Contemporanul » Poemul lunii » Ostrovul Învierii de Aura Christi

Ostrovul Învierii de Aura Christi

O poveste neverosimilă

Sunt mai mult decât ceea ce se vede
că sunt. Sunt mai mult decât ceea ce
par a fi. Rădăcinile mele sunt, secundă
de secundă, înlăuntrul meu şi, totodată,
pretutindeni sunt ele. Câteodată – e drept,
rar de tot – eu cred că le văd şi le simt, dar
niciodată la fel. Nimic din ceea ce văd nu
e sigur. Tot ce vede inima mea e cât se poate
de cert, clar şi limpede. Tot ce văd mâinile
mele e cât se poate de sigur, clar şi limpede.
De când mă ştiu eu nu fac decât să aştept,

să ajung în locul şi starea în care să înţeleg
atât cât se poate ce văd mâinile mele şi ce
vede inima. Eu aştept, ascult, iubesc. Şi când
se întâmplă să obosesc, atunci îmi cer iertare
şi simt cum şi altcineva – în locul meu parcă –
îşi cere iertare printre lacrimi, aşteaptă, ascultă,
iubeşte, în timp ce eu – gol de mine, gol de tot
ce eram pe vremuri – mă întreb ca şi cum m-aş
regăsi între lumi tot mai stranii: ale cui sunt
lacrimile, a cui e aşteptarea şi felul de-a asculta
şi modul bizar de a iubi ale cui să fie oare?

De obicei, rareori, mă aleg cu răspunsuri exacte
la întrebările mele imposibile. Şi, totuşi, când
mă trezesc cu vreun răspuns, cineva din mine
îl uită rapid. Altcineva reia totul de la capăt, de
parcă s-ar juca cu mine, de parcă ar fi stăpânit
de o inexplicabilă patimă a jocului: un joc total,
un joc luminos şi exasperant, în care nu eu sunt
eroul, nici începutul, nici sfârşitul, nici punctul
culminant, nici alesul. Ce sunt, atunci, eu şi ce
caut în această poveste neverosimilă – şi, deci,
adevărată – ştiu narcisele şi caisul meu înflorit.

 

La cincizeci de ani

Ascult cântecul în mine cântat şi-l repet
în neştire, ca să nu-l uit. Încerc să-i reţin
ritmul. Fac efortul nimic să nu-mi scape:
nici o silabă, nici un punct, nici un vers,
nici un icnet ori cratimă, nici un abur
al cuvintelor, adunate din cer, lut şi ape,

în cântecul acelui aed din forul meu intim.
E un cântec transcris de mine cu sufletul
la gură pe curat, alteori, printre hohotele
de plâns, cascadele de râsete ori bocete
ale aceluiaşi aed anonim. Nimeni nu-i ştie
numele. O, Doamne, Doamne, bat clopotele.

E duminică. Ziua a şaptea. O claritate
vie se lasă pretutindeni. În destinul
meu e linişte. Cred că abia acum, la
cincizeci de ani, încep să aflu cine sunt
şi de unde vin… Eu sunt marea, eu
sunt lutul şi sarea, eu sunt delfinul

găsit mort pe plajă devreme, când
mă ţinea de mână tatăl meu Semion
şi nu mă putea opri din plâns, pentru că
mi se părea nedrept să fii frumos şi să nu
te poţi trezi, deşi i-am spus peştelui aruncat
pe uscat că îl iubesc şi că şi-ntr-un faraon

 

m-aş preface ca să-l înviu, că i-aş da viaţa,
numai să se trezească, să putem pluti
prin moarte, prin viaţă, prin lumile toate.
Ca şi părintele meu, delfinul din copilărie
pluteşte în apele viselor mele, legănate
de acelaşi aed, de el prin mine cântate.

 

Poate că e aedul anonim

Poate că aedul anonim şi orb e acela
care face ce face şi cântă prin mine.
De aceea totul se întoarce în forul
senin al fiinţei mele şi se îmbogăţeşte
până dă peste margini, apoi se retrage
firesc orişiunde, în legea tuturor legilor.
Din sufletul meu se-nfruptă oricine

se caută pe el însuşi. Oricine se teme să-şi
piardă sufletul la mine vine. E de mirare
că, uitându-se îndelung în apele-i adânci,
uitându-se cât cuprinde, până uită de sine
însuşi şi se goleşte de tot ce a fost şi de tot
ce este, cel însetat se regăseşte în duhul
meu, izbit de pământ, iubit de stânci

şi amiezile de octombrie vesele, dulci.
Duhul meu e făcut din ploile sfinte,
din scoici, din focul furtunilor, din
ceva ce seamănă cu zgomotul metalic
al frunzelor de mesteacăn, regăsit
şi în scânteia din privirile îngerilor
şi-n mângâierea ce-alină şi minte.

Cel însetat se regăseşte când încetează
să spere şi crede că nu mai e nimic de găsit.
Nu ştiu ce vede el în sufletul meu, chiar
nu ştiu, deşi tot mai des mi se spune: eşti
un miracol. Ceea ce simt e cu totul altceva.
Mă uit la stejarul bătrân din faţa mea.
Ştiu sufletul care acum s-a mântuit.

 

Tot mai des mi se spune

Tot mai des mi se spune că sunt
un miracol şi când mi se spune
aceasta am observat că rămân
înzidită în tăcere şi caut pretexte
să mă retrag din lume şi să rămân
cu mine, ca să înţeleg din ce
pricini despre mine se vorbeşte
ca despre o nemaivăzută minune.

Mă uit la sălcii, la pietre, mă uit
la prea iubiţii de mine mesteceni.
Privesc până uit de mine, până uit
ce am fost şi ce sunt, mai sunt. Nu
întreb ce am fost, ce sunt. Privesc
şi văd. Privesc până sălciile, pietrele
şi mestecenii prin mine vorbesc, tac,
există, când şi când, prin mine, firesc.

De peste tot se visează, se tace şi
se murmură prin amfora duhului meu.
Seara târziu mă retrag, ca să ascult tot
ce şi-a găsit în mine casa, livada, pământul,
biserica, limanul, catapeteasma, izvorul
şi drumul, care mai păstrează ecoul paşilor
de aseară. Las în urma mea totul: ecouri,
murmure, lumini, feţe… Las jurământul.

 

În urma mea

Las în urma mea totul: ecouri, şoapte,
lumini, feţe, panglici, ghirlande, mirări…
Las jurământul de supunere, castitate
şi sărăcie. Las în urma mea iubirile,
spovedania, postul ţinut cu bucuria
împlinirii. Las în urmă totul: femeile,
bărbaţii, copiii, îngerii şi icoanele, inclusiv
cele mai iubite dintre ele: Sfânta Treime,
Bunavestire şi Iisus Pantocrator, de mâna
sfântă a călugărului Andrei Rubliov pictate

cu secole în urmă. Mă regăsesc în faţa mea.
Stau duh în duh cu duhurile mele toate.
Le privesc fără teamă; cu iubire, aproape.
Nu ştiu ce sunt ele, nici dacă ştiu să asculte
ori când anume mi-au fost date. Am hotărât
să nu mai pun întrebări. Privesc. Tac. Ascult.
În stupul de suflete tăcute, în subterana mea
adunate, încerc să discern care duh e al meu.
Aştept. Ascult larma afundă, blândă, de-acolo,
până aud un soi de zgomote obscure, rupte

parcă de aerul acela vag, aurit şi incert.
Parcă se desprinde ceva. Parcă uruie fin,
fin de tot, şi urcă, faţa-şi întoarce spre mine
şi mă fixează. Mă simt privită şi-mi place
că sunt privită. Mă simt iubită şi-mi place
că sunt iubită. E o linişte a liniştilor toate,
în care-mi doresc să mă descriu aşa cum aseară
am descris o ghindă de stejar, cu mica-i pălărie
aşezată pe creştet şi nervurile atent desenate
pe suprafaţele mate. Parcă erau de ceară.

 

Rugăciune

 

Nu mă lăsa, nu mă lăsa, nu mă lăsa,
ţine-mă în palma ta, te rog frumos,
ţine-mă în palma ta; din leagănul ei
nu mă scăpa, nu mă scăpa, nu mă
scăpa… În dimineţile vii, răcoroase,
spre tine cu inimile toate întoarse,
leagănă inima mea, ţine-mi ochii
în palma ta, leagănă-mă, du-mă,

te rog, la tine acasă, departe, departe,
departe, peste şapte mări, şapte ţări,
pe continentele tale înmiresmate,
printre tei fabuloşi, leoparde şi meri
tomnatici, sprijiniţi de heruvimi
distraţi, prelinşi din melancoliile
iernilor mele imperiale, disputate
în taina tainelor de viaţă şi moarte,

ades, fără să mi se spună… Când mă
iubeşti cum nimeni niciodată nu mă
va iubi, cineva din negură mă adună
şi mă primeşte cum nimeni nu mă
va primi nicicând. Mi-e dor de tine,
murmură inima mea înălţată spre
tine, spre tot ce eşti, dintr-un surâs
blând, supus, ca marea din spumă

ridicându-se uşor, ca porumbelul
abia ieşit din ou, ca iedul prelins
dintre coapsele maică-sii, ce-l alintă cu
ochii şi-l fixează pierdut, stins aproape,
ca lebedele mele albe şi negre patinând
pe suprafaţa liniştită a lacului singuratic,
ascuns de ochii lumii, târziu, în noapte,
departe de viaţă, departe de moarte.

 

De când e lumea

Nu-ţi fie teamă, în tine adânc de tot
te uită seara târziu, cu ochii stinşi,
pierduţi, spre-apusul viu aproape.
Iubeşte cerul, iarba, norii deşi, izvorul,
clopotul bisericii, la umbra căruia iarba,
felinele, mestecenii visează să îngroape

spaimele nopţii ghemuite în secretele
arhive ale ceţii. Zăpezile mieilor primi
întârzie. E-un frig de se opresc albinele
în zbor şi pare că lunecă din gândurile
cailor mişcându-se abia pe drum, apoi
din somnul teiului şi din suspinele

arbuştilor de laur de la gardul trezit
din somn de primii fulgi, ce-au început
să cadă între timp, ca nişte fluturi uriaşi,
zburând oriîncotro de nu se ştie unde,
lăsând amprente peste tot şi ceva ce
seamănă cu ceea ce nişte sublimi pegaşi,

trecând în goana mare pe alături, au uitat
ori n-au ştiut să spună, sau, poate – cine
să ştie? – au spus, iar eu, iarăşi, o, Doamne,
n-am fost atentă. Şi, totuşi, nu am pricini
pe mine să mă supăr, căci de când e lumea
ştiu că sunt în trecere pe-aici, ştie oricine

mă cunoaşte, oricine fluturi albi şi fluturi negri
are în grădină. Ştie oricine ştie să iubească
aproape tot ce mişcă: frunză, cer, mesteacăn,
soare, lună nouă, libelule, oameni, foc, vulturi,
îndrăgostiţi, pantere, viaţa şi moartea, artele,
taina şi tot ce-i prăbuşit în magicul ei leagăn.

 

Nici un legământ

Să nu fii de nimeni, nici de el, nici
de ea, nici de ei, nici de tine legat.
Să iubeşti totul atroce, de-a valma:
şi răul, şi binele, şi şerpii, şi măslinii,
şi caprele, şi libelulele, şi lacurile, şi
cocorii, dar, mai ales, sicomorii şi norii
din secolul nostru contradictoriu, ciudat.

 

Să fii tu însuţi atunci când se poate, dar,
mai cu seamă, când nu se poate, după
ce ai fost trădat, vândut, beştelit, uitat,
scuipat. Să taci. Să te rogi. Să fugi în tine,
acolo, departe, unde e bine şi-atunci când
totu-i sfârşit şi e cald şi-atunci când sângele
locului stă neclintit de frig şi e bine, e bine,

mai bine nici că se poate, când totu-i pierdut,
vândut, trădat, batjocorit. E bine în tine, cu tine.
Raiul dinlăuntru a trecut de iad. Iadul e-n urmă
şi-ţi suflă în ceafă. E al tău. E al meu sfârşitul.
Al nostru. Şi, totuşi, între cer şi pământ e un
semn de egalitate în Rugăciunea Domnească!!
O, Doamne, ca-ntr-un sentimental şi naiv lăstun

în mine stau, ca într-un cuib desăvârşit, făcut
din paie, noroi, ligamente, crengi mici, cenuşii.
E bine. E cald. E raiul în inima iadului, poate.
Iubesc începutul de primăvară. Învierea e aici,
aproape. Cerul e gri. Drumul de ţară e gri. Iarba-i
a ta; şi cerul ei e salvat. Sunt vie. Sunt caldă. Slavă.
Mulţumesc. Slavă. Psaltirea-i de aur; eu vin, tu vii.

 

Şi, totuşi, inima

Şi, totuşi, inima mea murmură
altceva. Şi, totuşi, în inima mea
tresare ceva abia. Planetele ei
sunt contradictorii, de neînţeles.
Oricât ai încerca să înaintezi prin
ceaţa lor deasă şi-ntunericul gros,
nepătruns al nopţilor cu lună nouă,
planetele-i se rotesc tot mai straniu
în jurul osiei de bazalt, de uraniu.

E primăvară parcă, spun calendarele.
E luna martie, susură mădularele.
Totul e nou, înnoit. Aşa ar trebui să
arate, să fie şi fiinţa ta toată; ai fost
încercată de şapte ori, ca argintul. E
sâmbătă. Fiinţa mea pare că a ajuns,
totuşi, cu bine la jumătatea împlinirii.
Fiinţa mea toată şi-a aflat jumătatea,
în care s-a regăsit printre legile firii

şi cântă, oho, ca niciodată. Se-alintă.
Se lasă cântată de zeul din cuibul fiinţei.
Se lasă spusă, condusă de el, cel care
este ceea ce este şi, fiind, devine mereu
ceea ce este: punct fix, de rouă, granit,
rotindu-se în jurul său, ca în jurul unei
osii de aur alb, de care se sprijină îngeri,
demoni, femei, bărbaţi, copii, scări ce duc
la cer, arbori, păsări şi cea din urmă: eu.

 

În abisul tău, linişte…

O, linişte, te-am iubit până am uitat
de mine. Cu toată fiinţa mea te-am iubit
până mi-ai devenit ostrov, casă, gură de aer;
cu inimile-mi toate te-am iubit până mi-ai
devenit liman, aripă, mamă, cer, rugăciune,
gând, hrană, grădină. Prin tine am privit
aşa cum te trezeşti uitându-te la o rană, prea
veche ca să mai doară. În aerul tău rarefiat
m-am uitat, ca într-un duh de abur, granit.

Şi nopţile, şi abisurile, şi luminile lor
m-au primit, m-au legănat, m-au iubit;
târziu, pe coamele lor m-au dus, ca pegaşii
rămaşi inexplicabil în urma mea, în urma
nu se ştie cui, strâns din noaptea nopţilor
mele de pomină, când un fel de linişte ajunsă
în vârf mă culege şi azi de nu se ştie unde
şi mă întoarce dintr-o altă lume, din alt unghi
parcă, noapte şi zi, spre acel mănunchi

de euri, din care mi-e construită fiinţa,
mereu în acelaşi trup, de un înger mut
ori, poate, de o altă entitate plină de ceva
de nedescris, din care tristeţe şi lumină
sorb şi nu mă mai satur nici atunci când
ascult, nopţile, cum cineva plânge în mine
cu lacrimi ce-mi sfâşie inimile până când
sunt readusă-n abisul tău, linişte; sunt ca
un copil din tăcerea nu se ştie cui născut.

Din romanul în versuri Ostrovul Învierii

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, înființată în 1981, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest