Teritoriu dezafectat
Mă împuţinez zi de zi
până constat că nu mai exist
stau în fotoliu nu mai ţin minte de când
într-o somnolenţă continuă
fără să scap din ochi pungile cu pastile
imaginaţia nu-mi mai scurtează drumul
dintre dumnezeu şi masa de scris
nervii s-au îmblânzit au devenit docili
aşteaptă să se vorbească despre ei
ca despre un teritoriu dezafectat
să nu uit neantul prin care mă învârt
scriu etichete şi lipesc pe aragaz cuvântul
aragaz pe scaun scaun pe farfurie farfurie
şi aşa mai departe şi aşa mai departe
În intimitatea poeziei
Cine trăieşte în fiecare zi în intimitatea poeziei
ajunge să nu mai bage de seamă că se îndepărtează de el
să nu-i mai audă târşâitul paşilor pe covor
să nu tresară când se trânteşte uşa apartamentului
şi brusc liftul porneşte nervos
când se deschide fereastra şi o bubuitură de pe trotuarul
din faţa blocului adună mulţimea curioasă să vadă
dacă iar s-a mai sinucis cineva
dar tot ce se vede nu e decât un copac mare rotat
adus parcă din grădina raiului nimeni nu e ghemuit
la rădăcina lui nimeni nu geme doar stoluri de păsări
cu aripi transparente cu coşul pieptului transparent
cu gâtul prelung ca o rugăciune murmurată
dimineaţa între somn şi trezie îi ciripesc pe crengi
„astea sunt îngeri nu aduc a păsări” spune ion cocora
un ins cu semnul doliului pe rever poate un evlavios
poate un rătăcit fără credinţă care îmbucă lacom din revelaţii
ca dintr-un fast-food primit din mâna unui cerşetor
Capul
Capul meu e bolnav credincioasa mea mamă
e un testicol imens ţinut ostatic de curve rivale
am senzaţia că pune stăpânire pe el o gheară fierbinte
mă aştept ca dintr-o clipă în alta să ia foc
capul meu e o magazie bătrâna mea mamă
în care sunt înghesuite de-a valma
cotoare de cărţi contradicţii masochiste confuzii
deliruri şi insomnii frustrări şi umilinţe
ce mă voi face dacă se va aprinde
mi-e frică buna mea mamă să nu sfârşesc
îngropat în cenuşa propriului meu cap
de ce m-ai lăsat mamă singur fără mamă
şi nu eşti să-mi aşez capul în poala ta
poate aşa mi se va răcori creierul puţin
Autoflagelare
Mă autoflagelez altceva ce aş putea să ofer
metropolei acestea care în fiecare zi îmi trece peste trup
cu o mie şi una de roţi cu o mie şi una de iluzii
cu o mie şi una de morţi
îi azvârl în faţă întreg pustiul din mine de parcă ar fi un capăt de pod
pe care voi nu-l vedeţi dar îl trăiţi ca pe o realitate personală
în fiecare zi îmi extirp bătrâneţea precum o tumoare în expansiune
întorcându-mi capul către un viitor de care nu-mi voi aduce aminte
plâng după propriul meu plâns ca după propria mea absenţă
ca după propria mea tinereţe ca după timpul când plânsul nu era
ceva desuet ce aparţine cuiva slab de înger
Au dispărut defăimătorii
Au dispărut defăimătorii (ah haita aceea de binefăcători)
nu-i aud să trăncănească nu-i văd să surâdă
pe cine să arate degetul între atâtea clone şi măşti
greu e să deosebeşti prieten de duşman curva de o noapte
de femeia iubitoare care nu te scăpă din ochi şi sare
să-ţi pilească unghiile să-ţi taie părul din nas şi urechi
înfiorându-se de plăcere ca şi când ar fi fost
aleasă regina balului
greu e să scrii poemul dacă nu ai cui să-l dedici
e ca atunci când îţi aşezi în trusa de voiaj
peria de dinţi şi aparatul de bărbierit fără să pleci nicăieri
O cârtiţă umilă
În nicio zi nu sunt ceea ce sunt pumnalele lumii pândesc peste tot
dacă nu te aperi singur nu are cine să te apere
căile vieţii sunt întortocheate un labirint de lăstărişuri spinoase
ieri am fost o cârtiţă umilă purtându-şi lumina şi întunericul
de cealaltă parte a umbrei tale doamne
în căutare de excese în căutare de epave în căutare de ţară
astăzi sunt un depravat excitat de o nurlie necunoscută din tren
o privesc cum doarme în faţa mea şi mi-e de ajuns să uit că în zori
m-am trezit alături de shalimar în patul unui hotel de cinci stele
mâine voi fi un acvariu deprimat cu apa secată şi peştii înălţaţi la cer
fără să fii consultat măcar un pliant cu binefacerile operaţiilor estetice
cu ştiinţa de a se strecura prin urechea acului a unor vietăţi travestite
doar sufletul o rană pe trup de amantă a tuturor rămâne acelaşi
ieri ca azi mâine ca ieri deznădăjduit sinucigaş terfelit una cu pielea
de pe o pereche de ghete ale căror tălpi sunt roase demult
Puţină ciuşcă pe vârful limbii
Puţine sentimente o felie de pâine cu magiun puţină cură de slăbire
puţină ciuşcă pe vârful limbii ca să simţi că eşti viu şi-ţi lăcrimează ochii
o scurtă plimbare cu telefericul în care imaginaţia să lucreze intens
şi senzaţiile tari să se repună în drepturi două propoziţii uşor arcuite
tentate să ţină loc de sprâncenele tale dar să fie şi o sumară şi senzuală
rezervă de cuvinte în calea singurătăţii puţină amăgire puţin entuziasm
puţină uitare şi spiritul nu-ţi va mai părea un cerc vicios pentru un trup
tenebros locuit de migrene şi insomnii puţină spaimă şi nelinişte înainte
de a întinde mâna după cutia cu somnifere puţină credinţă că piatra
filosofală nu e decât secretul împărtăşit de cel care ai fost ieri celui
care eşti astăzi puţină duioşie ori de câte ori scrii un sms puţină toleranţă
faţă de adulterul dintre greiere şi furnică dintre laptop şi graţioasa shalimar
puţină gimnastică de înviorare după ziua internaţională a somnului
şi se pare că nimic altceva nu mai e necesar să te împaci cu ideea
că picioarele îţi sunt bine înfipte în pământul patriei
şi nu trăieşti în zadar
