Contemporanul » Polemice » Aura Christi: O cruciadă împotriva valorilor naţionale?! (I)

Aura Christi: O cruciadă împotriva valorilor naţionale?! (I)

„Capacităţile superioare nu pot să nu fie despotice şi întotdeauna au adus mai multă pervertire decât folos; ele trebuiesc eli­minate sau executate. Lui Cicero i se taie limba, unui Copernic i se scot ochii, un Shakespeare este omorât cu pietre, iată ce este şigaliovismul!”

Neîncrederea în valorile naţionale

Neîncrederea în valorile naţionale e o trăsătură care defineşte nu puţine popoare ale lumii. Amestecul de fobie, pripă, neînţelegere şi resentiment, nutrit faţă de oamenii mari, aduşi în retorta judecăţilor grăbite şi excesive – ca, bunăoară, faptul că unii dintre ei stârnesc pervertire şi dezbinare – şi trataţi ca nişte despoţi pursânge, cel puţin de la dostoievskianul anarhist Şigaliov încoace, nu e o noutate: „Capacităţile existenta-prin-cultura-copsuperioare nu pot să nu fie despotice şi întotdeauna au adus mai multă pervertire decât folos; ele trebuiesc eli­minate sau executate. Lui Cicero i se taie limba, unui Copernic i se scot ochii, un Shakespeare este omorât cu pietre, iată ce este şigaliovismul!”. (Demonii)

În antichitate, poeţii erau excluşi din Cetate. Motivul excomunicării? Servii lirei perverteau tinerii. Conştienţi de faptul că răstignirea pe cruce era, în acele vremuri, una dintre cele mai ruşinoase pedepse cu moartea, evreii îl răstignesc pe Iisus. Culmea e că Fiul lui David – cum îl răsfăţau galileenii – nu se apără; din contră, prin lipsa de reacţie îi instigă pe călăii Săi, ca şi cum şi-⁠ar fi propus deliberat să provoace răul. Marele Preot al Sanhedrinului, Caiafa, prooroceşte moartea lui Iisus Christos şi, după Învierea lui Lazăr, le atrage atenţia arhiereilor şi fariseilor că ei nu ştiu nimic şi că „ne este mai de folos să moară un om pentru popor, decât să piară tot neamul”. Moartea lui Iisus, pusă la cale de Caiafa, învăţaţi ai Templului şi reprezentanţi ai poporului Israel, urma, conform Sfintei Scripturi, „să adune laolaltă pe fiii lui Dumnezeu cei împrăştiaţi”. (Ioan 11: 49-⁠52) Prin învăţămintele Sale, Iisus Christos revoluţionează tradiţia iudaică şi reduce Legea la cele două porunci. Iată cele „două porunci, în care se cuprind toată Legea şi prorocii”: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău. Aceasta este marea şi întâia poruncă. Iar a doua, la fel ca aceasta: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. (Matei 22: 35-⁠40) Inchiziţia italiană îl arde pe rug pe Giordano Bruno. Francezii îl dau pe mâna justiţiei pe Flaubert, apoi, la puţin timp, pe Baudelaire, ambii uriaşi de litere fiind condamnaţi pentru „ultraj la morala publică şi bunele moravuri”. Ministerul de Interne îi cere procurorului general al Franţei să studieze câteva poeme din volumul Florile răului; printre acestea figurează celebrele poezii Cain şi Abel, Metamorfozele vampirului şi Femei blestemate. Dacă procurorii generali, preşedinţii, prim-⁠miniştrii şi miniştrii fiecărei naţiuni ar citi poezie, cred că am trăi într-⁠o lume – ezit să spun mai frumoasă – în mod cert, mai bună.

Deşi se apără strălucit în boxa acuzaţilor după ce este arestat, englezii epocii victoriene îl judecă într-⁠un nou proces pe Oscar Wilde şi îl condamnă la doi ani de închisoare şi muncă silnică. Scandalizaţi de radicalitatea-⁠i de nestăvilit, contemporanii lui Friedrich Nietzsche îl izolează, expediindu-⁠l într-⁠o sărăcie carturari-opozanti-si-documentela limita subzistenţei şi într-⁠un stil de viaţă caracteristic oarecum nomazilor. În secolul imediat următor, o parte a scrierilor semnate de autorul capodoperei Genealogia moralei sunt tratate, uneori-⁠adeseori, sub semnul excesului, abuzului şi al falsului; ar fi edificatoare, în această ordine de idei, o listă a calificativelor false şi calomnioase, atribuite acestui gânditor, calificative şi etichete care n-⁠au nici o legătură cu viaţa şi opera fiului de pastor luteran, care a readus în actualitatea pătimaşă a secolului al XIX-⁠lea geniul presocraticilor. Fiodor Dostoievski este condamnat la moarte; printr-⁠un miracol, pedeapsa capitală e înlocuită cu 14 ani de ocnă şi muncă silnică. Tot ruşii – mai exact, sovieticii de astă dată – îl condamnă pe Iosif Brodski pentru parazitism social. După spusele elevului ei favorit, acelaşi, inimitabil, Brodski, Anna Ahmatova – un simbol al rezistenţei sub cizma unui regim totalitar – e înmormântată de vie. În schimb, după căderea regimului totalitar – la fel ca polonezii, ungurii şi bulgarii – ruşii preiau fără discriminare valorile culturale create sub dictatură. Participând la un congres internaţional organizat la Moscova şi abordând, la un moment dat, subiectul care a pus pe jar întreaga planetă – războiul din Ucraina – un profesor la Universitatea de Stat din Moscova „Mihail Lomonosov” a exclamat bombându-⁠şi extatic pieptul în prezenţa a peste trei sute de slavişti din lume: „De Dostoievski şi Tolstoi nu va trece nimeni!”. Nu comentez lăcomia, evident, inacceptabilă, a marilor imperii, nici politica lor abuzivă şi cinică, politică ce trece fără să tresară peste „victimele colaterale”. Imperialismul în cultură însă, recunosc, e o lecţie: afirmaţia „de Dostoievski şi Tolstoi nu va trece nimeni” e o sinteză emblematică a uneia dintre cele mai mari culturi dăruite lumii, cultură de ale cărei vârfuri canonice nu se poate face abstracţie.

Într-⁠o lume globalizantă identitatea naţională e anacronică?

Românii nu fac excepţie de la regula cvasiunanim acceptată de a pedepsi oameni de seamă, cu deosebirea că… Teamă mi-⁠e că de circa şaptezeci de ani suntem protagoniştii unei cruciade împotriva valorilor exponenţiale ale României

Românii nu fac excepţie de la regula cvasiunanim acceptată de a pedepsi oameni de seamă, cu deosebirea că… Teamă mi-⁠e că de circa şaptezeci de ani suntem protagoniştii unei cruciade împotriva valorilor exponenţiale ale României. Alături de Lucian Blaga, Ion Barbu şi George Bacovia, unul dintre cei mai mari poeţi români, Tudor Arghezi, face puşcărie pentru convingerile sale. Lucian Blaga scapă la limită de întemniţare. Ciracii stalinismului au îmbrâncit în închisori zeci, sute de minţi strălucite, între care Iuliu Maniu şi I.C. Brătianu – creatorii României Mari –, Mircea Vulcănescu, Constantin Noica, Nicolae Balotă, Dinu Pillat, Ştefan Aug. Doinaş, Ion Caraion, Paul Goma, Adrian Marino ş.a. Prozatorul, creatorul şi realizatorul Memorialului scriitorilor români – proiect aprobat şi dat iute uitării de conducerea Uniunii Scriitorilor din România, care nu deţine o listă a victimelor torturate şi ucise în anii totalitarismului – Ion Lazu a întocmit o listă de 403 scriitori întemniţaţi în timpul dictaturii, dintre care 53 au murit în puşcării. Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii vehiculează o cifră diferită: 80 de scriitori care, sub dictatură, au fost aruncaţi în puşcăriile staliniste pentru convingerile lor. 403 şi, respectiv, 80 arată o diferenţă care sugerează nu puţine lucruri.

Perioada postdecembristă românească e, şi ea, marcată de excomunicări, puneri la stâlpul infamiei, excluderi şi epurări, caracteristice, după cum se ştie, stalinismului. (Vezi Nicoleta Sălcudeanu, Revizuire şi revizionism în literatura postcomunistă, Editura Muzeului Naţional al Literaturii Române, 2013) După 1989, ideologia fabricată în retortele bolşevico-⁠leniniste e oarecum adaptată vremurilor new media, apoi – revăzută şi filtrată – e iute mulată de fiii, verii, nepoţii, cumnaţii, naşii, amantele politrucilor şi ariviştilor de altădată pe calapodul globalizării şi al politicii corecte, care pare că exclude din start specificul naţional, identitatea şi naţionalismul maiorescian în limitele adevărului. Motivul invocat în scopul justificării acestei excluderi cel puţin stranii e faptul că naţionalismul a fost instrumentalizat de dictatorul Ceauşescu şi de urmaşii lui ideologici. În acest context, nu e de mirare că în ultimele două decenii patriotofobia prosperă la scară naţională. De vreme ce Nicolae Ceauşescu şi acoliţii săi erau mândri că sunt români, într-⁠o lume globalizantă nu e cool să spui că eşti român. Din contră, tot ce ţine de indentitate, naţional şi specific naţional – inclusiv valorile prin care se defineşte conştiinţa naţională – se cuvine să fie aruncat la groapa de gunoi a istoriei. „Identitatea naţională e anacronică”, îmi scrie un reputat profesor universitar, care răstimp de ani a avut cronică în paginile revistei Contemporanul. Mă întreb dacă acest formator de conştiinţe vede vreun scriitor spaniol, francez, german sau rus afirmând fără să clipească acelaşi lucru. Atât patriotofobia, cât şi campaniile din perioada postdecembristă, duse cu o furie proletaro-⁠stalinistă împotriva unor personalităţi de seamă ale culturii şi istoriei gândirii româneşti, judecăţile nenuanţate, etichetele aplicate cărturarilor de vârf ai naţiunii române – etichete vulgarizatoare ale adevărului istoric din perioada interbelică şi cea comunistă, ale vieţii şi operei scriitorilor de seamă ai umanităţii, proveniţi din spaţiul românesc – clatină identitatea naţională şi aduc prejudicii imaginii României. Viaţa şi opera oamenilor exponenţiali ai României – inclusiv ale celor care au regretat nu o dată deciziile eronate din tinereţea lor – nu pot fi reduse la simpatiile lor de la un moment dat faţă de mişcările de extremă dreaptă sau de stânga din România şi din Europa şi puse pe acelaşi plan cu crimele legionarilor sau ale comuniştilor, care au acţionat individual sau în grupuri; crime, indiscutabil, condamnabile. Responsabili de acele crime odioase, aduse în contextul european zbuciumat de atunci, din primele decenii ale secolului al XX-⁠lea şi, respectiv, din perioada postbelică, sunt autorii înşişi, nu intelectualii de marcă, care au aderat – sau care au scris texte laudative privitoare la Mussolini, Antonescu şi Hitler – la mişcarea legionară, sau care au aderat – sau au scris texte elogioase referitoare la Lenin, Stalin, partid şi comunism – la mişcarea comunistă.

Unii scriitori din primele decenii ale secolului trecut au revenit la dreapta judecată încă la sfârşitul anilor ‘30, alţii, mai târziu, în anii exilului. Unii scriitori din perioada postbelică au sprijinit iniţial puterea sovietică şi şi-⁠au reconsiderat opţiunile (cazul lui A.E Baconsky), alţii au intrat în disidenţă în anii dictaturii ceauşiste – ca, bunăoară, Nicolae Breban, Paul Goma, Dumitru Ţepeneag, Virgil Tănase, Gabriel Andreescu –, iar alţii şi-⁠au făcut mea culpa după Revoluţia din 1989, când au apărut, ca ciupercile după ploaie, disidenţii de salon – un fel de eroi fabricaţi peste noapte. Când un om greşeşte, îşi recunoaşte eroarea şi îşi face public mea culpa, nu-⁠l condamni a doua oară cu atât mai mult cu cât ştii că a fost condamnat de tribunalele din perioada Stalin-⁠Dej sau mai târziu, şi-⁠a ispăşit pedeapsa şi, în unele cazuri, e de mult oale şi ulcele. Or, necrofagia a luat proporţii de neînţeles în România postdecembristă, ca şi vânătoarea de vrăjitoare, mai exact, de colaboratori ai securităţii şi criminali de război acolo unde aceştia n-⁠au existat, în timp ce unii călăi ai totalitarismului beneficiază de pensii consistente din vistieria statului român şi participă la elaborarea unei legi, care prin ambiguităţi deschide uşile exceselor. Cum să pui la stâlpul infamiei un cărturar eminent, care a făcut 14 ani de închisoare, sacrificându-⁠şi astfel cei mai frumoşi, cei mai fertili ani de viaţă, şi, la un moment dat, a cedat presiunilor exercitate asupra lui de cerberii Securităţii? Cum să judeci una dintre cele mai strălucite minţi din perioada interbelică – mă refer la Mircea Vulcănescu – care, fiind în puşcărie, în frig, inaniţie şi mizerie, pentru a salva un tânăr de la moarte, se transformă… în saltea, aşternându-⁠şi trupul sub trupul acelui pui de om şi devenind astfel un „sfânt al închisorilor staliniste”?

„În zilele noastre a-⁠ţi iubi ţara este aproape un delict!”

România e un stat prea tânăr ca să-⁠şi permită luxul de a-⁠şi trata cu neîncredere valorile naţionale de vârf, prin care are şansa să renască iute, cu condiţia să le valorifice şi să le aducă în prim-⁠planul actualităţii europene

În preajma centenarului Marii Uniri, reprezentanţi ai guvernului tehnocrat, propun ca istoria României să fie scoasă din programele şcolare. E o propunere legislativă, care a stârnit valuri de indignare în rândurile elitei româneşti din toate păturile sociale. Pe marginea acestei aberaţii nemaiîntâlnite în istoria românilor acad. Dinu C. Giurescu protesta vehement, afirmând că „în zilele noastre a-⁠ţi iubi ţara este aproape un delict! Cu cât uiţi mai repede şi mai ireversibil trecutul care-⁠ţi aparţine, cu atât mai uşor îţi pierzi identitatea. Cine vrea să devenim ca popor o masă uniformă, cenuşie, fără trecut, deci, fără viitor? Stupida trufie de a şterge din memoria oamenilor trecutul va duce mai devreme sau mai târziu la dispariţia noastră ca neam. Asta vrem?” Reputatul istoric şi profesor Ioan Scurtu vede în desfăşurarea evenimentelor postdecembriste câteva fenomene departe de a fi accidentale: „Nu este întâmplător faptul că după 1989 s-⁠a declanşat o amplă campanie împotriva Istoriei şi a valorilor naţionale în general. În şcoală, Istoria a ajuns o materie periferică. Extrem de gravă este decizia Ministerului Educaţiei şi Învăţământului de a elimina Istoria românilor ca obiect de studiu în liceu, astfel că elevii nu mai învaţă despre Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare sau Mihai Viteazul, despre lupta pentru independenţă sau pentru realizarea Marii Uniri din 1918. Cu alte cuvinte, nu au posibilitatea de a cunoaşte faptele de rezonanţă naţională şi internaţională şi rolul înaintaşilor”. Eminentul istoric susţine că decizia reprezentanţilor guvernului tehnocrat are o certă semnificaţie politică, scopul urmărit fiind de neacceptat: lipsirea tineretului de dreptul la o informare corectă şi, respectiv, de şansa de a face comparaţii. E limpede că totul e construit astfel de oamenii puterii, încât „tineretul să nu poată face comparaţii între politica din trecut şi cea din prezent, să nu ştie că un Ion I.C. Brătianu sau un Nicolae Titulescu erau personalităţi de prim rang în Europa interbelică” şi apărau „cu demnitate şi curaj interesele naţionale”. E o strategie veche şi recunoscută: „Pentru a face un popor să-⁠şi uite trecutul, lipsindu-⁠l de propria identitate, inamicii acestuia folosesc o gamă largă de metode şi mijloace. De-⁠a lungul vremii, poporul român a fost supus agresiunii marilor puteri, nu numai prin războaie, ci şi din punct de vedere spiritual. Scopul urmărit a fost, şi este, dezarmarea sa morală, cultivarea ideii că el nu reprezintă ceva viabil la scara istoriei, nu a creat valori autentice”. Îndemnul la un comportament demn devine, în acest context, vital: „Eu sper că tinerii îşi vor da seama, cu timpul, că nu trebuie să aibă o comportare de slugă, acceptând mereu jignirile la adresa părinţilor, moşilor şi strămoşilor lor fără să replice, pentru că acestea se răsfrâng asupra statutului lor într-⁠o Europă a oamenilor egali. Vor lua aminte cum este tratată istoria naţională în SUA, Franţa, Germania, Marea Britanie şi celelalte state democratice şi civilizate. Vor pretinde şi vor acţiona ca şi în România să procedeze la fel”.

Recenta decizie scandaloasă a reprezentanţilor guvernului tehnocat este atacată virulent şi de acad. Nicolae Breban: „Este un atac împotriva fiinţei naţionale, o amplă operaţiune de spălare a creierilor” susţine romancierul în emisiunea Punctul de întâlnire, moderată de Radu Tudor, în data de 7 februarie 2016, la Antena 3.

Totul începe să semene din ce în ce mai mult cu o diversiune şi cu o răfuială josnică, aflată în conflict cu etica memoriei, cu adevărul istoric şi receptarea operei departe de intruziunea politicului (!), şi aduce prejudicii imaginii României, clătinând identitatea naţională. Prin atacurile repetate, vulgarizatoare, îndreptate împotriva scriitorilor reprezentativi ai perioadei interbelice – Mircea Eliade, Emil Cioran, Ion Barbu, Constantin Noica, Mircea Vulcănescu, Vintilă Horia ş.a. – este şubrezită matca identitară. Prin atacurile postdecembriste, îndreptate împotriva scriitorilor de vârf din epoca dictaturii ceauşiste, scriitori prin care s-⁠a conservat europenitatea literaturii române în acele vremuri de restrişte – Constantin Noica, Adrian Marino, Nicolae Breban, Nichita Stănescu, Augustin Buzura, Tudor Vianu, Marin Preda, G. Călinescu, Mihail Sadoveanu, Paul Goma, Mircea Iorgulescu, Eugen Uricaru, Cezar Ivănescu, Nicolae Balotă ş.a. – este clătinată matricea identitară. Valorile naţionale emblematice sunt decimate prin complicitatea unei părţi a presei naţionale şi a scriitorilor. Virgil Nemoianu a calificat fenomenul la care mă refeream ceva mai sus „decimarea elitelor”, „continuată prin auto-⁠exilarea valorilor naţionale” şi s-⁠a întrebat nu fără amărăciune: „Cum se face că loviturile abuzive, violente s-⁠au îndreptat şi se îndreaptă prin excelenţă împotriva generaţiei celei mai europene, celei mai echilibrate pe care a cunoscut-⁠o România în secolul XX? Cât de periculoasă este stârpirea valorilor în numele unor adevăruri inchizitoriale simpliste şi totodată cam dubioase?” Cât de periculoasă este o strategie devenită, pe parcursul ultimului deceniu, politică de stat? Referindu-⁠se la fondul resentimentar existent în asemenea porniri, Adam Michnik recomanda prudenţă când cineva îşi alege din garderobă „hainele de procuror” şi susţinea că e vorba de o „boală a vremurilor noastre. E o vreme în care încercăm să distrugem autorităţile morale. E o distracţie periculoasă. Nu e cale către adevăr, ci către nihilism”.

Un detaliu de o importanţă greu de neglijat: politizarea sau eticizarea excesivă a receptării operei scriitorilor exponenţiali ai naţiunii române cu simpatii de dreapta sau stânga bruiază – dacă nu distorsionează şi, în esenţă, sabotează – criteriile de valorizare şi, respectiv, cunoaşterea în profunzime a operei lor. Ne-⁠am pomenit cu biblioteci de opere majore, cu deschidere spre universalitate, rău cunoscute, rău tratate acasă şi necunoscute peste graniţele ţării. În acest sens, putem vorbi de o altă perversă modalitate de a decima elitele şi de a încuraja devalizarea patrimoniului spiritual naţional. În timp ce deplângem imaginea execrabilă a României, prin acceptarea campaniilor de defăimare a scriitorilor naţionali – în esenţă, nişte diversiuni abjecte – fiecare dintre noi ne punem umărul la clătinarea identitară a ţării lui Iorga şi Eminescu, G. Călinescu şi Titu Maiorescu, I.L. Caragiale şi Dimitrie Cantemir, Eugen Lovinescu şi G. Ibrăileanu, Blaga şi Arghezi, Bacovia şi Ion Barbu, Mircea Vulcănescu şi Mircea Eliade, Emil Cioran şi Liviu Rebreanu, Hortensia-⁠Papadat Bengescu şi Lucian Blaga, Eugen Ionescu şi Nichita Stănescu, Nicolae Breban şi Marin Preda, Tudor Vianu şi Mihail Sadoveanu, Adrian Marino şi Ştefan Aug. Doinaş, Constantin Noica şi Augustin Buzura, Nicolae Balotă şi Ion Ianoşi. Ce imagine ar fi avut România la ea, acasă, şi în lume, dacă în ultimii 25 de ani, opera acestor scriitori ar fi fost comentată deschis, fără părtinire şi fără eticizare sau politizare în exces, şi tradusă şi promovată prin organismele abilitate ale statului peste hotare!

La fel ca în România stalinisto-⁠dejistă, în România postcomunistă critica e confundată, adesea, cu poliţia politică, dacă nu cu procuratura, instrumentată în funcţie de nu se ştie ce criterii politice. Astfel, în majoritatea cazurilor, critica românească ratează întâlnirea cu marii scriitori români, distorsionând receptarea operei lor. Opera unor scriitori români marcanţi, recunoscută pe tot mapamondul, e tratată de specialiştii din străinătate fără sprijinul – cum ar fi fost firesc – comentatorilor din România: „Spaţiul critic românesc a ratat şansa unui export de teme necesare bunei întâlniri critice cu Cioran şi cu Eliade, iar critica europeană şi cea americană s-⁠au văzut nevoite să parcurgă singure, fără sprijin de orientare din România, întreaga lecţie critică a întâlnirii cu aceştia”. În absenţa unor mecanisme bine gândite de receptare corectă, neeticizată şi nepolitizată în exces a operelor reprezentative, în lipsa unor pârghii de promovare şi export a valorilor exponenţiale româneşti, „gâlceava europeană despre cazurile Cioran şi Eliade este întreţinută”, în continuare, „şi de incapacitatea organică a culturii noastre de a-⁠şi crea solide mecanisme de export de teme critice fundamentale”. Şi e limpede faptul că „nu numai Cioran şi Eliade sunt victimele acestei incapacităţi, precum şi victimele unui sistem incoerent, incipient şi anorganic de relaţii între mediul critic românesc şi cel european, extern”. (Dorin Popescu)

În loc să-⁠i citim, să-⁠i recitim, să-⁠i traducem, să-⁠i promovăm şi să-⁠i cinstim pe marii noştri scriitori, unii dintre noi întocmesc probatorii şi rechizitorii, colectând cu o sete cu totul stranie concesiile făcute de unii dintre ei sub dictatura de dreapta sau de stânga, ca şi când între instanţa critică şi inchiziţie ar exista un semn de egalitate. Deocamdată, la capitolul receptarea şi promovarea valorilor majore ale culturii scrise, putem vorbi de un rateu… imperial, consumat în războaie interne minore care nu folosesc decât adversarilor acestei ţări putred de bogate, aşezate între Occident şi Orient, altfel spus cu o poziţie geo-⁠politică pe care şi-⁠ar fi dorit-⁠o nu puţine state ale lumii.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Recomandați articolul în rețelele sociale:

Despre Aura Christi

Aura Christi, poet, romancier, eseist și traducător român. S-a născut la Chişinău (Republica Moldova), la 12 ianuarie 1967. Este absolventă a Liceului teoretic român-francez „Gh. Asachi” din Chişinău (1984) şi a Facultăţii de Jurnalism a Universităţii de Stat (1990). Debut [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest