Contemporanul » Polemice » Anticomunismul ca poliţie politică. H.R. Patapievici şi momentul de glorie al căpitanului Soare

Anticomunismul ca poliţie politică. H.R. Patapievici şi momentul de glorie al căpitanului Soare

O ştire mică, dar cu efect imens de consolidare mediatică. Comedia continuă: „Astă-⁠seară, Televiziunea oficială, la ştiri, a dezminţit că ar exista un căpitan Soare în serviciile de poliţie”. Din nefericire, Televiziunea publică îşi pierduse cu totul credibilitatea în rândul majorităţii intelectualilor. Practicând un parti-⁠pris vizibil în favoarea puterii de atunci (meteahnă veche – servilismul ei nefiind nici în ziua de azi depăşit), orice ar fi susţinut Televiziunea Română, chiar şi faptul că apa e udă, ar fi fost pus sub semnul îndoielii.

Pe cât de patetică, pe atât de pragmatică fusese, la începutul anilor ’90, situarea unui grup de intelectuali „responsabili” în viaţa politică a României. În timp ce o reprezentau la colocvii ale luptei anticomuniste, se îngrijeau şi de afilierea, firească altfel, a FSN la socialişti. Se îngrijeau în măsura în care puteau s-⁠o împiedice. Familiar cu cercurile politice deHR-Patapievici-foto la Paris, Mihnea Berindei zădărniceşte, cel puţin după spusele lui, apropierea lui Petre Roman de aceste cercuri: „Mihnea e bucuros: a reuşit ce-⁠şi propusese: Léotard a refuzat să-⁠l primească pe Petre Roman, iar Pierre Mauroy n-⁠a făcut-⁠o decât foarte scurt şi rece. Acum Mihnea pregăteşte vizita lui Manolescu (conferinţe de presă, interviuri şi întâlniri cu oamenii politici)”. (Monica Lovinescu) Nicolae Manolescu va fi candidatul opoziţiei la preşedinţie, din partea Partidului Alianţei Civice, antrenat de grupul de la Paris. Pragmatica grupului merge însă într-⁠atât de departe, încât ajunge să confunde rivalitatea politică cu politica externă a României şi interesele de grup cu cele ale ţării, lucru ce nu putea fi apreciat, dată fiind subtilitatea diplomaţiei franceze, ca foarte elegant: „Iliescu va sosi luni la Paris, la Congresul francofoniei şi – cu acest prilej – va semna şi tratatul franco-⁠român. Deci încă o recunoaştere a lui, în ciuda fişelor asupra lui trimise de Mihnea pe la tot felul de socialişti şi elizeeni”. (M. Lovinescu) Astfel de „fişe” din păcate vor fi trimise şi în anii din urmă, prin exportul extern al conflictelor politice româneşti, lucru de neconceput între grupările politice rivale din alte ţări, solidare întotdeauna în promovarea intereselor propriei ţări. Şi ca pragmatismul să fie şi mai deplin, Gabriel Liiceanu va participa, în noiembrie 1991, la Colocviul Fundaţiei Comunităţii Europene, „la care erau invitaţi doar foşti disidenţi sau actuali opozanţi (s. m., N. S.), nu se ştie la care dintre cele două categorii fusese invitat, poate la ambele, şi ce înseamnă până la urmă „actuali opozanţi”?, cert este însă că „l-⁠a ras” pe Petre Roman, după spusele sale reproduse de Monica Lovinescu. „Intervenţia, care, bineînţeles, nu conţine doar atât, a făcut impresie. Aşa de mare, încât ministrul bulgar de Externe, la masa rotundă de a doua zi, s-⁠a scuzat că nu va putea fi la nivelul lui G. L., insistând asupra faptului că asemenea oameni ar trebui să reprezinte democraţia din ţările lor. Era, cum spune Gabriel – o palmă prin ricoşeu pentru Roman la aceeaşi tribună”. (M. Lovinescu) În paralel, Mihnea Berindei „i-⁠a aranjat (lui N. Manolescu) un program de două săptămâni, ca pentru un şef de opoziţie. Începând cu consilierii politici de la Elysée, Quai d´Orsay şi Matignon până la opoziţie, probabil Chirac, sigur Léotard, şi trecând prin Marek Halter, Sollers, Glucksmann şi Kouchner. Mare conferinţă de presă organizată de Fondation du Futur în Salonul Mare de la Adunarea Naţională peste o săptămână, invitaţii la Fundaţia St. Simon etc., etc. Tot ce n-⁠a avut nici Coposu, şi cu atât mai puţin Regele, pentru care s-⁠au agitat veleitarii noştri naţionali”. (M. Lovinescu) Ajutorul logistic va fi într-⁠atât de substanţial încât „acum îi va imprima lui Manolescu, cu care s-⁠a înţeles foarte bine, afişele pentru campania prezidenţială”. Cum se vede, dincolo de faptul că la noi imprimarea afişelor electorale a reprezentat întotdeauna un scandal, implicarea grupului parizian în promovarea „unei anumite părţi a intelectualităţii române” iese din sfera culturală şi civică şi pătrunde direct în cea politică.

Între timp falia dintre intelectualii români se adânceşte. Aflăm, într-⁠o notă din 1 decembrie 1991, că în urma unui „excelent” pamflet scris de Dorin Tudoran, urmând să apară în 22, împotriva lui Breban, „într-⁠o HR-Patapievici-liiceanu-basescu-fotoţară normală, după aşa ceva, Breban nu s-⁠ar mai putea ridica. În România nu suntem însă într-⁠o «ţară normală»”. În aceeaşi zi se înregistrează o „inelegantă lovitură de copită de la Sorescu” ce consta în remarca adresată unor exilaţi „care şi-⁠au făcut carieră din ură şi defăimare”. Disconforturile din ţară răzbat în continuare. Observaţia, altfel extrem de bine cumpănită şi justă, deşi nu intra în tendinţa generală de „tămâiere” pioasă, a lui Mircea Martin, din 22, privind premiile US primite de cei doi soţi, în care susţine că cei doi au susţinut cauza literaturii române „cu competenţă şi bună-⁠credinţă, în ciuda unor «erori» şi «exagerări», «supralicitarea» fiind mai vizibilă acum”, e resimţită cu vizibilă iritare şi credinţă în propria infailibilitate. Cât despre mersul campaniei, aflăm la 13 iulie 1992, că „din cercul intriganţilor, ponegritorilor, rău-⁠vorbitorilor s-⁠a desprins Paler, care în editoriale îl apără pe Manolescu. Cu atât mai lăudabil, cu cât – notează cu obiectivitate M. L. – Manolescu i-⁠a luat în 1990 – în condiţii execrabile – direcţia României literare. Paler e un domn” – conchide sec M.L.

Din ce în ce mai sărac în evenimente memorabile în plan politic, apele se despărţiseră într-⁠un mod tranşant, dinamica politicii intelectuale intrând deja pe un făgaş previzibil, lăsând impresia pregnantă a împărţirii pe roluri, intervalul 1990-⁠1993 înregistrează totuşi o revelaţie. Un nou rol? Descoperirea lui H.R. Patapievici. Şi revelaţia nu este una măruntă, judecând după tonul descoperirii, ci una de dimensiuni mesianice. Notează Monica Lovinescu, la 8 noiembrie 1992: „A doua surpriză cu tânărul Patapievici, care vine luni seara să cinăm împreună. V. îl descoperise cu înmărmurire în Contrapunct – mai ales prin eseurile sale despre Cioran şi Eliade. Cultură extinsă, talent, originalitate. Îl credeam după texte estetizant şi important. Existau riscuri să fie chiar infatuat. Şi deodată descoperim un tânăr (are 35 de ani şi pare cu vreo 10 mai puţin) simplu, emoţionat, aproape patetic, care ne vorbeşte de tatăl lui ieşind din închisoare şi nespunându-⁠i nimic din cele petrecute acolo”. Captatio benevolentiae? Este momentul memorabil al debutului lui H.R. Patapievici în „elita” culturală: „Ce elite produce acest biet popor blestemat nu doar de geografie, ci, în primul rând, de el însuşi!”. Din acest moment al intrării în scenă, Patapievici e ca şi înscris pe o orbită oarecum previzibilă a evoluţiei sale. „Îl împingem spre Humanitas şi-⁠i vorbim lui Liiceanu, entuzias­mându-⁠l”.

Un alt episod ce poate da seamă despre nivelul de intrigă ce cuprinde lumea intelectuală, dar şi codurile ei vagi de conduită, jocurile de umori sau interese, priveşte o vizită a lui Vladimir Tismăneanu, o nouă intrare în scena a cărei distribuţie părea să o controleze deocamdată grupul parizian. Scrie M.L. (5 ianuarie 1993): „Aflu că i-⁠a dat lui Mihăieş să publice la Orizont scrisoarea pe care i-⁠am trimis-⁠o după lectura cărţii lui de interviuri. Fără să mă anunţe şi fără să primesc (nici el, de altminteri) numărul din Orizont. Nu-⁠i mai spun că nu se face, deoarece ne e simpatic şi ne aflăm pe exact aceleaşi baricade. Ei toţi în Statele Unite (Tudoran, Matei C., Nemoianu care nici nu-⁠l mai primeşte în casă) îl cred pe Mihai Botez stipendiat de Securitate, nu se ştie de unde e aşa bogat şi aruncă banii pe fereastră. Încercăm să-⁠i scoatem gărgăunii securişti din cap: orice se poate crede despre Botez, doar asta nu. Fiecare, în România şi în străinătate, vede în celălalt un agent camuflat. Intoxicaţie intensă”. Observaţie foarte bună a Monicăi Lovinescu. Acest soi de intoxicare şi imensă nedreptate ce i se va face lui Mihai Botez, unul din cei mai autentici disidenţi români, este demontată, piesă cu piesă, în excelenta şi extrem de minuţios documentata carte a lui Gabriel Andreescu despre manipulările grosolane cărora le-⁠au căzut pradă tocmai victimele comunismului (v. cap. Execuţia lui Mihai Botez. Disidentul transformat în agent al Securităţii). (Cărturari, opozanţi şi documente. Manipularea Arhivei Securităţii, Editura Polirom, 2013) Aşadar, întorcându-⁠ne, cine pe cine intoxică? Putem spune că suspiciunile celor amintiţi mai sus nu reprezintă decât debutul timid al marii şi ticăloasei dosariade ce va urma peste câţiva ani, asupra căreia documentează, salutar, Gabriel Andreescu.

Faptele, puse cap la cap, dau, din perspectiva zilei de astăzi, aspectul unei imense montări în care autorităţile par prinse într-⁠o capcană hilară…

Vestea apariţiei primului număr al revistei Dilema, departe de a fi considerată un eveniment cultural, este interpretată, la 18 ianuarie 1993, drept o „veste gravă”. Înregistrând numele colaboratorilor, M. L. înregistrează şi „marile căderi de opozanţi”. Gabriela Ad. (catastrofată) consideră revista (ce se ocupă nu de literatură, ci de politică) drept o armă îndreptată împotriva 22-⁠ului şi a Grupului. E relevantă „apetenţa” pentru dialog a GDS şi, în ultimă instanţă pentru democraţie, precum şi înţelegerea precară a pluralismului şi legitimităţii acestuia. Cât despre Andrei Pleşu, pe atunci mult mai deschis alterităţii politice, M.L. (2 februarie 1993) consideră că practică un soi de convivialitate „relativizând binele şi răul, punând pe plan de egalitate a opţiunii pe neocomunişti cu anticomunişti, la limită pe asupritori şi victime”. Anticomuniştii erau, fireşte, cei din jurul revistei 22, ei deţineau monopolul anticomunismului, pe când toţi ceilalţi, restul ce nu adera la acest tip de anticomunism tardiv, absurd în condiţiile absenţei adversarului, e de la sine înţeles că intrau sub incidenţa, gravă, a stigmatului de „neo”-⁠comunist. Apoi, cei grupaţi în jurul revistei Dilema, buni sau răi, erau giraţi tocmai de grupul care răsturnase cu adevărat regimul, vădind aşadar un plus de legitimitate politică. E de observat cum disputa intelectuală nu se ducea pe terenul doctrinelor, în mod firesc concurente şi coexistente în regim pluralist, ci pe terenul reductiv şi rudimentar adversativ al unei ficţiuni politice care, prin repetare, va prinde corp şi va folosi propagandei ulterioare a dreptei conservatoare. Mai mult, diferenţa de opinii politice este împinsă abuziv în registrul, pe cât de fals, pe atât de patetic, al relaţiei victimă-⁠călău. Este totuşi de înţeles reacţia de indignare a celor două scriitoare, la doar trei ani de la căderea comunismului, deşi ar fi trebuit să deţină un minim bagaj de reflexe şi de cultură democratică, de neînţeles e însă cum este posibil ca, la mai bine de douăzeci de ani de la căderea comunismului, discursul dreptei intelectuale să se menţină în aceiaşi parametri simplişti, supralicitaţi, ce ţin de o anume primitivitate politică.

Din păcate anul 1993 aduce şi primul gest de îndepărtare de Goma. Proaspăta apropiere a grupului de la Paris de Gabriel Liiceanu şi de GDS (care pare a-⁠l fi izolat pe Goma de ideea anticomunistă, probabil pentru a nu umbri cripto-⁠anticomunismul recent practicat cu atâta zel de Grup, şi am văzut la ce temperatură) atrage şi distanţarea de alianţa consolidată în ani de luptă – reală de data aceasta – împotriva comunismului alături de Paul Goma. În timp ce Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca se întreceau în declaraţii de afecţiune cu Gabriel Liiceanu, primiţi fiind la Bucureşti cu deosebită atenţie şi purtaţi triumfal, având perspectiva publicării tuturor lucrărilor lor la Humanitas, în tot acest timp Goma primise o lovitură gravă din partea aceleiaşi edituri. Topirea cărţilor. Desigur, acesta va riposta publicând un articol în Timpul. E uşor de intuit că, în această dispută, M.L. va alege tabăra anticomunistă de tip Liiceanu, abandonând-⁠o, fără regrete, pe cea autentică. Întristător şi nedrept e comentariul acesteia la adresa unui vechi camarad ultragiat în ceea ce credea el mai mult, literatura sa: „În sfârşit, Gabriela Adameşteanu nevoită să-⁠i răspundă lui Goma, care l-⁠a atacat pe Liiceanu, o face în 22 (fiind ea însăşi implicată în acelaşi text) destul de dur, se pare, ca prietenia dintre ea şi Goma să ia sfârşit”. Mai puternică se arătase prietenia de Grup şi faţă de şeful acestuia. De unde se vede că 22 nu se războia doar cu „neocomuniştii”, dar şi cu disidenţii autentici. La 31 octombrie 1993, Monica Lovinescu scrie cuvintele ce pregătesc viitoarea şocantă afirmaţie „Îmi pare rău că l-⁠am cunoscut pe Paul Goma”1, echivalentă cu înveninatul „Adio, dle Goma!”2. Iată: „Goma n-⁠are decât ceea ce merită. Injurie după injurie, nedreptate după nedreptate, se zideşte în singurătate. De data asta riscă să ne piardă pe toţi”. I-⁠a pierdut, se înţelege, de data aceasta dreptatea îi aparţinea necondiţionat lui „Gabriel”. Fiindcă „mare urâţenie că nu există o viaţă de dincolo, vreun plai sau munte cuminte ca la Păltiniş, de unde Noica înţelepţit de eternitate să privească spre discipolul său care l-⁠a depăşit (deoarece a ştiut să împletească cunoaşterea cu dimensiunea etică, dispreţuită de Noica) şi să-⁠şi spună că, în afara chiar a operei, existenţa lui a dobândit un sens printr-⁠un astfel de învăţăcel neoficiind în templul culturii, ci în cotidianul unei cetăţi în derivă istorică. Căreia îi oferă repere şi puncte de sprijin. Norocul lui Noica se numeşte Liiceanu”.3 Dincolo de evidenţa unei mari admiraţii faţă de G. Liiceanu ce nu ar fi trebuit să o excludă pe cea pentru Goma, şi mai evident apare faptul că, prin asumarea dimensiunii etice, mai importantă decât opera, în mod simbolic Gabriel Liiceanu devine de fapt discipolul şi continuatorul grupului de la Paris.

În tot acest timp se antrenează pe margine un nou discipol, pregătit pentru marile înfăptuiri dacă nu istorice, atunci politice. Pregătit foarte bine, la nivel de excelenţă, asta şi fiindcă dimensiunea etică şi cea a operei par a fi deja menite, sorţii au hotărât ca ambele să izbucnească în acelaşi timp. Momentul s-⁠ar putea numi momentul de glorie al căpitanului Soare. La 23 februarie 1995, M.L. primeşte un telefon alarmat de la Ioana Patapievici: „Au venit – ca pe vremuri – la vecinii ei de palier nişte ofiţeri de la SRI să «întrebe» de Horia. Că a fost fotografiat alături de un arab care ar face trafic de devize (pretextul), că de ce e împotriva regimului (textul)”. Semne de întrebare ridică însăşi evidenţa că „regimul” nu-⁠şi putea permite, în acel context politic, asemenea gesturi puerile de Moş Teacă. Până şi Securitatea lui Ceauşescu fusese infinit mai subtilă. Trecem, păstrând cronologia. M.L., la 2 martie, înregistrează apariţia, în 22, a articolului Rodicăi Palade, relatând „«obiectiv» (ghilimelele aparţin diaristei, n. m., N. S.) cele povestite de Ioana, cu o foarte scurtă intervenţie a lui Horia prin telefon şi cu interpelarea lui Doinaş în Senat. Pe de altă parte, a avut loc o reuniune la GDS unde a fost discutat «cazul» şi se pare că Gabriel a fost excepţional”. Nu există îndoială. „Doar Horia – spune Ioana – nu pare a lua prea în serios ce s-⁠a întâmplat”. La 5 martie, Ioana Patapievici cu o singură ştire nouă: „la Tele 7 abc nu va vorbi doar Pleşu despre «cazul P.», ci va fi o discuţie între el şi Liiceanu. Din ce în ce mai bine”. La 7 martie, „decepţionante mi s-⁠au părut (şi poate că n-⁠am dreptate) cele apărute tot în 22 despre cazul Patapievici. Nici măcar răspunsul lui nu e la temperatura exactă a situaţiei”. La 8 martie, la televiziune „s-⁠a anunţat că un Comitet, alcătuit din nouă personalităţi de prim-⁠plan (printre ei Manolescu, Paler, Doinaş, Gabriel şi Pleşu), a ţinut o conferinţă de presă la Uniunea Scriitorilor protestând vehement şi declarând că nu-⁠şi va opri acţiunea până nu vor «cădea nişte capete». Nu-⁠mi dau seama dacă la conferinţa de presă sau direct la televiziune Manolescu a declarat c-⁠a văzut «dosarul» lui Patapievici, stă scris acolo, ca în vremea cea bună a lui Ceauşescu, că P. are soră în străinătate, că e prieten cu Monica Lovinescu – nu mai credeam că le sunt sperietoare – şi c-⁠a… participat la revoluţie”. Ce dosar o fi văzut N. Manolescu e greu de ştiut, este însă notorie obsesia sa pentru dosare. După scrisele Monicăi L. însă reiese că dosarul lui Patapievici fusese „reclamat de Manolescu lui Măgureanu şi obţinut”.

De acum încolo se dezlănţuie, privită din perspectiva actuală, adevărata comedie, cu gaguri, quid pro quo-⁠uri şi tot ceea ce presupune aceasta. La doar o jumătate de oră de la ştirile rezumate mai sus, „din nou «agenţia de ştiri»: HR-Patapievici-basescu-fototocmai se prezentaseră, acasă la Ioana, în uniforme (cu decoraţii sau nu?), colonelul Bot, căpitanul Păculeţ şi colonelul Crăciunescu, declarând că tot caută unde şi cine poate fi acest gradat Soare şi nu dau de aşa ceva, dar în aşteptare, îi lasă un număr al lor de telefon, dacă o ameninţă cineva, să-⁠i anunţe imediat că vin s-⁠o apere”. Dar, bombă: „La Toma Roman, soţul Adrianei Bittel, a venit spontan o vecină care nu ştia cum s-⁠o avertizeze pe mama lui P. Că se prezentase la ea acelaşi gradat Marius Soare, de data asta incriminând în afacerile cu arabii şi pe mamă. Şi a spus de unde e: de la SPP (adică Serviciul de Pază şi Protocol al Preşedinţiei), deci direct Cotrocenii. I-⁠a şi lăsat numărul de telefon al serviciului unde lucrează”. Între timp apare şi o ştire mică în Libération. O ştire mică, dar cu efect imens de consolidare mediatică. Comedia continuă: „Astă-⁠seară, Televiziunea oficială, la ştiri, a dezminţit că ar exista un căpitan Soare în serviciile de poliţie”. Din nefericire, Televiziunea publică îşi pierduse cu totul credibilitatea în rândul majorităţii intelectualilor. Practicând un parti-⁠pris vizibil în favoarea puterii de atunci (meteahnă veche – servilismul ei nefiind nici în ziua de azi depăşit), orice ar fi susţinut Televiziunea Română, chiar şi faptul că apa e udă, ar fi fost pus sub semnul îndoielii. Aşadar, dezminţirile difuzate erau tot un fel de apă de ploaie.

Putem vorbi de un grup intelectual de dreapta consolidat ca centru de putere prin publicaţii culturale, edituri, societate civilă, organisme culturale, lucru devenit posibil şi datorită logisticii şi ajutoarelor materiale asigurate de „reprezentanţii unor structuri din exterior, care voiau să ajute societatea civilă; dar nu «greşeau» niciodată în selecţia pe care o făceau, pe cine anume să ajute: întotdeauna opţiunea lor mergea spre spectrul de dreapta al politicii româneşti; nu descopereau deloc exponenţi ai societăţii civile care să se afle mai la centru sau spre centru-⁠stânga.

Luni 13 martie se înregistrează „de partea lui Gabriel, încântare (sic!) pentru organizarea «scandalului» în jurul lui Patapievici. Mihnea a asistat la conferinţa de presă unde au invitat şi presa străină (de aici şi nota din Libération). Era o încântare să-⁠i vezi pe toţi reuniţi, spune Mihnea, te-⁠ai fi crezut din nou prin 1990, adăugăm noi. Mai întâi, cei trei preferaţi ai lui Mihnea, într-⁠un perfect acord: Gabriel, Pleşu, Manolescu. Şi ceilalţi a căror listă mi-⁠o completează: Caramitru, Horia Bernea, Doinaş, Paler, Şora, Rebengiuc, Babiuc (se tot plânge acum că pe când era la Interne nu putea obţine nimic de la diversele poliţii). Va mai apărea o pagină dublă în 22. Chebeleu, purtătorul de cuvânt al Cotrocenilor, a negat c-⁠ar exista în serviciile lor de pază vreun căpitan Soare”. La 19 martie, „Ulieru (purtător de cuvânt, intervine în direct, n. m., N. S.), intervievat prin telefon, declară că «se află de aceeaşi parte a baricadei cu Liiceanu şi Pleşu (cei doi, într-⁠o emisiune la Tele 7 abc, n. m., N. S.)», dar pe de o parte nu ştie cine ar putea fi acest «căpitan», că de la ei fireşte nu e, iar pe de alta se întreabă, cu o mitocănească strădanie manipulatorie, dacă nu cumva va fi vreo «provocare a opoziţiei»”. În plus, Chebeleu găseşte cazul «rocambolesc« şi «bizar», aducând a «înscenare» şi «provocare» (iarăşi!). La Cotroceni însă, lucrurile nu merg chiar atât de straşnic, altfel cum s-⁠ar explica că Măgureanu i-⁠a dat lui Manolescu „dosarul” lui Patapievici (în care tatăl său e trecut ca evreu – spion sosit de abia în 1948 în Bucovina); Dosarul de presă furnizat M.L. de către Liiceanu mai conţine un articol din care reiese „că Soare, pe numele lui deconspirat de România liberă: Marius Lucian Streche, făcea cu adevărat parte din Unitatea Specială de Pază şi Protocol (USPP) a Cotrocenilor. În ziar i se dau şi adresa, şi numărul de telefon (numai cei din diversele poliţii nu reuşesc să le afle)”. Faptul că, în scurt timp, gazetarul de la România liberă, nu tocmai campion al deontologiei (Marius Ghilezan), relativizează ulterior cele scrise nu mai contează, tăvălugul se rostogoleşte în continuare.

Acelaşi dosar de presă conţinea un element nou, astăzi uitat de opinia publică: „Că, în schimb, ofiţerul Ion Chirilă, care făcea presiuni asupra unui tânăr istoric ieşean, Răzvan Ungureanu, asistent universitar, să scrie istoria patriei cum «trebuie», a fost identificat de SRI şi eliminat, calificându-⁠i-⁠se acţiunea drept «abuzivă, contrară legilor şi drepturilor cetăţeneşti».” Întâmplător sau nu, acelaşi Răzvan Ungureanu va ajunge, peste ani, şef al SIE (Serviciul de Informaţii Externe) şi, în anul 2012, şeful guvernului României, cunoscut drept „Guvernul de 2 luni”. Aşadar, pe firmamentul culturii şi politicii româneşti răsar în acelaşi moment, în tandem, doi aştri. Faptele, puse cap la cap, dau, din perspectiva zilei de astăzi, aspectul unei imense montări în care autorităţile par prinse într-⁠o capcană hilară („în Parlament, toate poliţiile (chiar şi cea de la Cotroceni) îşi trimiseseră ieri câte un reprezentant să se «disculpe» în cazul Patapievici. Manolescu, care prezidează Comisia pentru Armată şi apărare naţională (nu-⁠i ştiu titulatura exactă), îi dă detalii lui G. Prin telefon”), iar personajul ce apare în centrul tuturor acestor bizarerii pare a fi Virgil Măgureanu, şeful de atunci al SRI, care, prin intermediul lui N. Manolescu, bun conducător de dosare, dar şi scriitor aflat în fruntea Comisiei de Apărare!, pare să alimenteze quid pro quo-⁠ul. Speculaţii se pot face, trebuie însă să ne limităm strict la faptele cunoscute şi atestate prin documente. Un fapt este succesul lui H.R. Patapievici, care nu a întârziat să apară. Notează, la 28 martie 1995, M. L.: „La Bucureşti este aşteptat peste două-⁠trei zile Patapievici. A plecat normal şi cam anonim, se întoarce aproape ca o vedetă a rezistenţei”. Cum fapt este şi că accest succes va fi consfinţit de imensul succes de piaţă, cum aflăm din nota de la 13 mai 1995, „primul tiraj din carte s-⁠a epuizat, s-⁠a tras al doilea şi a ajuns la 12000”. Ieşirea din anonimat nu s-⁠ar fi putut realiza în lipsa unei calităţi intelectuale autentice: „Scandalul provocat de «căpitanul Soare», oricât de bine organizat de Liiceanu, n-⁠ar fi depăşit stadiul vâlvătăii dacă «subiectul» (adică Horia) n-⁠ar fi putut face dovada calităţii sale intelectuale şi umane.”4

Putem vorbi de un grup intelectual de dreapta consolidat ca centru de putere prin publicaţii culturale, edituri, societate civilă, organisme culturale, lucru devenit posibil şi datorită logisticii şi ajutoarelor materiale asigurate de „reprezentanţii unor structuri din exterior, care voiau să ajute societatea civilă; dar nu «greşeau» niciodată în selecţia pe care o făceau, pe cine anume să ajute: întotdeauna opţiunea lor mergea spre spectrul de dreapta al politicii româneşti; nu descopereau deloc exponenţi ai societăţii civile care să se afle mai la centru sau spre centru-⁠stânga. Am constatat aceasta şi la National Endowment for Democracy, care, în 1990 – era perioada Pieţei Universităţii – a finanţat doar partidele ţărănist, liberal, GDS, Liga Studenţilor, România liberă şi atât; nu descopereau deloc aHR-Patapievici-liiceanu-plesu-fotolte organizaţii şi le-⁠am şi spus-⁠o. Cu domnul Soros am stat, de asemenea, de vorbă (…) şi mi-⁠a oferit un volum cu prezentarea programelor şi beneficiarilor. (…) I-⁠am şi spus: „Domnule, dar nu «greşiţi» deloc în selecţia dumneavoastră!”5 Ion Iliescu vorbeşte aici de unilateralismul manifestat de organismele internaţionale în alocarea sprijinului pentru structurarea societăţii civile. Din partea stângii, sprijinul şi ajutoarele erau mai modeste, ele fiind guvernamentale sau prezidenţiale, într-⁠o ţară zguduită de terapiile de şoc ale tranziţiei spre economia de piaţă. Printre ele a căpătat patronaj prezidenţial Fundaţia Culturală Română, ce ulterior se va transforma în Institutul Cultural Român (ICR), înfiinţată de prozatorul Augustin Buzura. Institutul a supravieţuit alternanţei la putere până în clipa în care nucleul dur al intelectualităţii de dreapta l-⁠a preluat prin decizia noului preşedinte, Traian Băsescu. Scrisoarea deschisă a lui Augustin Buzura, publicată în numărul 4 din anul 2005 al revistei România literară, este edificatoare. Acesta este însă doar unul din capitolele finale ale procesului de marginalizare a intelectualităţii din tabăra adversă dreptei. Între timp au existat episoade groteşti de-⁠a dreptul, insultele avându-⁠i ca ţintă pe Buzura, Valeriu Cristea, Marin Sorescu ş.a., absolut nedemne pentru un comportament intelectual. Exemplele ar putea fi nenumărate şi, parcurse cu privirea mai detaşată de astăzi, uimesc. Ne putem rezuma însă la unul singur, acesta dând seamă despre calibanismul la care se ajunsese în lumea culturală a acelor ani. Poate şi acest calibanism a contribuit la moartea prematură a lui Valeriu Cristea şi a lui Marin Sorescu. Iată scrisoarea prin care era demis acesta din urmă de la conducerea revistei Ramuri, în anul 1991:

„Către Şt. Aug. Doinaş, preşedinte de onoare al U.S., Mircea Dinescu, preşedinte al U.S.

Având în vedere că activitatea lui Marin Sorescu în cadrul revistei Ramuri este aproape nulă; Având în vedere că Marin Sorescu denigrează marii scriitori de azi (Şt. Aug. Doinaş, Mircea Dinescu, Ana Blandiana, N. Manolescu), refuzând sistematic să-⁠i publice; Având în vedere că denigrează marii scriitori din exil: Eugen Ionescu, Emil Cioran («E. Cioran a ajuns ca Ceauşescu pe toate gardurile») şi denigrează U.S. («Uniunea Scriitorilor se va desfiinţa; s-⁠o ajutam sa se prăbuşească»); Având în vedere că în redacţie se poartă dictatorial, socotind redacţia şi Oltenia ca pe o moşie proprie, devenind o piedică în dezvoltarea spirituală a acestei regiuni; Îl recuzăm pe Marin Sorescu din funcţia de redactor şef al revistei «Ramuri». Menţionăm că laureatul Premiului Herder nici nu primeşte salariul de la revista noastră, fiind salariat la edit. Scrisul Românesc. Menţionăm, de asemenea, că prezentul memoriu n-⁠a fost semnat de dactilografă, de tehnoredactorul Alin Roşca şi de femeia de serviciu.

Ion Buzera, Valentin Bazaverde, Gabriel Chifu, Romulus Diaconescu, Marius Ghica, Sabin Gherman, Ion Lascu, George Popescu, Constantin Barbu”

Comentariul criticului Mihai Iovănel, pe blog-⁠ul revistei Cultura, este mai mult decât suficient: „Dezgustătoare, în cazul acestei involuntare capodopere epistolare, nu este decizia semnătorilor de a se descotorosi de şeful lor (nu e deloc necesar ca un mare scriitor precum Sorescu să fi fost şi un bun şef de revistă), ci maniera în care au ales să o facă: mărunt turnătoristic, bombastic-⁠ceauşistoid («piedică în dezvoltarea spirituală a acestei regiuni»), linguşitor cu stăpanirea (Dinescu şi Doinaş) căreia îl pârăsc pe Sorescu că i-⁠ar fi denigrat pe «marii scriitori de azi» Dinescu şi Doinaş…” Cinstită cu sine însăşi, dar tributară unei viziuni politice fatalmente intolerante, Monica Lovinescu notează, la 11 decembrie 1996, la aflarea morţii lui Sorescu: „Ultimele săptămâni şi le-⁠a petrecut dictând soţiei lui poeme – vreo 60 – (…) Brusc năpădită de tristeţe, îmi dau seama că şterg, deocamdată, cu bpreviziune-si-revizionism-in-literatura-postcomunistauretele purtarea lui penibilă de la «revoluţie» încoace. Ceea ce n-⁠am putut face la înmormântarea lui Eugen (Ionescu, n. m., N. S.) când m-⁠a rugat surâzând, să ne «împăcăm» (nu ne certasem de fapt, doar îl dispreţuiam în tăcere şi o simţea)… Sorescu a fost primul sol al «tinerei generaţii» care, sub semnul «liberalizării» (1967), ne-⁠a sunat la uşă. (…). În felul lui, cu adevărat aparte, Sorescu era curajos. În texte. Şi Iona, şi Există nervi se dezvăluiau, în acel context, explozive”. Până şi o persoană mai înverşunată precum G. Liiceanu se arată, în nota din 31 decembrie, impresionat, dar în felul lui: „Gabriel, (…) e foarte impresionat de ultimele poeme ale lui Sorescu (apărute în România literară): nu-⁠şi explică cum un biet şmecheraş oportunist ca S. – a dezgustat pe toată lumea în postdecembrism – poate fi, în acelaşi timp, un poet autentic”. Un fel nu prea nobil de a-⁠ţi respecta adversarul politic, însă ca ignoranţă din punct de vedere intelectual, incalificabil. Cazul Sorescu este doar unul din cele privind marginalizarea publică şi chiar linşajul simbolic la care au fost supuşi toţi cei care nu se înscriau în tendinţa anticomunistă de după comunism. Acesta este însă un linşaj cumva „pe faţă”.

Fragment din vol. Revizuire şi revizionism în literatura postcomunistă,
Editura Muzeului Naţional al Literaturii Române, 2013.

1. Articolul Monicăi Lovinescu, O precizare la Jurnal-⁠ul lui Paul Goma, publicat în nr. 9 din 18-⁠24 februarie 1997, va da de fapt semnalul marginalizării lui Goma.
2. Nicolae Manolescu, Adio, dle Goma!, în „România literară”, nr 48/2 decembrie 1998.
3. Monica Lovinescu, Jurnal, 1994-⁠1995, p. 346.
4. Ibidem, p. 211.
5. Marele şoc din finalul unui secol scurt, Ion Iliescu în dialog cu Vladimir Tismăneanu despre comunism, postcomunism, democraţie, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2004, pp. 301-⁠302.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Nicoleta Sălcudeanu

Nicoleta Sălcudeanu, născută la Târgu Mureş, la 21 februarie 1960; şcoala primară absolvită în Târgu Mureş; absolventă a liceului „AL. Papiu Ilarian” din Târgu Mureş, secţia filologie-istorie; absolventă, în 1990, a Universităţii „Al. Ioan Cuza” din Iaşi, Facultatea de Filologie, [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest