Contemporanul » Polemice » Adrian Dinu Rachieru: Cioran dincolo de mască

Adrian Dinu Rachieru: Cioran dincolo de mască

Adevăratul Cioran, aşa cum a fost, un „leneş performant”, e de găsit, bănuim, în scrisori. Fiindcă, ne avertiza însuşi Cioran, „cel mai adesea opera este o mască”; dar nici epistolierul, fie şi transparentizat, pare să nu se lepede de mască

Să ne amintim că, în ochii contemporanilor, de pe baricada raţionaliştilor, tânărul Cioran a fost taxat drept „un cabotin al disperării”, luând suferinţa „în antrepriză”, cum scria, în idilizatul interbelic, Şerban Cioculescu; mai târziu îl vedea ca pe „un nietzschean bogomil” (v. Gazeta literară, nr. 20/1959). Nici alţii nu au fost mai blânzi cu acest retor al suferinţei, neliniştit, paradoxal, şocant, scandalos, derutant, ambiguu, suspicios, memorabil, agitat, categoric, contradictoriu, violentând cititorul. Aliterat, după G. Călinescu (v. Contemporanul, nr. 39/1958), în necurmat delir, gongoric şi catastrofic (zicea M. Sebastian), primul Cioran calomniază cu furie, suspectat de precocitate şi fanfaronadă, lansând, însă, diatribe sclipitoare. Critica nouă vorbeşte chiar despre o „reconvertire estetică” (cf. Alex Goldiş), moralistul elegiac răscumpărându-⁠şi negaţionismul (vital, excesiv, energizant) prin artisticitate, fără a fi fost – observa Eugen Simion – „un ideolog pe termen lung” (2, 157). Dar junele Cioran, deja „cioranian”, un „depresiv grandilocvent” (spunea L. Blaga) şi un „trăirist legionar” (cf. Lucreţiu Pătrăşcanu) va trece prin proba demonizării, pedepsit pentru vorbele rele aruncate la adresa unei „seminţii fără rost”, trăind într-⁠o ţară nevertebrată, ca „rezumat al neantului”. Mai târziu se va explica timid: era vorba despre o iubire care, prin scrisul unui deznădăjduit, „nu îndrăznea să se mărturisească”. Să mai amintim că, făcând un bilanţ al Anului literar 1936, Eugen Ionescu (v. Facla, 2 ianuarie 1937) nota, în treacăt, doar „inevitabilele frenezii” cioraniene. Probabil că scandaloasa carte încă nu apăruse!

Intervenţii mai recente (cazul lui Pierre Yves Boisseau, în Le Monde) „denunţă” xenofobia, antisemitismul, altfel spus substratul extremist al operei lui Cioran. Încât tot ce a scris după cea mai controversată carte a sa (adică, negreşit, Schimbarea la faţă a României) pare a fi, potrivit raţionamentului eseistului amintit, doar o secreţie a sentimentului de culpă. Previzibil, dispariţia moralistului a provocat decontul, a stârnit reacţii virulente, rebeliunea exegetică fiind întreţinută, ştie oricine, de însăşi creaţia sa inflamată, orgolioasă, contradictorie. De pe meterezele Ego-⁠ului, Cioran priveşte dispreţuitor; fie că vorbeşte de rostul echivoc al religiei, fie că mustră, în fraze grele, „neînfăptuirile valahe” şi destinul nostru slugarnic, el – în inconfundabilu-⁠i stil laconic, fragmentar, liric – se confesează. Hiperlucidul Cioran acuză povara existenţei („accidentul meu”) şi face din temele sale obsesive (având ca poli singurătatea şi orgoliul) o dilatată „confesiune neîntreruptă”. Gândul fulgurant, iubind fragmentul, cu oroare de sistem, esenţializează; menirea singulară, respectând unicitatea ca fiinţă şi esteticitatea propriei individualităţi, înseamnă, de fapt, o prăbuşire în sine (după ce, inevitabil, a făcut ocolul Istoriei). Cioran ştie prea bine că doar cultura este triumful individuaţiei. Afirmaţia, aşezată răspicat în paginile „istorice” ale cărţii sale de juneţe („divagaţii” scrise prin 1935-⁠36), se hrăneşte din pasiune, conştientizând limitele României şi visând, fanatizat, la „schimbarea (ei) la faţă”.

Contemplând, mistuit de remuşcări, „zaţul fostelor nebunii” şi angajarea juvenilă, glorificând, cu „ura iubitoare” a acelor ani (consideraţi „anii altcuiva”) o viziune mesianic-⁠totalitară, bătrânul Cioran se dezice, părelnic, de „imperialismul vieţii”, de febra trăitului, colorând subiectiv paginile sale animate de „extazul îndoielii”. Totuşi, el rămâne un mare vital, chinuit de „insurgenţa demoniacă”, observase Gh. Grigurcu. Chiar dacă râvneşte abstragerea în intemporalitate şi se vrea, prin scrisul său, „dincolo de istorie şi de devenire”. Ştie însă prea bine că „o carte trebuie să fie o primejdie”. Iar Schimbarea la faţă a României poartă prin ani acest pasional mesaj, branşat la febra devenirii şi voinţa de transformare. Condamnând vehement o Românie „mediocră, domoală, resemnată”, o ţară-⁠ecou, golită de dramatism, cultivând, sub pavăza defetismului, o spectaculoasă indiferenţă.

Or, preceptul cioranian, lansat în febricitanta juneţe sedusă de mesianism, invita – corectiv – la o despărţire de soarta minoră a neamului, acesta urmând a exista doar „ca ameninţare”. Altfel spus, ca „ethos agresiv” în Istorie. Îndemnând la o „iubire conştientă a puterii” şi flagelând „neantul trecutului propriu”, deloc flatant, eseistul era de fapt frământat de o dureroasă şi, cum se va vedea mai încolo, insolubilă problemă: ce trebuie să rămână sau, dimpotrivă, ce trebuie să devină un neam, în speţă al nostru, mânat de impulsul de a-⁠şi oferi un alt destin, ieşind în largul Istoriei.

Vituperanţa cioraniană, cu accente pamfletare, condamna – pe de o parte – debila pornire de a face Istorie, defensivitatea mioritică şi slaba încordare a voinţei. Pe de altă parte, tot Cioran observa că un destin e un dat definitiv, că această condiţie de cultură mică e hotărâtă, pre-⁠scrisă în ortogeneza culturilor. Dacă aşa stau lucrurile, răzvrătirea, în numele unei iubiri delirante, de trăire apocaliptică, frisonată de gustul devenirii nu poate schimba mai nimic. Soarta ne e pre-⁠scrisă, acel impuls specific lucrează şi rechizitoriul semnat de junele Cioran ne pecetluieşte destinul sub semnul eternizat al neputinţei. Totuşi, corecţia de orbită pare posibilă, devenirea se insinuează de vreme ce eseistul ne avertizează că înţepenirea în naţionalism, închiderea în local ratează „sensul unui neam”.

Constatarea lui M. Eliade (din 1935!), blamând „dezmăţul intern” şi sperând la un loc onorabil în lume, rămâne, vai, valabilă. Din păcate, corupţia, politica de clan, descompunerea organismului societal, incompetenţa, slugărnicia, iresponsabilitatea, neseriozitatea etc. „fac” imaginea ţării: neaşezată, nevertebrată, conflictuală, coborând în ochii străinătăţii. Riscante, sfaturile lui Cioran n-⁠au rodit. Iar „transfigurarea” rămâne în aşteptare.

În fond, aparţinând unei generaţii care, dorind a forţa Istoria, se manifesta frenetic, „provincialul” Cioran se mărturisea pasional, recunoscând că excesele „îi stau în fire”. Retorica inflamată, scandaloasă a tinereţii miza pe intensitatea emoţiilor; tonul conta, deoarece Cioran, cu sensibilitatea sa exacerbată, n-⁠ar fi scris nici un rând „la temperatura normală”. Or, „calomniatorul” ştia prea bine că „tot ce e formulat este, ca intensitate, degradat”. Altfel spus, trăirile sale trec în pagină în regimul unei disperări suportabile; formulată, ea devine tolerabilă. Iar scrisul, hrănit de „izvoarele violenţei şi tristeţii”, îi oferă şansa unor sinucideri amânate, încercând a păcăli moartea, cum notează Ion Dur (1, 88). Rămâne regretul că volumul său, recuperând un Cioran „conform cu originalul”, n-⁠a trezit îndreptăţitele comentarii. Cândva, colaborator la Humanitas, traducând din Hannah Arendt (împreună cu Mircea Ivănescu şi D.I. Cenuşer), Ion Dur ar fi meritat a fi găzduit acolo. Se pare că porţile i-⁠au fost închise, exegetul, rostindu-⁠se critic faţă de varianta din 1990, taxa absenţa unei ediţii critice, cea care ar fi bemolat „discursul tendenţios-⁠critic de receptare”. Poate că cineva, nădăjduim, probabil chiar Ion Dur, va fi ispitit de corvoadă, încumetându-⁠se a purcede la o treabă deloc lesnicioasă. Dar vital necesară, încălcând, observăm, voinţa auctorială, interdictivă.*)

Adevăratul Cioran, aşa cum a fost, un „leneş performant”, e de găsit, bănuim, în scrisori. Fiindcă, ne avertiza însuşi Cioran, „cel mai adesea opera este o mască”; dar nici epistolierul, fie şi transparentizat, pare să nu se lepede de mască. Totuşi, e greu de crezut că în misivele adresate fratelui sau familiei el voieşte a se mistifica. Întotdeauna excesiv, având de protejat un trecut incomod, metecul Cioran, încolţit, un rejeté, rămâne un scriitor secret (2, 390). Sublimată stilistic, de pregnanţă aforistică, furia negaţionistă se domoleşte în „cămaşa de forţă” a idiomului de împrumut. Dacă s-⁠a despărţit de febrele tinereţii, când, purtat de „un vânt de nebunie”, incrimina fatalismul valah şi visa la un ethos eroic, bătrânul Cioran are, paradoxal, jelanii sămănătoriste. S-⁠ar fi vrut „ajutor de cioban”, pădurar la Şanta, doar aşa fiind „mai aproape de adevăr”. Oricum, nu o nelinişte mediocră îl stăpâneşte. Dimpotrivă, moralistul înstrăinat, mereu provocator, risipind imprecaţii are pasiunea suferinţei. Fuge de propria-⁠i biografie (vagă, neconcludentă, ne asigură), dar nu se poate lupta cu memoria. Recunoaşte spăşit „dorul de Sibiu” şi invocă, melancolizat, raiul copilăriei, un paradis pierdut; îşi acuză seminţia (una „fără rost”), dar laudă limba (expresivă, seducătoare), o limbă trădată şi redescoperită, prin „norocul” Eminescu şi strădaniile prietenului Noica, citit cu încântare. În fine, recunoaşte (în Mon pays) că e vorba de „o iubire răsturnată”, dar nu oboseşte să ne dea asigurări că, vieţuind într-⁠o „ţară provincială”, suntem condamnaţi la un destin minor, „lunecând” pe propria soartă. Rămâne soluţia, recomandă ferm Cioran, de a ne împlini printr-⁠un „salt istoric”, în regim dictatorial, punând ţara „la teasc”. Ceea ce, din păcate, chiar s-⁠a întâmplat…

NOTE:
*) „Această ediţie este definitivă. Nimeni nu are dreptul s-⁠o modifice”, nota E.M. Cioran, la 22 februarie 1990, încredinţând editurii Humanitas tipărirea cărţii.
1. Ion Dur, Cioran. Conform cu originalul, Editura Tritonic, Bucureşti, 2016.
2. Eugen Simion, Cioran: o mitologie a nedesăvârşirilor, Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2014.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Adrian Dinu Rachieru

Adrian Dinu Rachieru, sociolog, critic și istoric literar, eseist, prozator, profesor universitar, doctor în sociologie, actualmente prorector al Universităţii „Tibiscus” din Timişoara. S-a născut la Soloneţ- Suceava, la 15 septembrie 1949. Este absolvent al Liceului „Ştefan cel Mare” din Suceava [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest