Contemporanul » Polemice » Editor: fişa postului

Editor: fişa postului

În aceste nefericite vremi de criză literară, când nu numai că apar cărţi imorale etic şi estetic, fenomen de neoprit (deh, piaţă liberă!), dar sunt şi lăudate/ premiate/ traduse. Iordan Datcu face constatarea că o carte despre editori „de seamă” şi edituri româneşti lipseşte din cultura noastră. El însuşi „editor de seamă”, suplineşte lipsa impardonabilă prin volumul intitulat Sub semnul Minervei, Editura Universal Dalsi, 2000, având în vedere două mari instituţii: EPL şi Minerva.

În aceste nefericite vremi de criză literară, când nu numai că apar cărţi imorale etic şi estetic, fenomen de neoprit (deh, piaţă liberă!), dar sunt şi lăudate/ premiate/ traduse. Iordan Datcu face constatarea că o carte despre editori „de seamă” şi edituri româneşti lipseşte din cultura noastră. El însuşi „editor de seamă”, suplineşte lipsa impardonabilă prin volumul intitulat Sub semnul Minervei, Editura Universal Dalsi, 2000, având în vedere două mari instituţii: EPL şi Minerva. Îmi închipui ce jalnice trebuie să i se pară eminentului redactor substituţiile de edituri care nu au lector de carte, tehnoredactor ori corector, care nu deţin nici un plan de editare şi nici nu difuzează ce tipăresc la hurtă şi la grabă. Predilect, încasează „banii” de la veleitari şi le livrează „produsele” fără factură, că-⁠i mai ieftin. Am scris mult şi bine pe tema editorilor SRL (v. ciclul Lacrimi şi editori, din Să citiţi bine!, carte stricată de o neprofesionistă şi lacomă peste măsură).

Autorul a intrat în Redacţia de folclor a Editurii pentru literatură în ’63. L-⁠a angajat Mihai Şora. A trecut apoi, în ’69, la Minerva, în Redacţia de istoriografie literară şi folcloristică, unde a rămas până în octombrie 1994, când pensionarea i-⁠a fost forţată de Z. Ornea, mai bătrân decât el şi de Tiberiu

Avramescu, de aceeaşi vârstă. Lucrase un sfert de secol la Minerva.
Sub conducerea Şora, Redacţia de folclor îşi propusese să infirme opinia lui C. Drăghicescu: „cea mai mare parte din baladele şi legendele noastre nu sunt ale noastre proprii”. Da, acelaşi Drăghicescu readus postdecembrist în prim plan, ca şi M. Ilovici, cel care cerea arderea bătrânilor.

Pe sociologul obtuz l-⁠au infirmat multele volume de folclor, cules din Dobrogea până-⁠n Basarabia, din Oltenia şi Muntenia în Maramureş, seria ediţii critice, corpusurile pe genuri, indexul tipologic al colindelor… Au apărut, sub redacţia lui Ioan Şerb şi Iordan Datcu, amândoi editori de un profesionalism de clasă, monografii de reviste, studii comparate, documente…

Mihai Şora n-⁠a evitat complicaţiile, cum mă sfătuia un profesor de la „Al.I. Cuza” (acum, UAIC, nu ne mai place Cuza, mergem pe Ferdinand!), găsindu-⁠mă citind Trilogia culturii, obţinută de la Fondul secret BCU. Nici Iordan Datcu n-⁠a evitat complicaţiile. A avut, în schimb, marea şansă de a tipări, alături de colegii săi, cărţi care ne-⁠au ţinut treji spiritual.

În ’62-⁠’63, la universitatea ieşeană mai era sacralizat, la Teoria literaturii, articolul lui Lenin, Organizaţia de partid şi literatura de partid, cel cu existenţa a două culturi: una a exmagda-art-SAM_3919ploatatorilor, alta a exploataţilor. La curs, Vasile Adăscăliţei se ocupa de folclorul nou, exemplificând: „Foaie verde ca molidu/ O venit la noi Partidu/ Partidu Muncitoresc/ Mă învaţă să citesc”.

Era vremea „omului cu părul cărunt”, D. Ignea, ziaristul Canalului Dunăre-⁠Marea Neagră, care promova, în „Iaşul nou”, apoi în „Iaşul literar”, numai creatori „puri politici” sau puri şi simpli sovietiza(n)ţi. Forurile gândeau că noi trebuia să fim bucheri şi tâmpi, vorba lui Creangă.

Spune Mircea Eliade că sovietele voiau să ne facă „un popor de hibrizi”. Cultura ne era „fertilizată”, altoită miciurinist cu Cimentul, cu Cântarea colhozului etc., de care tinerii critici (azi, cu indemnizaţie de merit) erau extaziaţi. M-⁠am întrebat, citind Sub semnul Minervei, cine-⁠o fi fost persoana influentă care se opunea din răsputeri tipăririi lui Eliade şi Bernea. Iordan Datcu nu-⁠i dă numele. E vorba de un reziduu al autocenzurii sau păstrează tăcerea din colegialitatea sa proverbială? Ar trebui să ştim, zic eu, de vreme ce acum e din nou oportun să-⁠l iubeşti pe Sebastian (ca Mircea Cărtărescu) şi să-⁠ţi pară odios Eliade mai ales. Şi Camil Petrescu. Şi Paul Goma.

Ca să revin la Târgul Ieşilor, Dulcele, aici făcea Facultatea de filologie, la Fără Frecvenţă, inginerul Ovid S. Crohmălniceanu, predând, în acelaşi timp, Istoria literaturii române la Universitatea Bucureşti. Lui Radu Tudoran i s-⁠a spus, pre limbă crohică: „Află, tovarăşe, că noi te omorâm şi tot noi te reabilităm”. Moarte la propriu, prin împuşcare, cerea, în ziarul „Lupta Moldovei” (în fapt, „Lupta Moscovei”), Mihai Novicov, pentru cine crâcnea în front. Ia să te fi catalogat „iel”, Mişa, „ielement ostil”, contaminat de „bacilul Atlanticului”. Buzduganul lui Leonte Răutu, credincios lui Jdanov şi legilor lui „literare”, îndruma „pe linie de creaţâie”. Ca urmare, „Iaşul nou” (sau literar?) mai aniversa, în ’55, 50 de ani de la publicarea articolului lui Lenin, citat mai sus şi lozinca leniniană din 1905: „Jos cu literaţii fără partid!”, adică în temniţă sau în groapă.
Redactorul şef al EPL, apoi al Minervei, Mihai Şora, ştia bine ce-⁠a produs încercarea stalinistă de deznaţionalizare. Generalul maior Valter Roman provocase un tsunami al cenzurii, indicând temele de politizat: revistele trebuiau să fie pro URSS, „de preferinţă în întregime”.
La index au fost puse Poezii populare de V. Alecsandri şi Povestea vorbei de Anton Pann; tot folclorul basarabean; Pluguşorul lui G.Dem. Teodorescu, obiceiurile, colindele, descântecele (cum că ar cuprinde elemente mistice; or, noi eram atei declaraţi, liber-⁠pansişti). Mihai Şora a încercat să scoată la iveală tot ce trebuia valorificat din cultura populară, în pofida listelor negre.

Cel mai greu, ne spune Iordan Datcu, a acceptat cenzura lucrările despre mitologia românilor; au trecut cu anevoie la tipar poveştile despre sfinţi şi studiile despre ele, cimiliturile, snoavele, ca licenţioase (cenzorii erau foarte pudibonzi) şi câte altele.

Asta-⁠i democraţia populară, contra culturii şi artei populare?, striga, de la Iaşi, Petru Caraman, căruia Iordan Datcu îi preţuieşte rectitudinea morală impecabilă. E modelul său de savant (şi al meu, din docu-⁠romanul Universitatea care ucide). Dar Caraman fusese epurat de la catedră în ’48, condamnat de Reformă; cărţile i-⁠au apărut postum. La fel s-⁠a întâmplat cu studiile esenţiale ale lui D. Caracostea, amuţit între ’44 şi ’64.

Să străbaţi, ca-⁠n basme, pădurea, adică regimul de cenzură, nu era treabă uşoară. Ei, breslaşii (lui Breslaşu) i-⁠au fugărit din ţară pe Eliade, pe Vintilă Horea, pe Horia Stamatu, pe Paul Sterian, iar marii opozanţi ca Gyr şi Crainic, Mircea Vulcănescu şi Anton Golopenţia, Streinu, Ţuţea au înfundat puşcăria. Un uşor dezgheţ, după ’52, apoi s-⁠a revenit, după revoluţia ungară din ’56, la cenzura dură, a tot ce părea „mistico-⁠legionar”. Era şi titulatura lotului Voiculescu-⁠Noica-⁠Dinu Pillat, Sergiu Al.-⁠George, Paleologu, Steinhardt… Şi mă întreb de ce s-⁠a purtat (ştie Pan Izverna) atât de rău Al. Paleologu cu manuscrisele lui Petre Ţuţea, alt destin zdrobit de comunişti.

În edituri, funcţionau cozi de topor. De unde a ştiut Kohn, supraveghetorul ESPLA din partea Securităţii, că Noica depusese un manuscris subversiv despre Hegel, plin de abateri de dreapta, dacă nu l-⁠ar fi înştiinţat un redactor (pe numele lui Zigu Ornea)? Nu altcineva decât Mihai Şora relatează episodul.
Iordan Datcu nu spune cine de „sus” l-⁠a decapitat pe Ion Bănuţă; apoi pe Şora, pentru… liberalism, apolitism, individualism, deviere de la linie. O spun eu: Leonte Răutu. Dar lucrătura a fost făcută de „brontozaurii criticii de partid”, Crohmălniceanu şi Paul Georgescu.

Ion Bănuţă condusese Editura pentru Literatură (1961-⁠’68), cu mulţumirea rară de a tipări cărţile confraţilor. Slăbiciunea lui fusese Biblioteca pentru toţi. Era „transfigurat de bucurie” când apărea, săptămânal, sâmbăta, câte un număr de colecţie. Se ducea personal să înmâneze autorilor la care ţinea (Arghezi, Călinescu) cărţile calde, abia ieşite de sub tipar. Despre această „generozitate autentică” (sintagma aparţine lui Iordan Datcu) a scris şi Niculae Gheran. La un moment dat, Bănuţă, care publicase ediţia bibliofilă Arghezi, îi ceruse poetului o „recomandare” preferenţială de 10 rânduri. „Scriu chiar cinşpe”, i-⁠a răspuns Arghezi.

Sub directoratul lui Ion Bănuţă au debutat poeţii Blandiana, Ioan Alexandru, Baltag, Buzea, Dimov, Horea, Cezar Ivănescu, Adrian Păunescu, Sorescu, Tomozei, Nichita Stănescu; prozatorii Bănulescu, Bălăiţă, Ivasiuc, Breban, Fănuş Neagu, DRP, Titel, Ţepeneag, Ţoiu; eseiştii Matei Călinescu, Valeriu Cristea, criticii Dimisianu, Manolescu, Simion, Raicu…

Tot sub directoratul lui, au fost iniţiate seriile de Opere Agârbiceanu, Arghezi, Călinescu, Perpessicius. Seria Scrieri (Arghezi în 22 de volume, apărute între 1962 şi ’69) nu e încheiată nici azi. Atunci a scăpat la tipar, în ’64, Ora fântânilor de Ion Vinea. Poetul a apucat s-⁠o vadă, pe patul de moarte. Blaga n-⁠a mai apucat: poemele sale au apărut postum. Cu greu a ieşit la lumină Ion Barbu, în ’65 şi ’66, îngrijit de Al. Rosetti şi Liviu Călin; Ion Pillat, de Aurel Rău în ’65, apoi, în ’68, Dan Botta I-⁠IV, cu prefaţa inconvenabilului Toma Vlădescu. Sigur că „scribălăii”, cum cu scârbă le spune Iordan Datcu, s-⁠au opus cât au putut. Intelectuali de mare prestigiu se zbăteau în incertitudinea de a fi sau a nu fi arestat. Dar ar fi fost posibile sancţiunile oribile contra „dăunătorilor” fără sprijinul celor care s-⁠au supus cu grăbire dogmei, ideologiei de import de la răsărit?

Ion Petrovici, Blaga, P.P. Negulescu, Gh. Brătia­nu, C. Rădulescu-⁠Motru, D. Gusti, Simion Mehedinţi, G.T. Kirileanu, Onisifor Ghibu au fost excluşi din Academia Română; Gusti confecţiona, în comuna Căţelu, jucării de cauciuc, într-⁠o cooperativă meşteşugărească, să nu moară de foame; S. Mehedinţi chiar murea de foame, în ’59, orb, fără pensie şi fără biblioteca lui, confiscată; aflat în D.O., Ion Petrovici căuta în Bărăgan o fântână, să se înece. În care timp, Sadoveanu juca alunelul cu Ana Pauker, iar Nina Cassian – hora cu Dej. La vârful cenzurii, făuritor de liste negre, Aligru, puişorul de tigru al Nininei. Cu mâna lui (stângă), Al.I. Ştefănescu îi epurase pe Xenopol, pe Al. Rosetti, pe S. Mehedinţi… Ei şi mai ales P.P. Panaitescu erau duşmănoşi şi contrarevoluţionari. Nedifuzabili. Pe lista de libri prohibiti încăpuse toată marea noastră cultură, de la Cantemir şi Timotei Cipariu la Maiorescu şi Lovinescu.

După „binecuvântata cotitură” de la 23 august ’44, cum o numise Sadoveanu, elita trebuia stârpită cu operă cu tot. „Dăunători” erau Ispirescu, Atanasie M. Marienescu, Petre Dulfu, Moses Gaster şi câţi alţii. Trebuia să se facă loc zilierilor fruntaşi (A. Toma aspira la locul lui Eminescu), creatorilor pentru proletari, care, ca-⁠n celebra epigramă a lui Păstorel, mergând prin pădurea castelului Peleş, călcau în ce creaseră. „Otrăvite ideologic”, aşa cum formulau lampadoforii, erau şi poeziile lui Eminescu (ediţia Adamescu), şi Literatura populară (ediţia Murăraşu). Atunci, în „perioada defascizării (’44-⁠’48) şi în următoarea, a Marii Cenzurări (’48-⁠’52), s-⁠a urmat „orientarea” sovietică: s-⁠au desfiinţat editurile particulare şi s-⁠au naţionalizat tipografiile, inclusiv cea a lui Arghezi.

Mircea Eliade, primul, a primit, de la Chişinevschi, apoi de la Leonte Răutu, „komandir al pişetului de partid” cum formulează N. Gheran, etichete ca „fascist” şi „antisemit”, false totalmente în ce-⁠l priveşte. Alături de el, după típicul şi tipícul kominternist, s-⁠au pus etichetele astea lui Blaga, Mircea Florian, P.P. Negulescu, Pârvan, Rebreanu, Lovinescu, Artur Gorovei… Răutu nu-⁠l scotea din „hitlerist” pe istoricul Gh. Brătianu, mort în celulă, în chinuri. Tot „hitlerişti” erau, după Leonea, Şerban Cioculescu şi Vladimir Streinu. Traian Brăileanu era „antisovietic şovin”.

Un uriaş fond de carte a fost confiscat şi dus la vagoanele de topit. Aţi auzit ce foşnet are hârtia, cum strigă hârtia vie când arde? Cărţi „fasciste”, „antisemite”, „obscurantiste”, „decadente”, „monarhiste”, „mistice”, adică patrimoniul literaturii naţionale, au fost arse, vandalizate, mutilate, murdărite, în iadul comunist pe care unii mai încearcă să-⁠l dea drept rai.

Ia să fi ocolit instrucţiunile, circularele DAC (Direcţia Autorizării Cărţii), sub comandă CAC (Comisia Aliată de Control)! V. Eftimiu a trebuit să demisioneze, în ’48, din conducerea Societăţii Scriitorilor din România (i-⁠a luat locul Zaharia Stancu, supranumit Dulăul), pentru că propusese, „sabotorul” de el, să fie traduşi Mircea Eliade şi Al.O. Teodoreanu. Labiş n-⁠a fost scos din Şcoala de literatură pentru că dusese acolo Istoria literaturii române […] de G. Călinescu? Acum s-⁠au reluat atacurile la Istorie, fiind confuză, chipurile, ca valorizare, deşi Călinescu surprinde la fiecare nouă lectură.

Şi cum sovietiza(n)ţii rămân ce-⁠au fost, sovietiza(n)ţi, se reiterează aceleaşi acuze la Eliade (campania a început-⁠o Oscar Lemnaru şi au continuat-⁠o Z. Ornea şi Norman Manea) şi Blaga, la Anton Dumitriu (Pa, Tony!, se hlizea cineva), în ne-⁠socialism.

Jules Perahim (Puiu), pictorul triumviratul Pauker-⁠Luca-⁠Teohari, piticul fonfăit care cerea exterminarea intelectualităţii, a revenit, ilustrând primul număr al „României literare”, după „evenimentele” din ’89.
Pe o cale rătăcită merg toţi cei care susţin, după I. Ludo, că Iorga a fost „mentorul cretinologiei româneşti”; după Miron Radu Paraschivescu, că Arghezi ar fi un impostor „fără nici o valoare…”. Numai că impostorul nu este Arghezi. Impostoriada (e cuvântul lui A.D. Rachieru pentru acţiunea noilor „iacobini” literari, în dispreţul a tot ce-⁠au făcut înaintaşii), continuă. Mă întreb când vor apărea listele negre, dacă n-⁠or fi apărut deja.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Magda Ursache

Magda Ursache s-a născut la Bucureşti, la 20 decembrie 1943. A absolvit Colegiul „B.P. Hasdeu” din Buzău şi Facultatea de filologie a Universităţii „Al.I. Cuza” din Iaşi, cu diplomă de merit, în 1967. A lucrat în redacţia revistei „Cronica” (redactor, [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest