Poemul lunii

Poeme de Andrei Zanca

şoapte

nimic nu trece în uitare, totulandrei-zanga-foto-reprez
se răsfiră cu vremea
în compasiune.

tăcerea rarefiată de linişte

mă sprijină spre a putea trece şi peste noaptea asta.

aidoma unui cânt ce m-ar străbate ca o înfiorare
mistuindu-se neştiut de nimeni în apa din jurul insulei.

între iertare şi iubire, aproape nici o deosebire

cântul dus de ape mi-e martor.

iar, dacă adevărul despre un om
se află în ceea ce el caută mereu să ascundă
atunci totul se va înfiripa firesc, ca de la sine acum.

în după-amiaza scursă, târzie de noiembrie
o fată s-a oferit să-mi cedeze locul în autobuz

şi-am surăs lăsându-mi mâna pe umărul ei
în vreme ce pe parbriz alunecau
ramuri desfrunzite de toamnă

acum ploua. bate un vânt rece.
o uşă se deschide – beznă. Nimeni.
ai venit, şoptesc …

aşteptări

Buna mea şedea mereu în faţa ferestrei dinspre trepte
cu chipul blând înrămat de şuviţe albe. Aştepta.

aştepta aţintind depărtările cu singurul ei ochi.
celălalt i-a fost înlocuit cu unul de sticlă
pe care doar când ieşea în piaţă
şi-l tocmea oftând în găvan
cu spatele la noi
cei doi copii.

se spunea că şi-l pierduse de atâta plâns.
în iarna lui patruzecişicinci, de sărbătorile crăciunului
fiul ei, soldat cu termen redus într-o cazarmă din capitală
a vrut să se întoarcă graţie unei permisii în sighişoara. n-a mai ajuns.

jandarmii i-au spus după anchete reluate şi inutile de câţiva ani:
„Doamnă Zanca, prietenii spun că s-a urcat într-un tren
plin cu soldaţi ruşi şi nu a mai fost văzut de atunci”.

se zvonea că ar fi fost aruncat în cazan spre a i se pierde
orice urmă. de-a lungul terasamentelor nu s-a găsit nimic.

vremurile, mi se spunea, erau tulburi. jaf şi beţie.
avea la el daruri de valoare pentru părinţi
din banii strânşi cu grijă de-a lungul anilor.

nu s-a mai găsit nimic, însă
Buna mea îl aştepta. l-a aşteptat toată viaţa.

mult mai târziu, copil fiind, o auzeam
deseori murmurând, atunci când se ivea
o umbră pe trepte: Tu eşti?

au trecut ani. şi ea cobora mereu la trei noaptea din pat
în grabă şi desculţă.

trezită de lătratul câinelui, venea
păşind mărunt, cu greu, bănuind ea oare că sunt eu…
… cel întors în fiecare sâmbătă de la studii…

într-una din nopţi m-a aşteptat fratele la gară.
„Bunica s-a dus”, a murmurat abia auzit.

n-a mai apucat să vină desculţă în întâmpinare.
m-a aşteptat. cum l-a aşteptat pe fiul ei.
tresărind mereu la fiecare pas.

fiul ei, care s-a urcat în patruzecişicinci în bucureşti
într-un tren plin cu soldaţi ruşi, spre a petrece cu ea crăciunul
şi care n-a mai ajuns acasă.

îl aştepta tresărind la fiecare pas în faţa ferestrei.
ani de-a rândul. până-n clipa din urmă.

„incertitudinea asta … să speri mereu că poate totuşi vine
… fratele meu… să plângi… însă să nu-l poţi plânge….”
o auzeam mereu pe mama murmurând …

au trecut ani. au trecut alţi şi alţi ani.

ani grei. ani de răstrişte.

şi acum aştept şi eu noapte de noapte pe această insulă.

Aştept. e linişte. nici o adiere dinspre ape.
nimic. nici un răspuns. doar foşnetul.

câte o frunză lăsându-se
peste alte frunze
căzute.

aştept.

zona de cutremurare

şuieră-n clopote vântul prin sate şi se duc
se duc pe rând bătrânii

spre a lua parte nevăzuţi la câte o naştere
printre străini, pesemne

purtăm cu toţii-n noi regretul morţilor.
eu am încercat mereu să aştern o zonă de cutremurare

spre a putea oferi, spre a putea aşterne o cale.

însă ei vin mereu. vin cu toţii. vin să te vadă prăbuşit

în locul îngust dintre delicateţe şi discreţie

aidoma celor ce-şi uită rolul ales
înainte de-a păşi prin trena de lumină a celor duşi
înspre meleagul acela, unde se vor naşte printre străini

pământ şi cuvânt

războaiele se poartă azi în aşezări, în capitale

cum pe patul de moarte se iveşte în minte
acela de care ne leagă cele mai multe

cum tot pe patul de moarte
prin fereastra deschisă, toamna
n-a fost niciodată mai frumoasă

iar eu aud acum în noapte
cum se prăbuşesc
cărările între noi

cum se cramponează de viaţă cei aflaţi deja pe prag
de parcă, dacă ar mai trăi un mileniu
li s-ar limpezi cumva ochii:

stau faţă-n faţă pe câmpul de bătaie.
se roagă cu toţii, întrebându-se
de partea cui va fi dumnezeu.

doar caii traversează netulburaţi întrebarea.
pasc în linişte după ce au fost sfârtecaţi
şi călăriţi în măcelurile lor.

vor paşte cu aceeaşi negrăită lumină în ochii lor.

însă ea vine mereu la timp. inerentă ca respiraţia.
necesară ca schimbarea anotimpurilor.

iar dacă o mamă îşi iubeşte copilul oricum
orice ar face el, atunci cât de multe
ne poate ierta dumnezeu

unde, dacă teama ar dispărea peste noapte
din multe cupluri, ar mai rămâne oare
o fărâmă de iubire între ei?

se-nclină noaptea peste ape. se lasă încet ca mărturisirea
unui prieten, cu chipul estompat de singurătate, referindu-se
la barba şi părul lui: acum, aproape de şaizeci de ani
e vremea să-mi întocmesc chipul definitiv, într-adevăr

prietenii cei mai de nădejde
sunt cei nezăriţi în această viaţă

Total 0 Votes
0

Andrei Zanca

Andrei Zanca (pseudonimul literar al lui Andrei Carol Sofalvi, Zanca fiind numele de fată a mamei sale) (n. 13 septembrie 1952, Sighisoara) este un poet și traducător român, membru al Uniunii Scriitorilor din România, traducător din 8 limbi, apreciat în țară și străinătate, care trăiește în Heilbronn, Germania.
A studiat la Academia Comerciala din Bucuresti si a urmat cursuri de germanistica in Cluj. A fost redactor al revistei Echinox, profesor de romana si limbi straine la Sighisoara.

Este autor de traduceri din din limbile germana, franceza, engleza, spanioala, italiana, printre autorii tradusi numarandu-se: Franz Kafka, Hans Magnus Enzensberger, Reiner Kunze, Paul Celan, Werner Durrson, Michael Kruger, Ingrid Bacher, Richard Wagner, Richard Reschika, Kurt Drawert, Dieter Schlesak. Este redactor pentru Germania al revistelor Vatra, Euphorion, Provincia Corvina si membru al Uniunii Scriitorilor din Romania din anul 1990.

Articole similare

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Citește și
Close
Back to top button