecut umileşte un prezent jalnic vroiam să vă reţin atenţiunea; cine mai are chef şi timp de chestii de-⁠astea romantice în zilele noastre capitaliste şi pragmatice cât cuprinde buzunarul fiecăruia?! De altceva le-⁠am amintit: fiindcă unele dintre ele riscă să devină simple amintiri. Mai la obiect: cu ocazia renovării Palatului Cultural, prin Biblioteca „I.G. Bibicescu” s-⁠a intrat cu cizmele şi s-⁠a ieşit cu mobilierul de patrimoniu despre care v-⁠am vorbit şi despre a cărui soartă nimeni nu prea mai ştie nimic. Gurile rele (sau informate? – n-⁠aş putea să spun) susţin că ar fi fost vândut pe şestache şi că în prezent se află pe undeva, prin Austria. S-⁠ar mira cineva dacă ar fi adevărat? Eu unul, nu…

Şi fiindcă tot suntem la Drobeta Turnu Severin, mai îngăduiţi, rogu-⁠vă, o scurtă istorioară cu sensul la urmă. Acum vreo 10-⁠12 ani, aflat în urbea dunăreană unde, imediat după terminarea facultăţii, am trăit mai bine de două decenii, căutam, după obicei, foşti colegi de serviciu cu care să mai schimb o vorbă, o impresie, o apă plată, ca tot românul imparţial după o revoluţie, cum ar veni. Vizaţi erau nu băieţii din ex-⁠redacţia „Viitorul” în care petrecusem vreo doi luştri, ci mai curând camarazii de la Consiliul Popular Judeţean unde găseam adăpost ori de câte ori eram dat afară de la ziar. (Aici ar fi loc pentru o repriză de victimizare şi alta de înjurat comunismul ilegitim şi criminal căruia i-⁠am opus cu toţii o vehementă rezistenţă prin cultură şi alte mijloace la fel de eficiente. Păi, nu?). De ce preferam să-⁠i întâlnesc pe unii şi nu pe ceilalţi? Because că de-⁠aia, cum zice englezul sictirit.

Eram, aşadar, în vizită la locul de muncă al unei foste colege de birou, Ioana Veber, ajunsă, după 1990, secretar al Consiliului Judeţean Mehedinţi – fost popular, înainte de decembrie, actualmente pur şi simplu. Am rămas destul de mirat când Ioana – o tipă extrem de echilibrată de felul ei – mi-⁠a trântit la un moment dat cu obidă apropo de noile promoţii de absolvenţi (de drept, îndeosebi) cu care, profesional, era obligată să intre în contact: „– Măi, prin comparaţie cu aceşti piţiponci cu ifose care au inundat administraţia, ăia de care râdeam noi pe vremuri tratându-⁠i de nulităţi, tâmpiţi şi agramaţi erau nişte academicieni”. Am suspectat-⁠o de exageraţiune, dar m-⁠a asigurat că nu e cazul. O nostalgică? Eram sigur că nu e genul. Oricum, aşa tuşate de îndoială, vorbele ei mi-⁠au rămas în creieri ca o zgârietură neplăcută.
Ei, şi du-⁠te vreme, vino vreme, ce editorial suav mi-⁠e mie dat să citesc în nr. 40/6-⁠12 octombrie 2015 al revistei 22 sub semnătura anticomunistului crâncen şi democratului fără frontiere Andrei Cornea – respectiv, sub titlul „Vechii” şi „noii”? Iată ce: „Generaţiile politico-⁠tehnocrate ale anului 2015 sunt mai incompetente şi mai corupte decât generaţiile postcomuniste”. Hopa!, exclam bulversat în sinea mea interioară, trecând cu delicateţe peste convingerile lui Andrei Cornea despre ce-⁠i aceea o generaţie şi găsind rezerve de tărie să continui lectura: „Iliescu şi Băsescu – cu vârste diferite, dar ambii formaţi în comunism – sunt mult peste Johannis, oricât i-⁠am critica pe cei doi, întemeiat sau nu şi din tot felul de motive şi oricâte prezumţii de inocenţă i-⁠am acorda celui din urmă”. Şi, mai departe, în chip de posibilă concluzie: „…Cel puţin printre «cei vechi» se mai găseau nişte resurse pozitive – fie de talent, fie de inteligenţă, fie de cultură, fie de carismă, fie de patriotism –, ceea ce nu prea mai putem spune despre «cei noi». Or, în afară de «resursa» şmecheriei, nesimţirii şi a corupţiei, nu prea mai întâlnim la ei alte calităţi eminente, ci numai mediocritate dezesperantă, incompetenţă şi chiar un nivel de nesimţire de negândit chiar acum
câţiva ani”.

Trecând din nou cu înţelegere peste supărătoarea repetare în ultima frază a lui „chiar” din şase în şase cuvinte (ţine de stilistica domnului Andrei Cornea!), nu pot să nu subscriu la pertinenţa analizei şi corectitudinea verdictului autorului. Menţionând că ambele îmi par la fel de valabile nu doar pentru lumea politică, ci şi pentru societatea românească în ansamblul ei, mă întorc cu gândul la fosta mea colegă de birou Ioana Veber şi-⁠i prezint scuze că, odinioară, m-⁠am îndoit puţin de spusele ei…

Până mai ieri, aş fi putut, parafrazându-⁠l pe Shakespeare, să dau oricui asigurări ferme, rupte din viaţă:
Tu poţi să te-⁠ndoieşti de stele
Şi de-⁠alte chestii de-⁠acest gen,
De soare, trandafiri, lalele,
De zei, de biele-⁠manivele,
Dar nu de marca Volkswagen!

De când, însă, cu şmecheria cu ghivent ecologic patentată de constructorii germani de automobile şi răspândită în sute de mii de exemplare pe toate meridianele şi paralelele mapamondului, s-⁠a mai risipit o iluzie etnică, menită să-⁠l lege strâns pe sobrul şi corectul neamţ de excelenţa lucrului bine făcut. Pe lângă decepţia în valoare de câteva miliarde de dolari produsă de firma teutonă pe piaţa americană şi în alte câteva aşezări limitrofe, împrejurarea că treaba cu lucrul bine făcut a reprezentat sloganul de doi lei al unei campanii electorale balcanice nici nu mai contează. Pesemne că acesta este şi motivul pentru care inteligenta şi imparţiala presă românească n-⁠a făcut nici o legătură între cele două prestidigitaţii…

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Recomandați articolul în rețelele sociale:

Despre Gelu Negrea

Gelu Negrea este critic si istoric literar, romancier, jurnalist si regizor. A absolvit Facultatea de Filologie (Universitatea Bucuresti, 1969), Facultatea de Ziaristica – curs postuniversitar (1981) si Facultatea de Regie de teatru (1994). Este membru al Uniunii Scriitorilor din Romania. Volume [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest