Contemporanul » Polemice » Adrian Dinu Rachieru: Un „profet apocaliptic”

Adrian Dinu Rachieru: Un „profet apocaliptic”

Cazul lui Constantin Virgil Gheorghiu, autodeclarat „fanatic anticomunist”, este simptomatic. Un ciudat şi greu de înţeles paradox îi însoţeşte destinul scriitoricesc

După seismul decembrist, rescrierea frisonantă a Istoriei, căzând în păcatul radicalismelor şi, pe de altă parte, o geografie literară în expansiune, propunându-şi, ca urgenţă, recuperarea exilului românesc au animat frontul critic, aducând în prim-plan autori interzişi şi cărţi tabuizate. Evenimentele s-auprecipitat, impulsionate chiar de „setea revanşei” (cum s-a observat), lipsind calmul analitic. Totuşi, o jumătate de veac de istorie românească nu putea fi anulată. După cum repunerea în drepturi a celor „desţăraţi”, alegând ruptura, abandonul etc., cunoscând fricţiunile şi facţiunile exilului nu putea (n-ar fi trebuit) alege soluţia supravalorizării, în cheie strict ideologică. Ceea ce, din păcate, s-a întâmplat.

Cazul lui Constantin Virgil Gheorghiu, autodeclarat „fanatic anticomunist”, este simptomatic. Un ciudat şi greu de înţeles paradox îi însoţeşte destinul scriitoricesc. Din al doilea val al exilului, trecut prin peripeţii dramatice, trezind circumspecţie şi grele suspiciuni (inclusiv prin cadenţa uluitoare a apariţiilor), el „şi-a valorificat biografia”, cum bine observa Constantin Cubleşan; dar cel mai cunoscut roman al său (Ora 25, evident), elogiat de criticii străini a fost primit cu rezerve la noi, „revenirea” întâmplându-se abia în 1991, odată cu tipărirea lui la Omega Press / ed. Rocher, prin strădaniile lui Mihai Vornicu şi a prefaţatorului Paul Miclău, ultimul subliniind „sacra demnitate a celui surghiunit”. Despărţindu-se de o Românie „captivă”, devenită Republică Penitenciară, Constantin Virgil Gheorghiu a urmat „ispita libertăţii”, cum îşi botezase al doilea volum al Memoriilor. Dar personalitatea şi creaţia sa, omul (viaţa) şi opera au iscat controverse în ambele etape ale activităţii sale, cea românească (poet şi reporter), respectiv franceză, în care s-a ilustrat îndeosebi ca prozator de mare succes. Dacă Ultima oră, roman apărut, în 1943, la editura Gh. Mecu (care îi tipărise şi reportajele), n-a avut ecou, încercarea sa prozastică prevestea cumva La Vingt-cinquième heure (1949), roman de largă notorietate, prefaţat de Gabriel Marcel (gest regretat ulterior). Cartea, anunţată prin câteva foiletoane tipărite în Paris-Presse, a stârnit, se ştie, mari controverse. Iniţial, încercând a atrage atenţia asupra Estului captiv, Monica Lovinescu a sprijinit decisiv tentativa romanescă a lui Constantin Virgil Gheorghiu, traducând (sub numele Monique Saint-Côme), corectând, tăind, stilizând manuscrisul „inform” al celui taxat ulterior drept „lingău”. Şi Mircea Eliade s-a asociat corului laudativ, observând că prozatorul radiografiază „teroarea istoriei contemporane”. În schimb, V. Ierunca nu a ezitat să califice Ora 25 drept „ora imposturii exacte”. Iar Marian Popa, euforizat, nu s-a sfiit să declare volumul în discuţie ca fiind „cel mai important roman postbelic” (scris de un român, fireşte!).

Aşadar, pendulând între un mare succes şi un imens scandal, blamat pentru tezism, „ONU”-ism, senzaţionalism, neverosimilitate etc., Constantin Virgil Gheorghiu perpetuează în posteritate imaginea scriitorului unei cărţi, întreţinând iritări, invidii, dar şi un şir de superlative longevive. Chiar Marin Preda, aşternând câteva rânduri despre cel care, în presa interbelică, „monopolizase” faptul divers, taxa Ora 25 ca „roman prost”. Iar Ion Caraion (v. Jurnal 2, 1998), vorbind despre „impostorul” Constantin Virgil Gheorghiu, reamintea că împricinatul, având „dexteritatea ciupelilor”, fusese „spaima redacţiilor”. Iată aşadar contextul conflictual în care opera şi omul se cuvin analizate răbduriu, desfăşurând cu calm probele (textele) şi investigând epoca (contextele). Refuzând (dacă e cazul) frazele incriminatorii, precum cele rostite de Monica Lovinescu, denunţând „tona de manuscrise”, reportajele „scabroase” ale unui ins vulgarizator1; sau cele despre capodopera sa, „o carte a alibiurilor”, nota Cornel Ungureanu (1, 26), însoţită de elogioase „fraze aberante”. Se cuvine să reconstituim multiplele ipostaze ale protagonistului: poet (de „religiozitate difuză”), publicist, reporter, romancier, eseist, memorialist, preot (hirotonisit, la 23 mai 1963, la Paris, într-un „spectacol” cu dispensă şi scandal, slujind apoi „biserica roşie” într-o capelă de la Ambasada reperistă/ RSR), atrăgând atenţia asupra amprentei lirice, metaforelor obsedante, copilăriei „teologice”, aventurilor exilului, cu necesare trimiteri biografice, aşezate în rama unor vremuri convulsionate. Prozatorul (fiindcă în exil s-a dedicat prozei) a produs şi propus cărţi tocmai pentru uzul străinătăţii, propagandistice, livrate „la timp”, cu memorii cosmetizate. Şi în ţară, se ştie, era protejatul serviciilor secrete (via Eugen Cristescu); scria abundent, căuta senzaţionalul. A avut, s-a spus răspicat, „vocaţie de mistificator” şi a fost „un funcţionar al scrisului” (1, 20). Or, La Vingt-cinquième heure (ed. Plon, 1949, în colecţia Feux croisés) era, în ochii lui Gabriel Marcel, „un roman teribil”, angoasant, ivit la „timpul potrivit”, vorbind despre răul universal. Iar autorul, un caz „întru totul deosebit”, dezvăluia Vestului o lume necunoscută, supusă unui „dresaj monstruos”. Dacă în Carnete-le sale, Camus, mai târziu, insista pe „tehnica amalgamului”, Gabriel Marcel, anunţând iminenta apariţie a lui Cioran în aceeaşi colecţie (de care se ocupa), făcea o incitantă paralelă, considerând volumul „un mare roman al disperării”. Autorul – un comediant, după aprecierile lui Paul Miron, „în serviciu comandat”, după alte opinii, se plia – pentru uzul străinătăţii, într-un roman popular – pe criteriile ferme ale succesului. Ora 25 se înfăţişează, în viziunea unui critic tânăr, ca „o constelaţie de nuclee dramatice” (2, XLIX). Dar în „oglinda spartă” a exegeţilor noştri, cum scria mustrător acelaşi Marius Miheţ (2, XLI), romanul, bucurându-se de „o glorie efemeră”, poate fi doar „un fost best-seller” (cf. Radu Ciobotea), aglomerând – în ritm reportericesc – o succesiune de întâmplări absurde, pornite dintr-o greşeală birocratică, consfinţind „imbecilitatea victorioasă” (3, 119). Şi Mircea Anghelescu reproşa „acţiunea aglomerată”, expediindu-l în rezervaţia paraliteraturii. În epocă, însă, romanul exprima temerile unei generaţii, blamând „barbaria tehnică” şi absurditatea sistemelor, anihilând, într-o lume carcerală, unicitatea persoanei. Dacă partea ficţională e aproape neglijabilă, dacă strivitoarea maşinărie socială ne transformă în „sclavi tehnici”, romanul denunţând „corcitura cetăţenilor”, ConstantinVirgil Gheorghiu poate fi înscris pe lista scriitorilor distopici, anunţând apocaliptic că „o societate tehnocratizată nu poate crea spirit”. În fond, romanul este „riguros demonstrativ”, opunând – ca forţe aneantizate, simetrizabile (4, I, 643) – barbaria estică sclavagismului vestic, aprecia Marian Popa. Sub eticheta realismului traumatic (cf. M. Rothberg), prozatorul pune în discuţie „capitalul divin” al libertăţii. Adevărata identitate a omului, enunţa răspicat Constantin Virgil Gheorghiu, este cea de creatură liberă, omul devenind astfel „propriul său tată” (5, 10). Or, în noua eră, persoana umană, pendulând între tehnocraţie şi egolatrie, „nu există”; „încrucişarea cu maşinile” stânjeneşte „febra vieţii” şi anunţă sfârşitul umanismului, anihilând individul. Neverosimil prin acumularea de fapte senzaţionale, pe reţeta boule de neige (4, I, 643), vestind „apocalipse facile”, topind într-o cazuistică încărcată, mizericoasă, curgând alert, erorile, hazardul, coincidenţele etc., romanul nu părea sortit unui succes fulgerător, devenit chiar film, în 1962, în regia lui Carlo Ponti. Totuşi, Mircea Eliade îi prevestea parcă o carieră mondială (în articolul din Uniunea Română, martie 1949), invocând, desigur, teroarea Istoriei şi văzând în Ora 25, „mai mult decât un eveniment literar”, o mare carte a generaţiei. Succesul, peste ani, pare greu de explicat; emigraţia, pe de o parte, sperând într-o nouă spiritualitate românească, va elogia, bineînţeles, rezistenţa anticomunistă, în timp ce exilul veleitar, invidios, revărsând calomnii, dovedea ură şi orbire, întreţinând scandaluri, confuzii, procese, compromiţând autorul (e drept, cu largu-i concurs). Examinând, de pildă, lista de titluri, cu o mulţime de cărţi comandate, tarifate, Marian Popa vedea în Ora 25 „o carte fundamentală a planetei în secolul 20” (4, I, 640)! Oricum, cel mai important roman românesc postbelic, având şansa de a ataca, ca vehicol propagandistic, o problematică pe gustul epocii şi bucurându-se, în consecinţă, de o largă circulaţie (publicitate). Fiindcă romanul în cauză, observa I.G. Dimitriu, nu era „deloc artă contemplativă”.

Dimpotrivă, citit ca posibil reportaj politic, ritmat alert, ficţionalizat pe reţeta exersată, Ora 25 ar consfinţi triumful imaginaţiei sale de ziarist, exploatată nemilos într-un roman „de senzaţie”, atins de mediocritate, cum s-a spus şi denunţând birocratismul universal.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Adrian Dinu Rachieru

Adrian Dinu Rachieru, sociolog, critic și istoric literar, eseist, prozator, profesor universitar, doctor în sociologie, actualmente prorector al Universităţii „Tibiscus” din Timişoara. S-a născut la Soloneţ- Suceava, la 15 septembrie 1949. Este absolvent al Liceului „Ştefan cel Mare” din Suceava [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest