Contemporanul » Polemice » Gabriel Andreescu: Falsele şi adevăratele execuţii publice

Gabriel Andreescu: Falsele şi adevăratele execuţii publice

Gabriel Liiceanu a publicat la 1 iunie o scrisoare deschisă, adresată preşedintelui Academiei Române, care avea să aibă o curioasă carieră publică. Titlul „Nu sunt de acord sa fiu împuşcat” sugera dgabriel-liiceanu-foto-22oar pe jumătate conţinutul. Directorul Editurii Humanitas susţinea că la o şedinţă a Secţiei de Filologie şi Literatură a Academiei Române, scriitorul Nicolae Breban şi-⁠ar fi exprimat dorinţa împuşcării lui şi a lui Horia-⁠Ro­man Patapievici „spre binele culturii române şi al ţării în general”. Astfel motivat, Liiceanu a construit două portrete, unul diabolic, lui Breban, un altul elogios, lui Patapievici, ambele în stilul nemăsurat care i-⁠a devenit marca de autor. Breban este suflet înnegurat, bolnav mintal („să se sune la 112”), răstălmăcitor ordinar, vorbitor setos de sânge, colaborator al generalului Pleşiţă căruia îi livra date despre prietenii apropiaţi şi rudele lor. Pe celălalt mal al condiţiei umane, Patapievici este proiectat ca una dintre cele mai rafinate personalităţi ale culturii noastre. În anii faşti ai prezenţei sale în fruntea ICR, România ar fi fost mai mult şi mai bine onorată în faţa altor culturi ca niciodată în istoria ei.

Dezminţirile

Tot la 1 iunie, Nicolae Breban a trimis la Mediafax o dezminţire, reproducând cele spuse la o emisiune a postului Antena 3 şi reluate la Academie: „…am afirmat că, dacă dl Patapievici ar fi fost în Polonia şi ar fi murdărit şi înjurat istoria şi identitatea poloneză, probabil că polonezii l-⁠ar fi împuşcat. Insist, polonezii, nu eu. A fost o comparaţie pentru a sublinia ideea că dispreţuiesc atacurile la adresa neamului românesc şi a istoriei acestui neam”.

Tot atunci, criticul Eugen Simion, care condusese şedinţa Secţiei a infirmat susţinerile lui Liiceanu. Ulterior, investigaţia preşedintelui Academiei a ajuns la aceeaşi concluzii. Or, Gabriel Liiceanu nu doar că nu lăsase vreun dubiu privind autenticitatea celor „relatate”, ci chiar insistase asupra veridicităţii lor. „Vorbitorul setos de sânge” era citat cu ghilimele: „Derbedeii ăştia ar trebui împuşcaţi!”.

Sub orice interpretare rezonabilă, fraza „dacă dl Patapievici ar fi fost în Polonia şi ar fi murdărit şi înjurat istoria şi identitatea poloneză, probabil că polonezii l-⁠ar fi împuşcat” nu poate avea sensul dat de Liiceanu. Ea îi poate supăra pe polonezi, zugrăviţi ca o populaţie gata să-⁠şi rezolve disputele intelectuale cu arma, dar nu are legătură cu „incitarea la crimă”. Calitatea declaraţiei lui Breban poate motiva comentarii acide. Adevărata urâţenie a celor întâmplate se află însă în altă parte, în înscenarea „incitării la crimă”, fantezie preluată şi tratată drept o concretă şi gravă ameninţare la adresa vieţii lui Liiceanu şi Patapievici, chiar după dezminţirea lui Breban şi a Academiei.

Actorii

Totul confirmă că acuzaţiile aduse lui Breban fuseseră un montaj falsificator. Spectacolul, uluitor prin lipsa lui de sens, are mulţi actori, începând cu Nicolae Breban. La numirea lui în fruntea Consiliului Consultativ al ICR, în loc să vorbească despre opţiunile de susţinere a culturii româneşti în lume, Breban a ţinut să aducă insistent reproşuri lui Liiceanu, Pleşu şi Patapievici, cum o face de ani de zile în cele mai diferite ocazii. Partea paradoxală a situaţiei este că această obsesie adaugă puncte la faima creată în jurul unor autori pe care-⁠i consideră sub meritele domniei sale. Deşi niciodată Breban nu a avut în răfuielile sale cu cei trei genul de ostilitate tăioasă şi batjocoritoare în care excelează primii, totuşi acest tip de fixitate îi afectează intelectul. În particular, el revine şi tot citează spuse „infamante” ale lui Horia Patapievici, refuzând să pHR-Patapievici-liiceanu-plesu-fotoerceapă cadrul unic în care acestea au fost aşternute pe hârtie, intensitatea cu care se trăia, până la paroxism, imediat după revoluţie. Ce este mai firesc pentru un romancier decât căutarea sensurilor în context?

După dezminţirea lui Breban, Horia-⁠Roman Patapievici a încercat să salveze cele spuse de Liiceanu, „explicând” fraza despre polonezi în sensul că Breban deplânge lipsa de curaj a românilor de a pune mâna pe pistol şi de a-⁠l împuşca. Citez raţionamentul: „Să nu uităm că în societate sunt mulţi oameni dezaxaţi. Ei pot judeca în modul următor: «Breban, Academia Română, romancier extraordinar – dacă un astfel de om poate spune ca Patapievici poate fi împuşcat asta e ceva; n-⁠aş fi eu bravul român care poate face asta?»”.

Ca să păstreze acuzaţia „incitării la împuşcare”, Patapievici selectează cuvintele şi apoi le interpretează, şi el, „la propriu”. Cu o asemenea lectură, eseistul oferă de fapt argumente reproşurilor lui Nicolae Breban. Legitimează pe cei care îi iau spusele la propriu: atunci când scria despre radiografia plaiului mioritic, comparând-⁠o cu „o inimă ca un cur”, când susţinea că românii au „feţe patibulare, guri vulgare, trăsături rudimentare” şi ar trebui să folosească limba „numai pentru înjurături”, chiar asta se afla în mintea lui.

Andrei Pleşu s-⁠a asociat scandalului cu un crochiu mai degrabă mucalit şi, mai ales, menit să glorifice împlinirile triadei: 30 de milioane de cărţi publicate de directorul editurii Humanitas, propagarea culturii autohtone în străinătate în timpul celor 7 ani în care Patapievici s-⁠a aflat în fruntea ICR, înfiinţarea pe timpul ministeriatului său a Muzeului Ţăranului Român, Comisiei Patrimoniului etc. De urmărit acest mecanism de transformare a privilegiului de a exercita o funcţie de stat, dătătoare de mijloace şi putere, într-⁠un capital personal. Surprinzător riscul asumat de Pleşu, de a aminti cuvintele mieroase adresate de Breban, pe vremuri, lui Pleşiţă. Nu-⁠l motivează oare pe romancier să-⁠i replice invocând laudele aduse, pe vremuri, lui Ceauşescu? Adăugând chiar că în timp ce el se adresa lui Pleşiţă pentru a-⁠i susţine pe Goma, Negoiţescu şi pe mama lui Matei Călinescu, Pleşu punea pe hârtie astfel de cuvinte ca să-⁠şi susţină cauza proprie?

Pus în situaţia de a răspunde apelurilor adresate Academiei Române, Ionel-⁠Valentin Vlad, preşedintele instituţiei a anunţat rezultatul investigaţiilor sale: nu există vreo dovadă privind acuzaţiile lansate de Gabriel Liiceanu. Deşi concluzia răsturna vinovăţiile, domnia sa a găsit să se explice în faţa lui Liiceanu, şi a făcut-⁠o în termeni nepotrivit de prăfuiţi: „Am încrederea că discipolul lui Constantin Noica şi directorul prestigioasei Edituri Humanitas are capacitatea de a oferi societăţii româneşti modelul solidarităţii, generozităţii şi înţelepciunii, «cuvânt împreună despre rostirea şi despre fiinţa românească»”.

Lista autorilor cunoscuţi care au intrat în discuţie este prea lungă pentru a o trece în revistă aici. Ciudată este apariţia în această istorie a lui Theodor Paleologu, primul care a lansat în mass media calomnia „incitării la crimă”. Mai amintesc că, deşi aflase care era formularea folosită de Breban, căci o invoca, Dorin Tudoran a reluat teza „Breban ceruse ca Patapievici şi Liiceanu să fie împuşcaţi”. Acuzându-⁠l pe Breban de încălcarea standardelor de decenţă ale discursului public, poetul a propus ca reper propriul său model de „civilitate”: „Nicolae Breban e un jeg, un colaborator împuţit al lui Nicolae Pleşiţă”. Un alt paradox este ca tocmai C. T. Popescu să i se adreseze lui Breban pentru încetarea „verbozităţilor criminale”.

Există şi un actor colectiv, Grupul pentru Dialog Social. În ciuda faptului că Nicolae Breban clarificase spusele, GDS concepe o scrisoare de protest intitulată „Incitările la crimă ale d-⁠lui Nicolae Breban, inacceptabile”. Până la 8 iunie, aceasta va fi susţinută prin semnătura lor de 100 de personalităţi. Formularea din titlu este repetată cu insistenţă în text, o dată, când se vorbeşte despre o „retorică agresivă [a lui Breban], incitatoare la crimă”, şi a doua oară, căci Breban ar fi vorbit „despre necesitatea împuşcării colegilor noştri”. GDS asumă punerea pe spatele unui om a unor acuzaţii grave fără ca acesta să fie responsabil de ele – şi în modul cel mai evident, Breban nu a fost.

Dacă la începutul anilor 1990, GDS proteja prin astfel de acţiuni interesele publice, în ultimii ani, protestele survin în susţinerea membrilor săi. Iar de această dată, Grupul i-⁠a târât pe semnatari într-⁠o situaţie moral inconfortabilă. De multe ori, oamenii solicitaţi la telefon în numele unei solidarităţi civice spun un „da” fără să ajungă la detaliile cazului. Cum între timp adevărul despre „ce spusese de fapt Breban” a ieşit la lumină, devine pentru fiecare o chestiune de onoare să se dezică de acuzaţia falsificatoare pe care a semnat-⁠o. Doar că ieşirea din pluton nu va fi uitată. Precum istoria a dovedit-⁠o, pentru un creator de cultură consecinţele pot fi usturătoare.

Un exemplu de adevărată execuţie publică

Pentru cineva care priveşte „din afară”, intrarea atâtor oameni în povestea iluzionistă a „incitării la crimă” are ceva straniu. Ea sugerează o regresie tribală, cu efecte devastatoare asupra perceperii etice. Sugestia este verificată şi prin lipsa sau slaba reacţie faţă de situaţiile în care ne-⁠am aştepta la manifestarea oprobiului public. Între ele, locul dintâi îl ocupă execuţiile publice (simbolice, desigur) din România postdecembristă, autentice, nu spectacole. Între exemplele mai cunoscute unul este crima simbolică, printr-⁠o tehnică rapidă, brutală, a cărui victimă a fost Adrian Marino. Sau aceea în etape, mai elaborată, menită să-⁠l elimine din conştiinţa valorilor noastre culturale pe Ştefan Aug Doinaş. O să mă opresc aici la ultimul „act criminal” din inventarul meu.

Într-⁠un articol publicat în Dilema veche la început de aprilie, Andrei Pleşu s-⁠a ocupat de marele eveniment al începutului de an, implicaţiile unei decizii a Curţii Constituţionale privind înscrierea la ora de religie. El dă lecţii privitoare la „înteţita dezbatere despre orele de religie” şi susţine poziţia lui, că predarea religiei (materie „amplă şi subtilă”) ca materie de învăţământ este legitimă şi binefăcătoare. De observat că nu aceasta, predarea Religiei, era subiectul în dezbatere, ci metodologia de înscriere la respectiva disciplină. În improvizaţia sa, Andrei Pleşu îi apostrofează pe liberii cugetători care ar discuta astăzi tema religiei în şcoli ignorând „2000 de ani de analiză de text şi comentariu expert” practicate de intelectuali prestigioşi – pe care-⁠i numeşte: Sf. Augustin, Origen, Pascal… . Evident însă, gândirea lui Origen, Sf Augustin etc. nu poate avea vreo relevanţă pentru relaţia dintre elev şi religie în instituţiile de învăţământ ale statului modern.

Partea principală a articolului este de fapt diatriba lansată împotriva profesorului de filosofie Emil Moise, din Buzău, ale cărui eforturi duseseră la schimbarea metodologiei de înscriere la disciplina Religie. Andrei Pleşu a susţinut că ştiinţa lui Moise în materia religiei şi a includerii ei în programa şcolară este cvasi-⁠nulă, că nu s-⁠a ocupat niciodată serios de domeniul la care se referă, că implicarea sa ar fi motivată de vanitate şi se explică printr-⁠o „stingheritoare suficienţă intelectuală”. Niciun om cu mintea aşezată nu l-⁠ar putea lua în serios, căci am avea de-⁠a face cu un caz clasic de decompensare psiho-⁠socială. Emil Moise s-⁠ar lupta cu frustrările unei minicariere şi marginalităţii provinciale. S-⁠ar fi luat de popi şi de miniştri ca să-⁠şi facă un mic monument public. Acţiunea în justiţie a lui Moise „a făcut valuri la Curtea Constituţională”. Profesorul de liceu, apărut în diferite studiouri de televiziune, „combătând ţanţoş”, trezeşte amuzamentul întrucât discursul său are volubilitate arogantă, ton mesianic, eroism gata de sacrificiu, fanatism ireductibil. Este un mistic pe dos, un fundamentalist de semn contrar, arată şubrezenie proprie, vădită incultură în teritoriul în care se agită fără complexe, „Iancu Jianu de cartier”. Emil Moise se dă în stambă, se comportă precum un veleitar ilegalist. Pleşu regăseşte plăcerea stigmatizării fizice: cadrul didactic din Buzău ar poseda „luciul tenebros al unei priviri aprige, dar mulţumite de sine”.

Profesorul inimos din Buzău batjocorit în asemenea termeni prin mijloace de presă naţionale este un tip de erou specific vremurilor moderne, alături de alţi tineri dăruiţi valorilor publice. La începutul anilor 1990 a participat la mişcările de stradă din timpul revoluţiei. Ulterior, a colaborat cu asociaţia Pro Democraţia pentru asigurarea corectitudinii alegerilor. A iniţiat proiecte ale administraţiei locale privind drepturile copilului, a strâns şi donat cărţi şi reviste la biblioteci şcolare, judeţene şi ale caselor corpurilor didactice. A organizat pentru copii concerte de muzică clasică, a lansat un program de promovare a tenisului de câmp. Emil Moise a putut excela prin acţiuni în instanţă datorită „geniului” lui aparte în această activitate: pentru salvarea unei păduri de la marginea oraşului Buzău, eliminarea tratamentului discriminatoriu, în favoarea avocaţilor, în instanţele de judecată, eliminarea discriminării pe motive ce ţin de religie, vârstă sau boală. În anul 2004, a convins CNCD că prevederile legii care interziceau transferul cadrelor didactice din mediul rural în cel urban sunt discriminatorii. A câştigat propriul proces în această cauză şi zeci de mii de educatori şi profesori de la sat au beneficiat de rezultat. Iar recent, printr-⁠o pledoarie decisivă, a convins Curtea Constituţională să ia o hotărâre fundamentală pentru viitorul educaţiei religioase în România. După alte luni de eforturi, a determinat şi Ministerul Educaţiei şi Cercetării să o aplice.

Cele enumerate, doar parte dintr-⁠un incredibil ansamblu, au reprezentat un efort enorm, fără nici un beneficiu material, făcut de un om devotat copiilor până la uitarea de sine. În alte societăţi, acest fel de oameni – da, îi putem numi pe Emil Zola sau pe Rosa Parks – devin repere ale drumului unor comunităţi spre mai mult umanism şi mai multă libertate. În România, această execuţie publică a unui erou civic, nedreaptă şi grosolană, nu a trezit niciun protest colectiv. Asum acum, aici, protestul meu individual.
Cazurile invocate, cu gust tribal, vorbesc despre un grav deficit de etică publică. Funcţionarea „în clan” afectează perceperile, nuanţele şi empatia. Speranţa este ca astfel de evenimente să lucreze ca o hârtie de turnesol a cărei culoare să ne permită accesul la soluţii decente pentru o societate modernă.

Observator cultural, iunie 2015

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Gabriel Andreescu

Gabriel Andreescu s-a nascut in data de 8 aprilie 1952 la Buzau. Este conferentiar la Facultatea de Stiinte Politice a Scolii Nationale de Studii Politice si Administrative. A militat pentru respectarea drepturilor omului inca din perioada comunista, fiind unul dintre [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest