Este limpede că se trădează atât profesionalismul, cât şi valoarea angajării publice. Câţi nu sunt drapaţi cu titluri pompoase, dar rămân fără performanţe notabile şi în universităţi şi în administraţie? Max Weber avea o intuiţie profundă: fără distincţia dintre analiza ştiinţifică şi luările de poziţie moral-politice, nu se ajunge decât la impostură, dinspre o direcţie sau dinspre cealaltă.
Nici o ţară nu s-a reconstruit fără angajarea intelectualilor săi – scriitori, universitari, cercetători ştiinţifici, profesionişti liberi etc. – pentru anumite valori. Germania, de pildă, s-a refăcut uimitor de repede graţie înaltei calificări a populaţiei rămase după război, dar şi acţiunii unei generaţii de intelectuali (Habermas, Heinrich Böll, Dahrendorf, Ratzinger, Luhmann, Metz, Sölle, Dönhoff şi alţii). Polonia este exemplară astăzi, după ce a folosit în politică personalităţi de excelentă calificare (Balczerowicz, Gyeremek, etc.). China actuală s-a deschis spre inovaţiile din lume şi cultivă sistematic intelectualul capabil şi dedicat. Exemplele pot fi multe.
În mod neaşteptat, o ţară precum România, lovită de multe patologii – randament scăzut, autoanaliză redusă, organizare de sine sub nevoi, democraţie sumară, sărăcie şi corupţie – este cea care a găzduit mai nou ideologia apolitismului. Se cerea intelectualilor abstinenţă politică tocmai când soluţiile treceau prin spaţiul politic! Mai mult, această ţară cultivă şi acum ideea că intelectualul trebuie să stea deoparte, iar mulţi dintre intelectualii săi îşi ascund nepriceperea sau confortul după drapelul unei invocate „obiectivităţi”. Este curentă aici confuzia dintre apolitism (pretinsa sustragere de la politică, care, la drept vorbind, nu este posibilă, chiar pasivitatea fiind o atitudine politică) şi apartidism (neînscrierea unei persoane sau alteia în partide, ceea ce este posibil şi de multe ori justificat). Iar peste toate, mulţi intelectuali îşi fac un titlu de merit din aceea că nici nu se pronunţă asupra stărilor din societate – decizii greşite în administraţie, nedreptăţi în decizii, lipsa de pregătire a decidenţilor, neperformanţa instituţiilor etc. – argumentând că nu este menirea lor să evalueze situaţii. Iar atunci când argumentarea se gonflează şi devine sofisticată, se trimite la notoria teorie a lui Max Weber, preluată mai mult din auzite (căci osteneala cititului de scrieri aride nu mai are trecere!), conform căreia specialistul abordează factual situaţii, fără a face evaluări.
Chiar aşa stau lucrurile? A lăsat să se înţeleagă undeva Max Weber că specialistul are altceva de făcut decât să emită evaluări, încât trebuie să se abţină să se pronunţe asupra stărilor de lucruri din societate? Răspunsul este negativ, iar probele se oferă fără echivoc citind textele tot mai uitate la noi (după ce profesorii Nicuţă la Bucureşti şi Aluaş la Cluj au întreţinut câteva decenii o mică flacără) ale celebrului sociolog. Să amintim nucleul abordării sale.
Pledoaria primordială a lui Max Weber a fost pentru profesionalism fără cusur în specialitate. Vestita conferinţă, Wissenschaft als Beruf (1919), prezentată la Universitatea din München, este mărturia hotărâtoare. „Personalitate în domeniul ştiinţific – spunea Max Weber – are numai acela care serveşte profesia ca atare (rein der Sache dient). Nu numai în domeniul ştiinţific este astfel. Nu cunoaştem vreun mare artist care să fi pr
ocedat altfel decât să-şi servească profesia şi numai pe aceasta. Acest fel de a proceda s-a impus chiar la o personalitate precum Goethe, care şi-a luat libertatea de a face operă de artă chiar din viaţa sa” (Max Weber, Schriften 1894-1922, Alfred Kröner, Stuttgart, 2002, p.485). Pentru autorul tezei neutralităţii axiologice a ştiinţei, puţine lucruri sunt mai inacceptabile decât un specialist (Fachmann) care, pe scena dezbaterilor, se legitimează nu atestând stăpânirea problemelor specialităţii, ci invocând „trăirea (Erleben)” de către el a împrejurărilor de viaţă. Ştiinţa, continua Max Weber, are pretenţii specifice faţă de cel care i se dedică, ce ţin de „sensul muncii de cercetare ştiinţifică (Sinn der Arbeit der Wissenschaft)”. Acesta este „progresul (Fortschritt)”. Altfel spus, în ştiinţă se întreprinde ceva care nu poate ajunge niciodată la sfârşit, rămânând mereu în cursul progresului (p.487). Spre deosebire de artă, care dă o operă ce este în sine definitivă, în cercetarea ştiinţifică fiecare realizare este doar, eventual, pregătirea celei următoare.
Max Weber a fost continuu în opoziţie cu iluzia naivă a pozitivismului, conform căreia, dacă ne-am încredinţa ştiinţei, atunci avem tot ce ne trebuie pentru a o duce bine. Ştiinţa este indispensabilă, dar nicidecum de ajuns. El a ironizat „naivul optimism al ştiinţei” ce constă în a crede că „tehnica stăpânirii vieţii, întemeiată pe ştiinţă, este calea ce duce la fericire”. El a fost împotriva tezei suficienţei ştiinţei pentru reproducerea propriu-zis umană a vieţii, teză pe care s-a construit ceva mai târziu ideologia scientismului. Ştiinţa trebuie înţeleasă, după opinia sa, înăuntrul „ansamblului vieţii umanităţii (das Gesamtleben der Menschheit)”, şi nu confundând-o din capul locului cu întreaga cunoaştere.
Nu ne putem aştepta ca orice problemă să se lase soluţionată, principial, cu mijloacele ştiinţei. Max Weber era de părere că, în cazul „luărilor de poziţie practic-politice”, nu avem posibilitatea să dăm răspunsuri ştiinţifice, singurul aport al ştiinţei în acest caz privind mijloacele atingerii scopurilor, nicidecum selecţia printre scopuri. Acestea se pot aborda doar în cadrul diferitelor „ordini valorice ale lumii (Weltordnungen der Welt)”. (p. 500).
Pe de altă parte, Max Weber s-a opus şi tezei după care ştiinţa ar fi cunoaştere lipsită de premise (voraussetzungslose). Ştiinţa este condiţionată nu numai de regulile logicii şi metodologiei, ci şi de convingeri imanente cercetării ştiinţifice, cum este, de pildă, convingerea că ceea ce se obţine are „valoare de cunoaştere (ist wissenswert)”. Asemenea convingeri formează premise (Voraussetzungen) ale ştiinţei care nu se mai pot întemeia, la rândul lor, în mod ştiinţific (p.494).
În acest cadru de opţiuni, Max Weber a apărat energic teza diferenţei dintre „luări de poziţie practic-politice (praktisch-politische Stellungsnahme)” şi „analiza ştiinţifică (wissenschaftliche Analyse)” şi a cerut ca ele să fie separate în activitatea publică (p.497). Democraţia, bunăoară, poate fi obiectul luărilor de poziţie politice, în care evaluările în scopul captării adeziunii auditoriului au importanţă crucială, dar altceva este atunci când i se aplică o analiză ştiinţifică, care ar limita, prin natura ei, evaluările. Max Weber a mers până acolo încât a considerat că „ori de câte ori omul de ştiinţă vine cu propria sa judecată de valoare, încetează înţelegerea faptelor” (p.498). Separarea dintre „luarea de poziţie moral-politică” şi „analiza ştiinţifică” el a stilizat-o în diferenţa dintre „Führer” şi „Lehrer”, de care a legat solicitarea explicită către cel din urmă de a folosi catedra pentru ştiinţă, iar tribuna din piaţă pentru evaluări şi luări de poziţie (p.502). Max Weber susţinea că „în sala de curs nu este nimic de spus despre judecăţile de valoare ” (p.506), fiind conştient că săvârşeşte o simplificare, tocmai pentru a se face înţeles.
Max Weber stăpânea istoria ştiinţei, precum şi istoria universităţii europene, încât ştia prea bine că distincţia pe care el a făcut-o nu a funcţionat totdeauna. „Analiza ştiinţifică” nu a fost străină de evaluări, iar „luările de poziţie moral-practice” nu pot fi luate ca având aceeaşi valoare. Max Weber recunoaşte că au fost momente în istorie când acestea mergeau împreună. În mod deliberat, el a contextualizat distincţia sa luând în considerare situaţia ştiinţei din timpul său, pe care o socotea particulară. „Că ştiinţa este astăzi – spune Max Weber – o profesie descrisă ca specialitate (fachlich) în servicul cunoaşterii de sine (Selbstbesinnung) şi al cunoaşterii corelaţiilor factuale, şi nu un obiect sacru şi un dar al graţiei vizionarilor, profeţilor, ce împart revelaţii cu largheţe, sau o parte componentă a reflecţiei înţelepţilor şi filosofilor asupra sensului lumii – acesta este, desigur, un dat al situaţiei noastre istorice de care nu putem scăpa, din care noi, dacă ne rămânem credincioşi nouă înşine, nu putem ieşi” (p.506-507). În situaţia dată, pe bună dreptate, Lev Tolstoi se întreba: cine ne poate spune cum să ne călăuzim viaţa câtă vreme ştiinţa nu o mai face? Răspunsul ce se poate da este acela că întrebarea depăşeşte puterile ştiinţei şi intră în competenţa altora (profeţi, mântuitori) (p.507).
Putem lua în discuţie contextualizarea mai detaliată la care Max Weber a supus propria sa distincţie în studiul Der Sinn der Wertfreiheit der soziologischen und ökonomischen Wissenschaften (1917). Aici el aminteşte de mari istorici, precum Theodor Mommsen, care au practicat conştient asocierea dintre cercetări factuale şi evaluări chiar de la catedră, ca şi de mari economişti, precum Gustav von Schmoller, care promovau programatic evaluări odată cu analizele ştiinţifice (Max Weber, Schriften 1894-1922, p.358-362). Explicaţia maxweberiană este accea că aceştia ţin de o epocă glorioasă a cunoaşterii, care s-a părăsit odată cu specializarea ştiinţelor. Max Weber nu exclude deloc eventualitatea apariţiei de personalităţi capabile să realizeze atât analize ştiinţifice cât şi evaluări de situaţii, cu angajarea corespunzătoare a unor valori. Aşa cum arată mai nou şi biografia documentată exhaustiv (vezi Joachim Radkau, Max Weber. Die Leidenschaft des Denkens, Hanser, München, Wien, 2005, pp.614-642), Max Weber a avut în vedere un reper polemic determinat atunci când a generalizat distincţia sa, anume, degradarea analizei ştiinţifice la adepţii acelei „evaluări de catedră (Kathederwertung)” practicată mai ales de şcoala economică a lui von Schmoller, care a dus, de pildă, la exagerarea rolului istoric al birocraţiei prusace. În orice caz, el a avut motive ce ţineau de competiţia din ştiinţele sociale germane de la acea oră, în care era el însuşi implicat, de degradările de felul celei amintite, de reflecţii asupra propriei evoluţii, de imaginea sa asupra societăţii în care se intra şi de opţiuni personale (la Max Weber „lupta contra judecăţii de valoare este, de asemenea, o luptă pentru o plăcere specială a gândirii”, p.624).
Teza „neutralităţii axiologice a ştiinţelor” – cum au fost preluate, nu tocmai exact şi fericit, distincţia lui Max Weber dintre analiza ştiinţifică şi luări de poziţie moral-politice şi teza sa a „libertăţii în raport cu valorile (Wertfreiheit)” – nu este, aşadar, atât de liniară şi necondiţionată, cum cred cei care îl invocă pe celebrul sociolog, dar nu-l mai citesc sau nu l-au citit. Este elocvent să amintesc, fie şi numai în treacăt, faptul că, de pildă, unul dintre filosofii de cea mai mare anvergură de pe scena actuală, care şi-a suţinut doctoratul pe teoria ştiinţei a lui Max Weber (vezi Dieter Henrich, Die Einheit der Wissenschaftslehre Max Webers, Tübingen, 1952), considera că preocuparea majoră în această teorie a fost aceea de a arăta că „numai raţiunea umană moral-practică înţelege istoria”. (p.131). Oricum, în fapt, din această teorie nu se desprinde nicidecum doar simpla teză a neutralităţii axiologice, ci multiple teze, chiar concurente.
Revenind cu o concluzie în dreptul distincţiei dintre analiza ştiinţifică şi luările de poziţie moral-politice făcute de Max Weber, este limpede că acesta a trasat-o energic. El a pretins însă intelectualului, înainte de toate, profesionalism, adică efectuarea de analize ştiinţifice temeinice, care, desigur, pot fi, la rigoare, străine de valori angajate explicit, dar sunt, la modul propriu, analize ştiinţifice. Altfel, cum se vede bine în realitatea din societăţile moderne, clamează abstinenţa morală şi politică a ştiinţei tot felul de cercetători fără rezultate, intelectuali fără cercetări, oportunişti fără realizări, „personalităţi” fără operă. Simplu spus, Max Weber a pretins respectul desăvârşit al profesiei de către cel care pretinde că o stăpâneşte şi încorporarea acesteia în manifestări. Celebrul sociolog a fost el însuşi angajat cu pasiune, în mod explicit, de partea unor valori, încât şi din acest punct de vedere nu a fost atât de naiv încât să credă că neutralitatea axiologică este ceva facil. El nu a cerut cuiva să nu facă evaluări dacă este cercetător sau profesor (sau ambele), ci a pretins ca perspectiva analizei ştiinţifice şi perspectiva evaluărilor moral-politice să nu fie confundate. Cu o bună intuiţie, el a sesizat că, în cazul confuziei sau al asocierii lor convenţionale, se trădează ambele. Max Weber nu a exclus apariţia de personalităţi care pot face optim şi analiză ştiinţifică şi evaluări de situaţii şi angajări subsecvente pentru valori. În fapt, nu este posibilă raţionalizarea vieţii în societate, oricare ar fi societatea, fără ca oamenii să o vrea, să o gândescă şi să o promoveze. Max Weber a considerat, însă, că rezoluţia într-o asemenea chestiune nu poate fi decât factuală. Ca regulă, a apărat altceva, anume distincţia lui specifică.
Pentru a face intuitivă abordarea maxweberiană, să observăm că în principalele universităţi din Germania nu poţi deţine simultan, ca titular, atât o profesură, cât şi mandatul de demnitar (ministru, secretar de stat etc.), fiind obligatorie disjungerea. Ce se poate spune în România deceniilor recente, în care abundă astfel de cariere, iar unii devin chiar profesori universitari fiind demnitari, ceea ce nu se petrece în nici o altă ţară europeană? Este limpede că se trădează atât profesionalismul, cât şi valoarea angajării publice. Câţi nu sunt drapaţi cu titluri pompoase, dar rămân fără performanţe notabile şi în universităţi şi în administraţie? Max Weber avea o intuiţie profundă: fără distincţia dintre analiza ştiinţifică şi luările de poziţie moral-politice, nu se ajunge decât la impostură, dinspre o direcţie sau dinspre cealaltă.
Se poate suplimenta observaţia privind contextualitatea distincţiei maxweberiene întrebându-ne ce fel de ştiinţe avea în vedere celebrul sociolog. Astăzi este limpede că Max Weber gândea ştiinţa timpului său şi „a putut vorbi de o cunoaştere străină de valori şi să creadă că problema valorilor este exterioară ştiinţei deoarece ştiinţele de care vorbea el puteau să nu se intereseze de criterii de valoare”. (Andrei Marga, La sortie du relativisme, EFES, Limes, Cluj-Napoca, 2007, p.230). Situaţia este schimbată în ştiinţele de azi. De exemplu, fizica şi, pe baza ei, chimia şi astronomia chestionează nu doar „legislaţia” naturii, ci chiar geneza şi, inevitabil, „sensul” acesteia. Medicina, cu noua dezvoltare pe umerii biotehnologiei, chestionează nu doar tehnica transplanturilor, ci chiar „sensul vieţii”. Sociologia, istoria, economia, dreptul sunt valide dacă îşi adaugă o componentă reflexivă, ce lămureşte prezenţa irepresibilă a valorilor în corpul lor.
În plus, filosofia a adus argumente concludente că în însăşi stabilirea faptelor, pe care se clădesc aserţiunile ştiinţelor, sunt implicate condiţionări dinspre ostensiunile ce permit identificări (Strawson), întrebările puse realităţii (Popper), comunitatea cercetătorilor (Peirce), întregul cunoaşterii la un moment dat (Quine), sens (Husserl), jocurile de limbaj (Wittgenstein), interesele conducătoare de cunoaştere (Habermas). Ştiinţa nu este în fapt atât de străină de valori precum a lăsat să se înţeleagă Max Weber. Această împrejurare nu anulează, însă, importanţa distincţiei sale pentru a evita confuziile şi imposturile şi nici împrejurarea că Max Weber avea o concepţie despre ştiinţă dependentă, desigur, de timpul său, dar suficient de largă şi de profundă pentru a nu legitima, fie şi indirect, abstinenţa emfatică în faţa valorilor. Şi după concepţia sa, viaţa demnă de a fi trăită nu este posibilă fără angajarea pentru valori.
