Claustrat, bârfitor, iubind taclaua (precum eroii săi), „dependent de telefon”, Paul Georgescu a rămas un marxist convins, oferind revoltei sale, recunoştea, „un obiectiv, o tactică şi o strategie”.
Ca diriguitor reciclat, romancierul a fost primit cu bunăvoinţă, respectându-şi cu întârziere hotărârea de a fi prozator, încolţită pe la 15 ani. Şi-a început, aşadar, „o uimitoare carieră” (cf. Ovid S. Crohmălniceanu), exploatând, prin avalanşa epică, barochizant-combinativ, mimetic-repetitiv, libertăţile romanului modern/ postmodern. Un joc estetic al „marelui mim”, s-a
spus, de savuroasă imaginaţie lexicală, cu descrieri senzoriale, trădând pofta de discurs. Dar abia Revelionul (1977) confirma, din plin, aceste calităţi. Iar protagonistul, un Gabriel Dimancea – posibil erou camilpetrescian, evident dezarmat – ca „profet” al trecutului îşi este sieşi infern, îmbogăţind galeria inadaptaţilor. Convivii din bicisnicul Platoneşti aduc în atenţie târgul (neînsemnat), Provincia larvară, Câmpia etc.; cotlonul intră într-o „noapte incertă şi mult prea lungă”, dezlănţuind – ca mediu caragialesc – colocviul intelectual, ieşind, printr-o amânată deconspirare, din plasa unor relaţii false, îndelung exersate. Dintre critici, Val Condurache era chiar entuziast, citind Revelionul ca o parodie a romanului pedagogic.
Cu Solstiţiu tulburat (1982), roman, pentru unii, şocant-original, pentru alţii doar o imitaţie polemică, mizantropul Paul Georgescu foloseşte literatura „ca materie primă”: apasă pe comic, coboară la „rădăcina” trecutului, în „ceaţa vremurilor” şi „împrumută personaje”, folosind „propteaua” a doi clasici, cum recunoştea (Duiliu Zamfirescu, G. Călinescu). Defilează, aşadar, eroi „vechi”, binecunoscuţi: Conu Dinu, delicata Tincuţa, Tănase Scatiu, dar şi Otilia, Felix (Daniel), „matorelul” Leonida Pascalopol. Ciudat e că acest exerciţiu de intertextualitate a fost ignorat de optzecişti. În acest sens de-a’ndărătelea, în romanele sale fals-istorice, prozatorul ne asigura că „repetiţia înseamnă modificare”. Şi Geamlâc (1988) face, explicativ-tezist, referiri la evenimente; din pridvorul cu geamlâc colorat, veritabil punct de observaţie, ni se dezvăluie „cum funcţionează mecanismul”. Un idealist intratabil, precum profesorul Andrei Creţeanu (Siesta, 1983), ins stângaci, şchiop, cu pusee radicaliste se confruntă cu „bucşeala sleită” din Sarica, aşezare căzută în somn, cotropită de vipie sau de viforniţe scitice, acolo unde domneşte „murdăria şi siesta”. Tot o vreme „vagă şi bleagă”, la început de secol, într-o istorie „băltită”, ne întâmpină în Huzureii din Mai mult ca perfectul (1984); un jude bătrân, Perieţeanu, cu elan confesiv şi „bragă în vine”, ne introduce în culisele vieţii literare şi a tenebroaselor afaceri care agită urbea, prea doritoare să prospere. Dacă Vara baroc (1980) reconstituia, în pălăvrăgeală şampanizată, un asasinat anunţat (I.G. Duca), tratat zvonistic, probând rezistenţa aparenţelor într-o epocă „zăltată”, Pontice (1987) se păstrează în „vâlvora polifticei”, în plin palavrament. Reapare judele „exoflisit” Miron Perieţeanu, un Socrate de Bărăgan, însoţit de cvartetul discipolilor („evangheliştii” Ioan, Marcu, Luca, Matei), aranjând / comentând cariere şi căsătorii din perspectiva viitorului, în „foşgăiala” intereselor. O lume şi un ţinut excentric (Platoneşti, Sarica, Huzurei) al câmpiei „imanente”, un „şes necuprins”, stăpânit fie de topenie, insolaţie, fie de „noroitudine”, în care domneşte inactivismul, epicureismul, indolenţa. La Centru, aflăm, totul ajunge „încet, moale şi aţipit”.
Paul Georgescu (1923-1989) ţinea să ne avertizeze că Bărăganul, de unde, dealtminteri, „a răsărit”, nu e o temă. El dorea, pornind de la acea „câmpie albă care fierbea”, descrisă în nuvela Pilaf (recuperând, la moartea bunicii, amintirile unui copil) să ofere o cronică de secol XX, radiografiind, cu vervă şi plasticitate, prin societatea Ceres, sistemul relaţiilor capitaliste. Şi Natura lucrurilor (1986) până la Între timp (1990, publicat postum) ar fi întregit această „dezvoltare în repetiţie”, cum spunea, dezvăluind, într-un ritm productiv, cu luciditate, fără pelteaua sentimentalismului, „viitorul trecutului”. Din păcate, n-a avut răgazul de a încheia şi nu putem şti cum ar fi întâmpinat Revoluţia decembristă. „Viclenia” biologică, des invocată, nu i-a venit în ajutor. Dar polivalentul Paul Georgescu, fantezist şi sarcastic, de lentoare descriptivă şi verbiaj insaţiabil, a cultivat o proză problematizantă şi, totodată, dezinvoltă, trasă într-o „ciudată formulă narativă”, observa D. Micu. Inventivitatea verbală, suprasaturaţia livrescă, frâna ironică, plăcerea perifrastică, aluzivă, ispita de a parodia, calamburul etc., s-au topit într-un limbaj propriu, manevrat de un narator omniscient. O proză de intersecţie, de un realism fantast, combinând caragialismul (tipuri, vocabular) cu ludicul călinescian, sub faldurile unui miticism contagios care, chemând la rampă o faună comică, îşi contemplă vervos cruzimea. Formula parodică dezvăluie, se ştie, uzura unor forme literare, dar şi a structurilor istorice, odată cu degradarea (inevitabilă a) idealurilor. Ceea ce se poate reproşa, în primul rând, romanelor lui Paul Georgescu ţine, însă, de viziune. Criticismul său se dezlănţuie asupra trecutului (antebelic şi interbelic), iar mizantropismul încheagă o serie tipologică căutând sensul „în vizibil”, cu inşi complicaţi, şovăitori (precum Gabriel Dimancea, în Revelionul sau Vara baroc), Matei Poenaru (Vârstele tinereţii) şi amintitul Andrei Creţeanu (Siesta). O familie de spirite din categoria inadaptaţilor, intelectuali înnămoliţi în plictisul provincial, devenind tipuri, circulând în spaţiul romanesc la alte vârste şi sub alte nume. De pildă, abulicul licean Adrian, descins în Amara (v. Vacanţa), se „trezeşte” treptat, descoperind, prin tatăl său, judele paraplegic, moartea. Obsedat de anii formării, prozatorul dezvoltă, prin încercări repetate, cuplul simbolic Tată-Fiu, sperând „a prinde” figura Tatălui (v. Doctorul Poenaru), fără putinţa de „a atinge originalul”, mărturisea. În fond, prin universul social configurat, rememorând şi literatura consacrată temei inadaptării, comediograful Paul Georgescu purcede la o rescriere parodică, dovedind – nota N. Manolescu – „o imaginaţie de gradul al doilea”, tulburând verosimilitatea.
S-a bătut excesiv monedă pe refracţia caragialiană, deşi inteligenţa critică a lui Paul Georgescu, iubind răsfăţul verbal, dezvoltă aluziv un amestec de stiluri. Până la urmă, prin retroproiecţie, romanele balcanicului Paul Georgescu închipuie, totalizant, o imensă satiră socială, în care „bâjbâiala devine o lecţie de istorie”. O „lălăială vitală” şi o slavă stătătoare (cf. Radu G. Ţeposu) definesc un ţinut năclăit, toropit de vipie, de un calm dezolant, ascunzând coşmarul (tranzacţii, crime, intrigi) şi o lume ridicolă, rapace, prinsă, în „vremi răsucite”, în tihna siestei, contemplând prezentul schimbăcios sub sfânta deviză: „La diuseor dă la vi!” Ceea ce ar îndreptăţi, dincolo de „comicărie” şi „ospăţ lingvistic” (ca performanţă stilistică, cumva în sine), îndemnul de a extrage sensul tragic al unei epoci idilizate. Cu penurie de „iepic”, cu personaje devitalizate, căzute în transa pălăvrăgelii, cu verbiaj obositor (conversaţii, monologuri dilatate), Paul Georgescu propune, paradoxal, un şir de cărţi cu teză, interesat de critica socială, construind „o demonstraţie socială şi politică foarte limpede”. Mai mult, abia Paul Georgescu ar fi dat romanul politic al interbelicului, s-a spus, explicând o carte prin celelalte, într-o saga bărăgăneană, în care onorabilitatea şi convenţionalismul convieţuiesc cu ticăloşia, prostia, violenţa, crima etc., pe fundalul unor afaceri tenebroase. Fără o ideologie, sesiza M. Iorgulescu, „stilul nu duce decât la kitsch”. Cu cert apetit pentru politic, autorul Solstiţiului tulburat eşuează, însă, în tezism, afirma net N. Manolescu. Încercând să afle, în vâltoarea Istoriei, dincolo de ceea ce se vede, germenii viitorului, construind – subteran – o altă viziune, tulburând seninătatea estetică; predicţiile, abia bănuite, devin realul însuşi, anunţând geneza istorică, Eliberarea.
Paul Georgescu, accepta Eugen Negrici, „a înrâurit întrucâtva stilul prozastic optzecist”, romancierul declarându-se, prin structura mentis, un analist şi înţelegând destinul ca „o tensiune dialectică între temperament şi structura social-istorică”. Or, domnu’ Pavelică, mare băutor de filtre, deşi o prezenţă obsesivă, transfigurată în cărţile unor contemporani (Leo Negotei, în Căderea în lume sau Ion Micu, în Cel mai iubit dintre pământeni) a căzut, nedrept, în indiferenţă. Daniel Cristea-Enache avea, indiscutabil, dreptate subliniind că nicio istorie literară serioasă nu poate face abstracţie de rolul jucat de Paul Georgescu în epocă, traversând hegeliana „viclenie” a Istoriei. Privit, regretabil, sarcastic în anii ultimi, ca o „râmă beteagă” (cf. M. Popa) şi săvârşind – recunoştea – „multe greşeli, de multe feluri”, inteligent, cu o remarcabilă viteză de asimilare, el s-a dedicat propriei literaturi. Nu a crezut în teza autonomiei esteticului, o adevărată modă, în replică la abuzurile criteriului ideologic. Dar a cerut ferm autonomia criticului, după ce, păţit, într-un sufocant ambient politic, a servit mitologia revoluţionară.
Claustrat, bârfitor, iubind taclaua (precum eroii săi), „dependent de telefon”, Paul Georgescu a rămas un marxist convins, oferind revoltei sale, recunoştea, „un obiectiv, o tactică şi o strategie”. „Fugind”, după o anumită vârstă, de critica literară (fără a se dezice de acel feroce interludiu critic), el a transferat prozei sale, cu numeroase şi obositoare recurenţe (personaje, secvenţe), un savuros, până la un punct, joc al măştilor. „Ficţionarul” Bogdan-Alexandru Stănescu vedea aici, entuziasmat, un „palimpsest infinit”. Debutând, ca nuvelist, la 45 de ani (Vârstele tinereţii, 1967), fostul critic dogmatic se despărţea, tot atunci, de vechile poncife, tipărind Polivalenţa necesară, o carte şocantă, deconcertantă, mizând pe „polimorfie”, ventilând climatul unei epoci sufocată de dogmatită, deja în „dezmorţire ideologică” (acea slăvită „mică liberalizare”). Paul Georgescu ar merita recitit.
