Contemporanul » Polemice » Bogdan Creţu: Cum mai poţi fi român într-o Europă aflată în criză?

Bogdan Creţu: Cum mai poţi fi român într-o Europă aflată în criză?

Dezbaterile Academiei Române ■ Identitatea Naţională

Din păcate, mulţi dintre intelectualii notorii, blocaţi într-⁠un discurs anticomunist revanşard, explicabil în anii ’90, dar retardat, deşi încă avantajos, acum, la 26 de ani de la căderea comunismului, au contribuit la îngroşarea acestei confuzii: cine rosteşte cuvinte precum „naţiune”, „românesc”, „patrie”, „naţional” este un eşuat, un expirat, un nostalgic, vezi bine, al ceauşismului. Nimic mai fals! Patriotismul, identitatea naţională nu au dispărut din discursul unor popoare europene, şi nu numai, cu o imensă cultură şi, mai ales, cu o obişnuinţă a dezbaterii publice. Francezul nu se ruşinează că e francez, englezul că este englez; nici germanul nu ascunde că e german, deşi, acum 60-⁠70 de ani, ar fi avut, acesta din urmă, toate motivele să o facă. La noi, orice nuanţă patriotică, temperat-⁠patriotică, e luată în răspăr, batjocorită, ironizată cu rafinament de unii intelectuali subţiri.

Temerile Uniunii Europene

De ce se teme Europa, din care şi România face parte, crezând, cel mai adesea, că are de înlocuit o identitate încă aflată în plină elaborare, la nici un secol de la crearea statului modern? Până să ne hazardăm să găsim un răspuns la o întrebare atât de ambiţioasă, nu ar strica să vedem ce înţelegem prin Europa. Cred că azi vechiul nume, de provenienţă cel mai probabil grecească, ne trimite cu gândul mai ales la o macrostructură politică, diplomatică, decât la o unitate culturală, la o paradigmă de civilizaţie, aşa cum s-⁠a definit, secole la rând, europenitatea. În orice caz, vorbim de o Europă care a fost nevoită să se reinventeze după al Doilea Război Mondial, şocată de ea însăşi şi de ororile în care poate sucomba, în pofida marii culturii, a filosofiei raţionaliste, a muzicii şi literaturii, a principiilor de civilizaţie pe care le-⁠a emanat, a Drepturilor Omului; vorbim despre o Europă sfâşiatăbogdan-cretu-reprez vreme de decenii de o „cortină de fier”, oficial acuzată, dar practic acceptată la finele războiului; vorbim despre o Europă care a asistat neputincioasă la crimele comunismului, care s-⁠a scindat între Est şi Vest şi care s-⁠a retras, treptat, nu într-⁠o practică a bunei guvernări, cât într-⁠un discurs impecabil politic.

Europa de azi, o construcţie uriaşă, în care nimeni nu mai apucă să deretice de la un cap la altul, se simte, iată, zguduită de probleme reale, care nu se mai pot rezolva prin discurs. Abia de aici începe falimentul acestui monumental proiect. Există, mai întâi, exemplele de disidenţă din interior: cazul Greciei, al Ungariei, recent al Poloniei, dar şi opoziţia constantă a Marii Britanii reprezintă simptome ale erodării unui sistem, al unei autorităţi. Criza emigranţilor, criza creată de atacurile teroriste, sunt lovituri care vin din afara sistemului şi care nu mai pot fi temperate prin alocare ori tăiere de fonduri sau prin politici economice şi sociale. Situaţia nu mai poate fi controlată nici legislativ, nici printr-⁠o retorică ideologică. Ceea ce înseamnă că întreaga Uniune Europeană a intrat într-⁠o criză reală. Că nu exagerez o dovedeşte panica la care am asistat cu ocazia nebuniei din Paris şi apoi din Bruxelles, când două dintre oraşele-⁠simbol ale civilizaţiei europene, unul ilustrând trecutul cultural, altul prezentul politic, au fost paralizate de ameninţări imposibil de contracarat.

Nu mă pricep la astfel de lucruri, observ doar ceea ce se vede cu ochiul liber. Şi se vede că începe să se clatine nu atât o structură, cât discursul care o legimitimează de ani buni. Dacă ne vom alege cu ceva din toată această tensiune, va fi, cel mai probabil, erodarea unui anumit tip de discurs, devenit obligatoriu, reglementat prin legi din ce în ce mai restrictive şi care oricum nu reuşeşte să anuleze discrepanţele: mă refer la ideologia corectitudinii politice, din ce în ce mai agresivă şi în spaţiul public românesc (De ce? Pentru că ea aduce şi finanţările europene…). În esenţă, aceasta nu a schimbat nimic în bine, nu a deviat discriminările, ci doar le-⁠a ascuns sub preş, le-⁠a mutat din cadru oficial în cadru informal. Şi a creat o grilă rigidă, stupidă, un limbaj de lemn dincolo de care realitatea care poate fi mult mai dură decât atunci când nu era nevoită să se primenească în acest mod.

Prin urmare, cred că spaima cea mai mare a Europei de azi constă în eşecul unui tip de discurs care oricum şi-⁠a atins limitele. Vom asista, cel mai probabil, nu la prăbuşirea unui sistem, ci la transformarea sa treptată: Europa de peste 30 de ani va fi cu totul alta decât cea de azi: una a diversităţii, a acceptării diferenţelor, a cultivării specificului fiecărei comunităţi în parte. Ca orice proiect utopic, Uniunea Europeană are picioare de lut şi ori se va prăbuşi sub propria-⁠i greutate, ori va mărşălui, va mărşălui, va mărşălui, până ce picioarele i se vor toci. Fix ca într-⁠o poezie a lui Nichita Stănescu…

Cum poţi fi român?

Oi fi tu buricul pământului, dar cineva, undeva, tot te-⁠a născut. Şi aşa, buricul pământului, nu ai fost de la bun început. Crezi tu că ai nimerit greşit, într-⁠un timp, dar mai ales într-⁠un loc sub nivelul tău, pe care te-⁠ai obişnuit să dai vina când ceva ţi se opune, dar uiţi că, la urma urmelor, tu nu eşti doar tu, cel de acum şi aici, ci o întâlnire de cauzalităţi care, în mod logic şi fără urmă de hazard, şi-⁠au atins potenţialul maxim (ori minim ori mediu) în „geniala”-⁠ţi făptură. Nu te mulţumeşte, ba, uneori te simţi chiar deranjat, intimidat, ruşinat când nu ai de ales şi trebuie să accepţi că eşti… român. Auzi, român! Ce-⁠o mai fi şi aia? Şi ce legătură are cu tine, care fie te crezi mai presus de specia umană, fie, în momentele crude, de mahmureală lucidă, când, vorba poetului, totul secretă un exces de exactitate, te crezi mult sub nivelul de om? Ce treabă are românitatea asta cu tine? Nu e alegerea ta, e o fatalitate de care nu te simţi responsabil. Şi, de fapt, ce poate, ce mai poate însemna asta, a fi român? Acum, când te poţi considera dacă nu direct cetăţean al lumii, în cel mai rău caz cetăţean european… Altfel spus, cu drepturi mult mai largi decât cele garantate (şi limitate) de statul de care, în acte, aparţii.

Pentru generaţia mea există încă o reţinere în asumarea explicită a condiţiei de român. Cum orice angajament presupune o retorică, noi nu avem cum să uităm retorica anilor ’80, care nu doar că ne-⁠a marcat copilăria, ci a întinat un discurs altfel legitim şi, în termeni decenţi, măsuraţi, absolut necesar, fundamental chiar în orice cultură. În plus, noi, toţi cei care ne-⁠am maturizat după 1990, cu atât mai mult cei născuţi în ultimii 25 de ani, suntem victimele unei confuzii care s-⁠a perpetuat interesat, cel puţin în spaţiul public, mediatic: aceea dintre naţionalismul autentic, organic, decent şi necesar şi cel de paradă, delirant, paranoic, cu derapaje de xenofobism. Ideea naţională trebuie să funcţioneze în orice stat modern, în termenii deschiderii faţă de celălalt, în spiritul consimţământului de a respecta valorile pe care s-⁠a clădit civilizaţia europeană de după ororile de la jumătatea secolului trecut. Acceptarea diferenţei presupune însă conştientizarea propriului specific şi, am impresia, într-⁠un context globalizant din ce în ce mai confuz, ale cărui fisuri se văd, sub presiunea ultimelor evenimente politice şi sociale, din ce în ce mai acut, tocmai acest ADN naţional, cultural ne poate salva. Nu e cartea perdantă, ci este, trebuie să fie asul din mânecă de care vom învăţa, de la alţii, să profităm la nivel diplomatic şi politic. Pentru că, dacă tu nu te accepţi ca atare şi nu crezi în identitatea ta, nu vei reuşi să smulgi nici respectul celorlalţi.

Intelectuali cu notorietate mediatică, erijaţi în rolul de moralişti ai naţiei, îţi spun la moment aniversar, la modul simpatic-⁠flecar, în registrul unei cozerii care se aşază ca rugina peste lucrurile cu adevărat importante, că a fi român e tot una cu a fi saşiu ori stângaci ori blond, că nu e o alegere a ta, deci nu e o condiţie care să te implice. Ba este, aş răspunde, pentru că poţi face ceva cu românitatea ta: ţi-⁠o poţi asuma!

Cred că indiferenţa faţă de aspectul identitar naţional, cultivată cu insistenţă în ultimele decenii pe toate planurile, este, când nu un semn de incultură şi ignoranţă, simptomul unor intenţii destabilizatoare. A scoate aspectul naţional din plămada unui individ e, de altfel, aberant. Cu toţii ne tragem de undeva, avem nostalgia locului natal, al copilăriei. Or, copilăria înseamnă nu doar familia, ci şi un loc, mai important poate decât ne putem da seama. Un loc umplut nu doar cu oameni, ci şi cu mentalităţi, bune sau rele, cu un anumit mod de a privi lumea, de a înţelege viaţa, de a asimila realitatea, de a ierarhiza valorile morale. Toate acestea se scurg în noi, odată cu sângele, ne formează, ne fac ceea ce suntem azi, fiecare în parte şi toţi laolaltă. Toate acestea poartă amprenta unei naţiuni, a unui mod specific de a ocupa spaţiul dat. Modernitatea nu poate fi concepută în afara ideii de stat naţional.

Din păcate, mulţi dintre intelectualii notorii, blocaţi într-⁠un discurs anticomunist revanşard, explicabil în anii ’90, dar retardat, deşi încă avantajos, acum, la 26 de ani de la căderea comunismului, au contribuit la îngroşarea acestei confuzii: cine rosteşte cuvinte precum „naţiune”, „românesc”, „patrie”, „naţional” este un eşuat, un expirat, un nostalgic, vezi bine, al ceauşismului. Nimic mai fals! Patriotismul, identitatea naţională nu au dispărut din discursul unor popoare europene, şi nu numai, cu o imensă cultură şi, mai ales, cu o obişnuinţă a dezbaterii publice. Francezul nu se ruşinează că e francez, englezul că este englez; nici germanul nu ascunde că e german, deşi, acum 60-⁠70 de ani, ar fi avut, acesta din urmă, toate motivele să o facă. La noi, orice nuanţă patriotică, temperat-⁠patriotică, e luată în răspăr, batjocorită, ironizată cu rafinament de unii intelectuali subţiri. Intelectuali cu notorietate mediatică, erijaţi în rolul de moralişti ai naţiei, îţi spun la moment aniversar, la modul simpatic-⁠flecar, în registrul unei cozerii care se aşază ca rugina peste lucrurile cu adevărat importante, că a fi român e tot una cu a fi saşiu ori stângaci ori blond, că nu e o alegere a ta, deci nu e o condiţie care să te implice. Ba este, aş răspunde, pentru că poţi face ceva cu românitatea ta: ţi-⁠o poţi asuma! O poţi aprofunda, o poţi promova, o poţi purta cu tine la vedere în lume. Şi mai ales te poţi raporta la ea, în tot ceea ce faci, ca la principala tradiţie, ca la principala sursă de energie care îţi dă identitate. E un mod decent de asumare a trecutului, cu bunele şi relele sale. Şi e un ataşament absolut natural, de care numai snobii se pot simţi stingheriţi…

În fond, e de bun simţ şi de o simplitate elementară: nu putem fi europeni fără a fi români – iată un truism pe care mulţi îl ignorăm.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Recomandați articolul în rețelele sociale:

Despre Bogdan Creţu

Bogdan Creţu (născut la 21 ianuarie 1978, în judeţul Constanţa) este conferențiar doctor la Catedra de Literatură română din cadrul Facultăţii de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi. Volume publicate: Arpegii critice. Explorări în critica şi eseistica actuale, Editura [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest