Contemporanul » Polemice » Adrian Dinu Rachieru: Vintilă Horia – un autor „total”

Adrian Dinu Rachieru: Vintilă Horia – un autor „total”

Plonjăm, aşadar, în lăudatul şi idilizatul interbelic, descoperind iluzia României Mari, o Ţară vlăguită, „prost continuată de partidele politice” după „rotunjire”, cu o democraţie mediocră, umilită paranoic de „un personaj sinistru” (Carol al II-⁠lea), visând, într-⁠o Europă în descompunere, schimbarea la faţă. Dar „catastrofa comunismului” era încă departe

Puţini dintre cei aflaţi „în extrateritorialitate”, cum ar spune Marian Popa, desfăşoară o viziune a localului în proiecţie universalistă, angajând soluţii spiritualiste, fără a evita românitatea (1, I, 1081). Or, Vintilă Horia (Caftangioglu), alegând „calea grea a robului Vintilă”, traversând un surghiun iniţiatic, descumpăneşte prin evantaiul preocupărilor; odată cu „întoarcerea proscrişilor” (cf. N. Florescu), primiţi cu salve de entuziasm hagiografic după o lungă interdicţie, constatăm că recuperarea sa, înlesnită de seria de autor pornită la editura Vremea, dovedeşte că avem de-⁠a face cu un mare scriitor cvasinecunoscut la noi.

Entuziast, bolnav de enciclopedism, cu impuls ezoteric şi spirit holistic, făcând din literatură „o tehnică gnoseologică”, încercând a conjuga scientismul cu spiritualismul (creştin), el (prozator, poet, eseist, traducător) s-⁠a vrut şi politolog, viitorolog, parapsiholog etc., mizând pe renaşterea morală şi convergenţa disciplinelor. Adică, pe transdisciplinaritate*), în termenii lui Basarab Nicolescu, acesta văzând în Vintilă Horia, ca scriitor total, un epistemolog; iar în Introducerea sa în literatura secolului al XX-⁠lea, un binevenit eseu de epistemologie literară. Unii l-⁠au considerat „urmaşul fidel” al lui Eliade, poate în sensul creştinismului cosmic eliadesc. Alţii, dezvăluindu-⁠i trecutul („fascist”), l-⁠ar vrea îngropat în uitare. Încât, apariţia Memoriilor „fostului săgetător”, din care fragmente au apărut, în 1984, în Revista Scriitorilor Români, prilejuieşte o cuprindere întregitoare, dezvăluind epopeea exilului. Descoperirea manuscrisului, prin bunăvoinţa Cristinei Horia Teohari, una din fiicele scriitorului, ne oferă şansa de a cerceta sine ira et studio o viaţă tumultoasă, trecută prin filtrul amintirilor. Fiindcă, ne avertizează diaristul, „totul nu este decât memorie”. Dar Memoriile, invitând la „o baie sănătoasă de luciditate”, cum observa Cristian Bădiliţă, prefaţatorul volumului, radiografiază o epocă, cu dublu efect: „anamnetic şi terapeutic”. Sau cum precizează însuşi Vintilă Horia: „ele nu sunt numai ale mele”.

Plonjăm, aşadar, în lăudatul şi idilizatul interbelic, descoperind iluzia României Mari, o Ţară vlăguită, „prost continuată de partidele politice” după „rotunjire”, cu o democraţie mediocră, umilită paranoic de „un personaj sinistru” (Carol al II-⁠lea), visând, într-⁠o Europă în descompunere, schimbarea la faţă. Dar „catastrofa comunismului” era încă departe. Iar diaristul, ţinând să sublinieze că nu era atras „de nicio ideologie şi niciun şef” (2, 106), ar vrea să vindece Ţara plină, de viţii şi răni, prinsă în plasa unor crize „voalate” (corupţie, imo­ralitate). Deocamdată, olteanul plecat în lume din Segarcea (n. 18/31 decembrie 1915) îşi trăieşte, odată cu rotaţia anotimpurilor, copilăria şi ne-⁠o dezvăluie fragmentar, aşa cum va proceda şi în Journal d’un paysan du Danube (Paris, 1966), realizând că viaţa sa, populată cu „treburi onirice”, îngăduie, odată intrat pe poarta Aldeştilor, conştientizarea unor stări pierdute. Va refuza „pustiul animic” al pozitiviştilor, înţelegând că salvarea o va afla pe tărâm spiritualist, întremându-⁠se compensativ după „zguduiturile zilei”. Curios, în anii „de deşteptare”, nu se împăca cu învăţătura. Se refugiază în lecturi paralele („fără sfărşit”), vizează o cunoaştere „fără frontieră specializată” (2, 53) şi înţelege scrisul ca „o plecare din estetic”. Această „spargere” a hotarelor îl obligă la o continuă itinerare. Însuşi Dumnezeu i se dezvăluie ca „o permanentă cale către descoperire” (2, 22), încât, inevitabil, literatura rămâne „o tehnică a cunoaşterii” (2, 318). După „hopul” bacalaureatului, terorizat de groaza matematicilor, după dezamăgirile provocate la Universitate şi de degradarea politică a epocii, răvăşită de afacerismul veros, îşi transferă zbuciumul lăuntric în versuri şi romane neterminate, începute febril. Sunt anii „de desprindere”, marcând etapa literaturii „fericite”. Va tipări câteva volume de poezii, testând fantasimbolismul ca program: Procesiuni (1936), Cetatea de duhuri (1939), Cartea omului singur (1941), primite rezervat, de la erupţiile sentimentale la exerciţii mateine şi vibraţie tragică. Tradiţionalist, fără a face figură de tânăr-⁠minune, precum atâţia dintre congeneri, va fi cucerit de spiritul gândirist. Întâlnirea cu N. Crainic, după episodul naţionalist, îl va marca fermentativ; urmează ruptura (în toamna lui 1939) şi apoi experienţa de grup la Meşterul Manole (1931-⁠1941), ca „scurtă încercare soteriologică”. Deşi „refractar la fenomenologia politică”, va avea o primă aventură când va participa la o manifestaţie studenţească, protestând împotriva suprimării ziarului Calendarul. Dar scenele de violenţă îi fac rău, mărturiseşte, se vrea un nepolitician (2, 83) şi respinge orice înregimentare. Se comportă, aşadar, ca un om liber, creştin practicant şi om de dreapta, făcând eforturi de „a nu se înrăi”. Legat de natură, vădind „o fidelitate ancestrală”, se va manifesta constant ca un anticomunist visceral, după ce, în ţară, fusese condamnat la muncă silnică pe viaţă. Ca dovadă, şi antologiile poetice de care s-⁠a îngrijit, în aşa-⁠zisa etapă a literaturii „de adaptare” (Antologia poeţilor români din exil, la Buenos Aires, în 1950, selectând 12 nume şi Poezia românească nouă, 1956, Salamanca), negreşit, antologii politice, aducând la lumină nume trecute la index. Iar A murit un sfânt (1951), adunând producţia proprie a ultimilor ani (1941-⁠1945), dezvăluie o solemnitate reflexivă, de aer funerar.

Obţinută în iunie 1940, licenţa în Drept îi asigură o „altă linie de destin” (2, 106), încurajând, pe urmele lui Duiliu Zamfirescu, visul diplomatic. Va fi ataşat de presă la Roma şi se afirmă ca giovane poeta romeno. Junele diplomat va fi revocat de guvernul simist, însă ajunge, în scurtă vreme, la Viena ca vice-⁠consul, savurând „aerul muzical” al metropolei. După evenimentele din august 1944 (care l-⁠au rănit „mortal”) va sta zece luni în lagăr (Krummhubel, Mariapfarr), eliberat de englezi şi constată mâhnit că, „în lumea după războiului”, soarta României, într-⁠o Europă pârjolită, care şi-⁠a pierdut centralitatea, este pecetluită. Speratul drum către casă (acasă) devine exil, fracturându-⁠i existenţa. Această „viaţă în două” înseamnă intrarea „în furtună”; dar şi o reînnoire, cum înţelege la Assisi. Deplorând genocidul deghizat în revoluţie (2, 203), constată că genocidul sufletesc este un proces universal şi are, astfel, acces la limbajul metapolitic, descoperind, salvator, „cheia evanghelică a lucrurilor” (2, 218). Exilul se anunţă revelator; desţărarea are o aură utopică, iar preocupările (numeroase) îi procură „irizaţii de irealitate”, dar şi trimiteri precise la Ţara din gând, fixând anumite locuri dragi.

Trebuie să admitem că în cazul lui Vintilă Horia nu putem vorbi despre o notorietate pierdută prin desţărare pentru simplul fapt că exilatul abia se construia; dar nici despre o scufundare în anonimat, Vintilă Horia fiind dinamic, ofensiv şi, mai ales, eficient: îşi face relaţii, propune solidarizări şi alianţe, ştiind că „un om nu se termină niciodată”. Altfel spus, caută „maeştrii relativi” (2, 111) şi, îndeosebi, o bibliografie vitală pentru „lămuriri şi ancorări”. Întâlnirile cu transformatorii, acei dătători de viaţă spirituală, îmbogăţesc nuanţele „de a fi”. Devine papinian, de pildă, iar întâlnirea cu Giovanni Papini rodeşte într-⁠un eseu (1963, Paris) consfinţind întoarcerea spre credinţă. Şi Gonseth, Heisenberg, Guénon, A. Toynbee sunt pe această listă (dar nu în sensul discipolatului captiv), V. Horia notând că astfel de întâlniri fertilizatoare îl dezvoltă în sens linear, mergând ferm pe drumul lui, făcându-⁠l, însă, „mai încăpător”, mai bun, mai înţelept. Mai ales că sistemele educaţionale se dovedesc „pretutindeni falimentare”, că salvarea vine din „învăţătura poeţilor”, făcând din Istorie o lecţie vie. Doar această literatură deşteptătoare ne-⁠ar îngădui speranţa unei reveniri la suprafaţă, bolnava Românie reintrând în ciclul occidental.

O precizare se cuvine imediat reţinută. Vintilă Horia nu vrea să polemizeze cu destinul (2, 285) şi nu are, lovit de valurile vieţii, un plan prestabilit. O va duce greu, foarte „strâns cu banii”, căutând de lucru în şirul zilelor angoasante. Ajuns în Argentina (ca „mecanic”), trecut prin infernul muncilor umile, „va rătăci printre nevoi” (2, 269), devenind unul dintre „românii noi”. Obţinând viza, va descoperi America şi va ieşi din „prima formaţie” (românească). Perspectiva ştiinţei îi trezeşte alte interese culturale, gândind pluridisciplinar (precum la Institutul de Cibernologie), împăcând, în „metafizica contradictoriului”, viziuni antagonice, refuzând căderea „în noaptea deterministă şi entropică”. Parcurge etape danteşti, vrea să afle, suportând „contra-⁠iniţierea” lui Guénon, o cheie anagogică (deasupra vizibilului), înţelege că adevărul e fructul singurătăţii. Dar epoca e grea şi lucidul Vintilă Horia denunţă „tehnicile politice” (2, 264), fie că are în vedere teroarea oficială, sovietizată, din statele prinse în „cleştele slav”, fie că blamează decadenţa morală, însoţind bunăstarea şi consumerismul occidental. Dovedeşte, însă, optimism, încrezător că astfel de „înjghebări politice” vor fi măturate de Istorie. Sub rezerva că ar fi vorba, totuşi, de o lungă aşteptare. Moartea lui Stalin nu punea capăt unei „epoci maligne”. Renaşterea era improbabilă.

Evident, tânjeşte după Europa şi în cei şapte ani madrileni (1953-⁠1960), integrat în viaţa culturală a Spaniei, începe un alt ciclu. Obţine cetăţenia (în 1972), se reîntâlneşte cu „gândiriştii de la Madrid” (Busuioceanu, Aron Cotruş) fără entuziasmele de odinioară, scrie şi publică masiv. Este, negreşit, un animator, laudă truda „melcilor culturali”, face „schimb de lecturi” (cu H. Stamatu, printre alţii), provoacă interviuri (v. Viage a los centros de la tierra, 1971). Cum România e o patrie pierdută şi întoarcerea se dovedeşte iluzorie, îşi cultivă, cu „rol tămăduitor”, pasiunea pentru cultura italiană (vezi o Antologie a poeziei italiene contemporane, Madrid, 1959). Dar în subsolul restaurantului Drouant va aştepta, cu înfrigurare, în noiembrie 1960, verdictul Academiei Goncourt, chiar dacă prietenul astrolog Raymond Abellio, inginer şi matematician, profeţise categoric, folosind o falsă zi de naştere („pe stil vechiu”): „Premiul Goncourt nu va fi al dumitale”.

*

Intrat în cursa Goncourt cu romanul Dieu est né en exil. Journal d’Ovide à Tomes (A. Fayard, Paris, 1960), Vintilă Horia a obţinut, totuşi, premiul (acordat, însă nedecernat), devenind – în urma unei furibunde campanii de presă – „obiect de ură şi de invidie” (2, 92). Ceea ce s-⁠a numit L’affaire Vintilă Horia a iscat, pe fundalul sensibilităţii stângiste, un uriaş scandal, André Wurmser, în L’Humanité, protestând vehement, considerând că laurii ar încorona „capul unui hitlerist”. E drept, şi-⁠au adus aportul şi serviciile sovietice, iar Dosarul susţinut de M. Ralea (trimis în misiune), colecţionând informaţii măsluite, a cântărit decisiv. Încât festivitatea n-⁠a mai avut loc, H. Vintilă însuşi trimiţând o scrisoare de renunţare, dar bucurându-⁠se, în schimb, de tiraje uriaşe în urma vâlvei mediatice. Considerat „un livre de choc”, prefaţat de Daniel-⁠Rops, membru al Academiei Franceze, romanul lui Vintilă Horia a fost salutat cu entuziasm de Mircea Eliade, istoricul religiilor aplaudând, după acel moment de triumf al lui Panait Istrati, reintrarea spiritului românesc în literatura universală. Deşi juriul nu s-⁠a dezis, insistând pe caracterul „unic literar” al cărţii lui Vintilă Horia (manuscris refuzat la Plon şi Seuil), atacurile au mizat pe informaţii false, deformând, cu trimiteri la trecutul imediat, evenimente şi circumstanţe. Chiar dacă situaţia se lămurise demult, o notă a Serviciului Special de Informaţii, din 26 iulie 1943, precizând că era vorba de „confuziuni de persoană”, în discuţie fiind un văr cu simpatii legionare. Astfel, necunoscutul Vintilă Horia a intrat într-⁠o bruscă notorietate, potenţată, paradoxal, de reacţiile contestatare. Andrei Flor, la adăpostul pseudonimului, propunea o decodificare hilară, iar Constantin Virgil Gheorghiu îl considera pe autorul romanului premiat „un supravieţuitor” al Gărzii de Fier. G. Mărgărit, în ţară (v. Glasul patriei) se alinia corului, blamând, conform regiei, „o mare carte” (cf. Daniel-⁠Rops) şi văduvind cultura română de un uriaş succes. În fond, spunea peste ani Eugen Ionescu, cultura română nu se face „doar în interiorul ţării invadate”, „cu botniţa la gură”, ci şi de cei „cu rădăcini transplantate” (v. Agora, nr. 1/1987).

Or, romanul lui Vintilă Horia dezvoltă tocmai tema exilului, propunând un jurnal apocrif al surghiunitului Ovidius Naso, poetul roman petrecând opt ani (adică până la moarte) la Tomis, cu nostalgia devoratoare a patriei pierdute. Ideea încolţise, se pare, la Mar del Plata, în primăvara lui 1952. Vintilă Horia, gândind la roman, recitea cu sârg Ovidiu, dar cartea, în pofida lecturilor şi meditaţiilor ovidiene, „nu se lăsa începută” (2, 324). El visa, desigur, la o carte mare, dar cum, în 1946, manuscrisul Omul din neguri fusese respins la Bompiani, elanurile romaneşti îi fuseseră retezate. Chiar dacă Papini îi profeţise un viitor strălucit în romanul european, Vintilă Horia, îngrozit de un posibil început, se refugiase în poezie, animat de felurite proiecte, „fără lucire de înfiripare” (2, 255). Cel mult, accepta faza „scriitorului de nuvele”, confiscat, însă, de tragedia poetului roman şi traversând, el însuşi, chinurile şi sfâşierile exilului. Rezistând tentativelor de racolare, practicând munci istovitoare, documentându-⁠se temeinic (trecând, de pildă, prin Getica lui Pârvan) şi instalându-⁠se, graţie forţei morale, „pe o orbită sacră”, cum constatase devotata Marilena Rotaru. Fiindcă prozatorul se dezvăluise fără echivoc, susţinând că „experienţa lui Ovidiu este a mea”.

Născut la Sulmona, azvârlit pe ţărmurile Pontului Euxin, înconjurat de barbari, Ovidiu începe o altă viaţă. Cel ce scrisese Iubirile şi Arta iubirii, „corupător” al tineretului, vădind un hedonism arogant, ar fi fost cauza răului. Motiv de a fi trimis la Tomis, deoarece „Imperiul avea nevoie de soldaţi, nu de poeţi”. Evident, recunoştea Vintilă Horia, Ovidiu din roman este „mai bun decât cel din realitatea istorică” (2, 145); iar romanul ovidian nu reconstituie o lume, „ci o trăire”, nota sec Alex Ştefănescu. Aducând la rampă un om puternic (Augustus), „înspăimântat de propria-⁠i putere”, mascând o frică îmbrăcată în vorbe mari, având nevoie de victime; şi, în replică, disperatul Ovidius, convins că iertarea va veni, aşteptând, cu nădejdea întoarcerii, „clemenţa zeului”. Deşi, va spune Ovidiu, „eu sunt poetul, el nu este decât împăratul”. Dar Roma e departe şi ura pentru Augustus creşte. Ovidiu ucide în imaginar şi, dezrădăcinat de trecut, eliminat din biblioteci, aşteptând o misivă care nu mai vine, îşi pierde credinţa în Roma, cea locuită de „trântori”, vestind decăderea Imperiului. Ovidiu încearcă a salva o Romă interioară; doar acolo viaţa merită a fi trăită. Şi, în acelaşi timp, acceptând „catastrofa”, însoţit de câinele „Augustus” şi eşarfa Corinei, recunoaşte că măritul Augustus l-⁠a ajutat, făcându-⁠l să sufere. Chiar dacă, printr-⁠un meşteşugit recitatio („multiplu elogiu”), adresat lui Tiberiu, va cerşi îndurarea noului Împărat.

Carte a aşteptării, Dumnezeu s-⁠a născut în exil este, în acelaşi timp, şi o radiografie a transformării. Exilul i-⁠a dăruit lui Ovidiu un alt chip şi, mai ales, o altă viziune. Poet uşuratic, frivol şi amant mărinimos, colecţionând trofee erotice (Gaia, Corina, Artemis, Lidia), el descoperă, prin exilul tomitan, „rostul adânc”. Întâlnirea cu Theodor, un medic grec, martor, la Betleem, al naşterii Mântuitorului, îl schimbă decisiv, anunţând noua religie. Traversând un final de epocă, controlată de o putere despotică, va avea acces la adevărurile interioare, în acord cu o sensibilitate cosmică. Se va deschide lumii din jur, dincolo de peisajele paradisiace; în pofida mutismului Dochiei, o misterioasă femeie getă, îi va cunoaşte pe „barbari”, religioşi, cu un Dumnezeu unic şi o limbă „făcută pentru poezie”. Şi isteaţa Sedida, şi Comozous ori Scoris îl „îmbogăţesc”. Ca şi călătoria în ţara dacilor, având ca ţintă Kogaionul (muntele sfânt). Descoperind că centurionul Honorius este un răzvrătit, fugind cu Dochia; că nefericitul crâşmar Herimon, un grec îndrăgostit, este victima unor amăgiri; că dezertorul Mucaporus, părăsind meseria de ostaş, devenind un om nou într-⁠un pustiu neprimitor, nu mai e silit să ucidă, închinându-⁠se unui zeu barbar (Zamolxis).

Vestea naşterii Lui, a Omului-⁠Mesia, anunţând un timp al iubirii nu ajunsese încă la Roma. Dacă Theodor, pornit pe urmele Lui, se vrea frate întru Domnul, urmează ca El să-⁠şi dezvăluie, prin suferinţă şi umilinţă, prezenţa. Adevărul nu coborâse printre muritori; dar trăind „cu faţa spre cer”, aceştia vor afla răspuns la toate îndoielile. O lege nouă se înfiripa. În Tomis, ca „patrie a bătrâneţii”, Ovidiu, paradoxal, se simte în siguranţă. La Roma, un oraş putred, îl informează într-⁠o epistolă Lucius Sisena, „prietenia şi dragostea au murit”. Iluzia eternităţii, îmbătată de propria-⁠i măreţie, adânceşte prăpastia care îl desparte de propriu-⁠i trecut. Cu noul venit, centurionul Valerius, intră într-⁠o relaţie de ostilitate (reciprocă). Bucuria scrisului, tot mai anevoios, a dispărut. Dar liber asupra sufletului său, Ovidiu a ajuns să se cunoască. Fiindcă exilul, îi va scrie curtezana Artemis, i-⁠a dăruit o nouă lumină, aflând anevoioasa cale către sine.

Temă obsedantă pentru Vintilă Horia, înfruntând o Istorie potrivnică, exilul, prins într-⁠o trilogie, este bătălia pentru salvarea omenescului din om. Şi Le Chevalier de la résignation (1961) / Cavalerul resemnării, cu un Radu Negru „renunţând la împlinire”, prinţ valah refugiat în Veneţia sau Perseguid a Boecio (1983) / Persecutaţi-⁠l pe Boeţiu, cu un Toma Singuran, trecut prin închisorile „noilor barbari”, abandonat în Bărăgan, află soluţia supravieţuirii. În Un sepulcro en el cielo (1987) / Un mormânt în cer, exilatul El Greco este personajul-⁠cheie, deşi, evident, Vintilă Horia poate fi redescoperit în acel (alt) destin.

După 1989 va reîncepe să scrie în româneşte (Mai Sus de Miazănoapte, Editura Cartea Românească, 1992), refugiat în epoca lui Ştefan cel Mare. Redactat febril la Villalba, în timp record (august-⁠octombrie 1991), într-⁠un stil vetust, romanul adună cinci voci paralele, reconstituind noaptea de dinaintea morţii voievodului. Evenimentele postdecembriste (mineriada) îi spulberă dorinţa de a reveni în ţară. Incomod, ignorat, va sfârşi la Villalba, în Spania (m. 4 aprilie 1992), după o viaţă „intensă şi dură” (3, 30). Sărbătorit, la centenarul naşterii, la Universitatea Alcala de Henares (unde a şi predat) şi, episodic, la noi (Craiova, Alba Iulia, Deva), Vintilă Horia, făcând din exil, trăit anahoretic, „un topos fundamental” (cf. Mircea Muthu), a cultivat cvadrilingvismul. Anulând un prezent deprimant, insuportabil, scrisul, prin exilul din exil, i-⁠a hrănit speranţa de a continua. Continuând, fireşte, în a fi, nu doar fizic. Încât, pe bună dreptate, Cornel Ungureanu, elogiind triada interbelică (Eliade, Cioran, E. Ionescu), conchide în privinţa lui V. Horia: „exilul i-⁠a pus alături” (4, 113). A venit momentul „reabilitării”*) unui autor total şi, din păcate, necunoscut (ignorat, de pildă, în istoria manolesciană) a cărui faimă se leagă, se pare, doar de scandalul Goncourt. Cel considerat, graţie eleganţei aristocrate, „un prinţ al exilului” a fost, din păcate, un personaj tragic. Rememorând, după trei decenii, acel „scandal modificator” (5, 349), Vintilă Horia nota că agresiva campanie contra-Goncourt, orchestrată, la semnalul Kremlinului, de „Ambasada reperistă” de la Paris, denunţând în persoana scriitorului laureat un „fascist fioros” şi declanşând un prelungit linşaj mediatic, l-⁠a transformat, peste noapte, dintr-⁠un „inamic necunoscut” într-⁠un „inamic celebru” (5, 348). Atins de „febra Ovidiu” (ipostază exemplară a exilatului), Vintilă Horia, străin de dulcegăriile stilistice, a înţeles literatura ca un traseu iniţiatic, considerând dragostea „cea mai desăvârşită posibilitate de cunoaştere”, refăcând unitatea pierdută. Iar legătura cu Ţara, nedesfăcută în anii de pribegie, i-⁠a fortificat eul scriitoricesc, înfipt definitiv, scria în Cuvântul românesc (ianuarie 1991), „în pământul esenţial”.

Bineînţeles, dacă ar fi avut răgazul (şansa istorică) de a continua în ţară, Vintilă Horia ar fi fost o voce „cu rol catalizator”, observa Ion Simuţ. Fiindcă „fostul Săgetător” considera scriitorul/ artistul în genere un „om neobişnuit”, străin de „alcoolul mediocrităţii”; „virusul politic”, partizanatul „de club” i-⁠ar fi secătuit energiile creatoare. Pe de altă parte, exilul ascundea „primejdia de a se pierde”, cum recunoştea însuşi Vintilă Horia. Ceea ce, din fericire, nu s-⁠a întâmplat. El s-⁠a înrolat celor care, slujind strălucit, cu devoţiune, o cauză culturală, apărau o tradiţie „vie şi spornică”, aşa cum, îngrijorat, cerea Mircea Eliade în Destinul culturii româneşti (1953), denunţând „asasinarea metodică” a unei culturi sub ocupaţie. Evident, lungul exil al lui Vintilă Horia, un cărturar preţuit în lume, nu consfinţeşte „o existenţă în suspensie”.

*) Semnalăm în treacăt volumul „tandemului” Mihaela Albu / Dan Anghelescu, Eseistica lui Vintilă Horia – deschideri către transdisciplinaritate (Editura Aius, Craiova, 2015) şi opiniile avizate ale lui Pompiliu Crăciunescu, acreditând o viziune transgresivă a lumii („cosmos transliterar”). Basarab Nicolescu vedea în Vintilă Horia, prin „Ideologia anti-⁠deterministă” (anunţată), trimiţând în „lada utopiilor” tumultoasa eră a revoluţiilor, în râvnita complementaritate şi conjuncţia spiritual-⁠religioasă, „un Cavaler al Cunoaşterii Ce Va Veni”.

*) Marilena Rotaru, studiind dosarele din arhiva Securităţii, a MAE (DIE), respectiv CNSAS, a urmărit „cazul Vintilă Horia” (comparat de un critic francez, în plin scandal Goncourt, cu „afacerea Dreyfus”), dovedind falsitatea acuzelor, apoi schimbarea de ton şi încercările de racolare, implicit forţa morală a „fugarului”, respingând orice colaborare (5, 142-⁠174) până la închiderea Dosarului „Virgiliu” (9 mai 1990). Neşansa, însă, îl urmăreşte şi după moarte. Primăria Segarcea îi conferise post-⁠mortem titlul de cetăţean de onoare al oraşului natal (la 27 noiembrie 2015), titlu retras, în februarie 2016, la intervenţia Institutului „Elie Wiesel”, invocată fiind condamnarea sa de către un stalinist Tribunal al Poporului (februarie 1946) drept „criminal de război”!

NOTE:
Marian Popa, Istoria literaturii române de azi pe mâine (23 august 1944 – 22 decembrie 1989), Volumul I, Versiune revizuită şi augmentată, Editura Semne, 2009, Bucureşti.
Vintilă Horia, Memoriile unui fost Săgetător. Ediţie îngrijită de Cristian Bădiliţă şi Silvia Colfescu. Prefaţă de Cristian Bădiliţă. Editura Vremea, Bucureşti, 2015.
Dana Oprica, Un secol cu şi fără Vintilă Horia, în Contemporanul. Ideea europeană, nr. 12(777)/2016.
Cornel Ungureanu, La Vest de Eden. O introducere în literatura exilului, Editura Amarcord, Timişoara, 1995.
În căutarea „omului total”. Moştenirea literară şi spirituală a lui Vintilă Horia. Editori: Cristian Bădiliţă, Basarab Nicolescu, Editura Vremea, Bucureşti, 2016.

Salvează

Salvează

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Recomandați articolul în rețelele sociale:

Despre Adrian Dinu Rachieru

Adrian Dinu Rachieru, sociolog, critic și istoric literar, eseist, prozator, profesor universitar, doctor în sociologie, actualmente prorector al Universităţii „Tibiscus” din Timişoara. S-a născut la Soloneţ- Suceava, la 15 septembrie 1949. Este absolvent al Liceului „Ştefan cel Mare” din Suceava [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest