Contemporanul » Polemice » Fragmente despre Serafico

Fragmente despre Serafico

Avea o privire expertă pentru tot ce i se părea a fi învăluit într-⁠o „aura mystica”: „Amintiţi Sonetele către Orfeu: acestea ar putea să li se înfăţişeze cititorului, din când în când, oarecum lipsite de scrupule. Ele sunt poate cel mai tainic lucru, în potopirea şi în impunerea lor – mie, dictatul cel mai enigmatic, pe care l-⁠am suportat şi prestat vreodată; întreaga primă parte a fost aşternută pe nerăsuflate într-⁠o unică spunere, între 2 şi 5 februarie 1922, fără a mă îndoi ori a schimba un cuvânt măcar. (…) Cum să nu-⁠ţi sporească smerenia şi gratitudinea, în faţa unor astfel de experienţe întru propria existenţă?”1.

Mereu reluata experienţă a trecătoarelor, a petrecerii a tot şi a toate, se mistuie în atitudinea lui Rilke, o atitudine conştientă dureros de acestea, încercând în acelaşi timp să le domine. Şi aceasta printr-⁠o asumare, printr-⁠o întâmpinare şi o dăruire în miezul acestor prefaceri, înălţându-⁠le prin genuitatea trăirii şi prefigurând astfel frumuseţea. Prin intruziunea sensibilă în mijlocul prefacerii/ trecătorului, inima descoperă înlăuntrul ei desfăşurarea aceleiaşi prefaceri, învăluite într-⁠o taină fisurată de un luciu al făgăduinţei.

„Îndurarea şi mântuirea nu pot să fie… tocmai de aceea există”, spune Kierkegaard în revelaţia maximă a experienţei sale. Predominarea tot mai acută a „hybrisului” în lumea modernă duce la catalogare şi nu la asumare, la evaluare şi nu la deschidere – o reducere la calapodul propriu şi nu acceptarea de a depăşi propriile limite printr-⁠o lină călăuzire: „Unde mai rămâne un obscur, acolo acesta e de o modalitate care nu cere explicitare, ci supunere”.2 O taină adevărată se-⁠mpotriveşte deci oricărei explicitări. Ea nu cunoaşte în esenţa ei categoria de raţional, prin care se încearcă „dezlegarea” ei.Rilke-foto-1 Însă e parte a realităţii. Existenţa ei este dovedită tocmai de limitarea noastră: faptul că nu o percepem nu înseamnă că ea nu există; pentru fiinţele mai bine înzestrate în acest sens, ceea ce pentru mulţi e o taină mistificatoare este un lucru de la sine înţeles: „Însuşirile preluate de la Dumnezeu, De-⁠ne-⁠rostitul, cad înapoi în creaţie, în iubire şi moarte…”3

Transpare aici trăsătura magică a fiinţei lui Rilke, cel care aspira mereu spre limite, a celui care se rotea în jurul lui Dumnezeu. Descoperirea interdependenţei absolute între iubire, frică, agresiune, gol, duce la transgresarea ego-⁠ului. Rilke descoperă că scopul acestui ego este de-⁠a proteja omul de singurătate. Acest ego cuprinde critică, tânguiri, temeri, vulnerabilităţi, atitudini defensive şi un de neostoit reproş. Conştiinţa acestui fenomen conduce la extremele unei polarităţi: apropiere şi refugiu, alternând neîntrerupt şi brusc. Instituirea ego-⁠ului se datorează însă şi experienţei îndelungi a izolării/ însingurării voite. Poetul era un spirit mult prea adânc şi sensibil spre a nu realiza aceste contradicţii ce-⁠l prăbuşeau în durere şi frământări sublimate în operă de artă.

Această sublimare însă constituie şi atitudinea admirabilă a lui Rilke, care nu se refugiază, nu refulează trecutul, ci îl întâmpină, îl asumă, atingând praguri existenţiale metamorfozate în poezie, nemaivisate până la el. Atitudinea pare paradoxală, însă este adânc umană. Erau stări pe care Rilke le deplângea în corespondenţa şi opera sa, însă pe care şi le şi dorea, spre a-⁠şi duce la liziere experienţele. Forţa sa sporeşte cu vremea prin realizarea faptului că suferinţa este o şcoală pe care o frecventezi zilnic, însă nu fără întreruperi de cumpănire, graţie legăturii intime cu lăuntrul. Treptat acest ego se va sublima înspre sfârşitul vieţii sale în forţă, iubire şi înseninare.

Reîntâlnindu-⁠se cu Rilke înspre sfârşitul vieţii acestuia, Maria von Thurn und Taxis este uluită de „întinerirea” bruscă a poetului, de bucuria şi seninătatea ce-⁠l însoţesc. Cercul se-⁠nchide. Rilke se reîntâlneşte cu lăuntrul său cel mai intim.

Rănile copilăriei constituie Abisul cel mai adânc şi mai tainic al unui om. Însă curajul de-⁠a coborî înspre ele, risipind spaima care însoţeşte această asumare, este mereu răsplătit. Acest lucru Rilke l-⁠a realizat prin şi întru poezie. Există o simbioză absolută între Rilke şi poezia sa. Dacă alţi creatori înfăţişează în operă un chip, iar în viaţă o cu totul altă faţă, Rilke este unul din foarte puţinii oameni, la care viaţa şi opera pot fi considerate a fi aproape „sinonime”. Reacţiile de apărare/ protejare funcţionau la el altfel, aproape ca un fel de oroare faţă de teatral, compromisuri cu sine. Chiar şi în timpul vieţii sale, a fost văzut ca pildă a poetului pur, ce se-⁠ndreaptă neabătut şi netulburat de socialul stratificat din jurul său înspre ţelul obsedant. Şi totuşi, Stefan Zweig într-⁠o evocare müncheneză a poetului spunea: „Nimeni nu i-⁠a cunoscut deplin viaţa lăuntrică (…)”.

Nu este aceasta o dovadă deplină şi în spiritul interpretării operei sale? Opera sa însă comportă şi cere – Rilke era conştient de această necesitate – o interpretare. Însă orice interpretare nu poate fi eficace decât în tăcerea fertilă a fiecăruia ce se simte intim legat de poeziile sale. O tăcere – paradoxală – a prefacerilor lăuntrice, rostindu-⁠se şi manifestându-⁠se astfel în entelehia fiecăruia. O trezire şi delumire a conştiinţei într-⁠o evoluţie endotimă. Rilke „se rosteşte” prin metanoia pe care o provoacă în conştiinţa lectorului înrudit electiv, şi nu numai. Este victoria sa absolută. Victoria universului poetic instituit de el şi care cunoaşte sublimări cu totul individuale.

El este în mod absolut un Trezitor. Opera şi fiinţa sa devin transparenţe intersectante, aflate mereu la liziera dintre rostire şi cele de nerostit, între bucuria spontană a contopirii şi întrepătrunderii cu tot ce era lumesc şi tânjirea dureroasă înspre un meleag natal bănuit dincolo de văluri. Dezrădăcinarea hălăduitorului, ademenit deopotrivă de izolare şi de societate, pregătit mereu a mai urca o treaptă întru sine, obsedat a-⁠şi duce la capăt, epuizând toate rezervele sale native, „misiunea”, toate acestea nu l-⁠au îndepărtat de ţelul său: o cât mai personală – mai intim lăuntrică – imagine şi înţelegere a lumii, cizelate într-⁠o operă de-⁠o unicitate absolută.

Vicisitudinile vieţii sale, biografia sa deseori deconcertantă şi paradoxală în derularea ei, sunt risipite de căutarea obsesivă, de dăruirea deplină întru frumos şi de efortul aproape inuman de a străpunge lizierele. Însă toate acestea, dinspre un fundal de iubire, contopire deplină cu tot ce-⁠l înconjura. Acalmia fisurată de suferinţă a izolării oferă prilejul adăstării şi sublimării lumii în ea. Totul conjugat cu o auscultare reluată a lăuntrului, de care se „releagă” necondiţionat. Incapacitatea sa în lumea reală trezea mereu impresia izolării, a fiinţării depline într-⁠o lume proprie.

Ruperea prin refulare a legăturii cu lăuntrul se produce la Rilke încă din copilărie. Iubirea posesivă a mamei, încercând a-⁠i aplica o educaţie de fetiţă, venea în grobiană contradicţie cu o carieră soldăţească. Izolarea printre cadeţi sporeşte şi mai vertiginos.

La acestea se adaugă constatarea mai târzie a faptului că-⁠şi simte copilăria nu lipsită, dar axată pe o fals înţeleasă iubire: mult posesivă, fără de menajamente şi neatentă. Neposesiva iubire devine astfel în parte laitmotiv în creaţia sa (Ewald Tragy, ori în Însemnările lui Malte). Poetul rămâne plin de suspiciune în faţa fiecărei înclinări de iubire, simţindu-⁠se el însuşi doar în singurătate şi neatârnare. Legăturile sale cu femeile, a căror prezenţă o dorea şi cărora le acorda o poziţie favorizată, stau totuşi sub semnul unei iubiri intranzitive: se apropia sub forţa unei necesităţi absolute, atras şi în acelaşi clipă simţea nevoia retragerii. Tocmai în acest flux-⁠reflux se naşte dureros opera. Orice iubită potenţială era pentru el dinainte pierdută. Mişcările de epocă pentru emanciparea femeii au fost salutate elogios de Rilke, ele corespunzând necesităţilor sale întemeiate lăuntric. Nu se observă de altfel la el aproape nici o inconsec­venţă, opera sa manifestându-⁠se printr-⁠o continuitate ascendentă, apoteotică, precum şi prin coeziunea problemelor tratate.

1. Scrisoare către Xaver von Moos
2. Scrisoare către Clara Rilke.
3. Scrisoare cãtre Ilse Jahr.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Andrei Zanca

Andrei Zanca (pseudonimul literar al lui Andrei Carol Sofalvi, Zanca fiind numele de fată a mamei sale) (n. 13 septembrie 1952, Sighisoara) este un poet și traducător român, membru al Uniunii Scriitorilor din România, traducător din 8 limbi, apreciat în [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest