Contemporanul » Poemul lunii » Geniul inimii de Aura Christi

Geniul inimii de Aura Christi

O carte pentru cel care ştie.
O carte pentru mine.

Ardere de tot

Nu te grăbi să arzi,
strigă îngerul şi fuge,geniul-inimii-aura-christi
de tresare sub talpa lui pământul.
Ah, cum să nu mă grăbesc,
când totul în jur arde
şi eu văd, şi tu vezi:
iarba arde şi arde,
şi rugul ei nebun
secundă de secundă e
din ce în ce mai verde.
Mărul arde şi arde
şi nu se mai opreşte
decât toamna în merele lui
galbene, roşii, verzi.

Să nu mă grăbesc să ard,
când în pământ strămoşii
ard şi tot ard? Eu focul lor îl simt;
mai peste tot acea văpaie sânge devine,
sfântă licoare, şiroind grăbit prin iarbă,
arbori, zimbri, ulii, cer şi oameni,
îndrăgostiţi şi case, şi pe toţi
legaţi unii de alţii ne mai ţine…

Nu te grăbi să arzi!
Doamne, cum să nu fiu grăbită,
când totul fac din voia Ta,
în care scrie despre arderea de tot?
Dorul de ea în mine mă aduce
şi-n matriţa voinţei, care scrie
cu litere de sânge: totul
să dai şi-apoi să mă urmezi.
Tu Singurul Tău Fiu iubit
lumii de-aici l-ai dat
şi oamenii l-au răstignit
pe Cruce.

Şi iarăşi, în graba mare,
l-ar răstigni!… E o măsură
şi-un echilibru în toate.
Deci, cum să nu ard, când
totul ai aşezat în mine
şi nu-mi rămâne decât să mă salvez:
totul să dau, în timp ce în fiinţă
şi-n nefiinţă Te urmez?! 8-Aura-Christi
Eu mă grăbesc să ard de tot,
firesc, în umbra luminoasă-a Darului.
Tot ce mi-ai dat, îţi aparţine
ţie, Stăpânul meu, Vecine!

Cum să nu ard în şlefuita
arşiţă a verii, în care ard toţi merii
şi fluturii iubesc văzduhu-ncins
şi îmi alintă ochii, inima, duhul?
În dorul de ninsori, o, nu se cade
să mă opresc la jumătate.
Şi nici în frigul, care rudă
de sânge-mi este. Şi nici
în cântecul prin care
eu îmi urmez firea, plămada
şi legea o urmez.
Totul se face ca la carte.

 

De când mă ştiu

După ce m-a învăţat că totul
se plăteşte cu sânge, zeul meu
e, totuşi, bun cu mine, deşi eu
nu merit nici o privire a lui.
Tot ce sunt nu merită
nici sandaua să i-o atingă.
Dar prin părţile noastre,
har Domnului, nu se judecă
după merit. Dacă altminteri
totul era, eu de mult pe rug
aş fi fost arsă de vie. Şi nimeni
n-ar fi sărit să-l stingă, deoarece,
de când mă ştiu, nu pricep Aura-Christi-trinitas-Tv-2
din ce cauze obscure, eu am stat
gură-cască la ceea ce nu se cuvine
văzut.
De când mă ştiu, cu capul plecat,
cu-acelaşi surâs blând sfâşiat, uitat
de cineva pe chip, eu nu fac decât
acelaşi, mereu acelaşi lucru:
zeul meu îl ascult,

îl aştept şi-l urmez
dintr-un amestec de sfială,
smerenie şi încă ceva nu tocmai
bine definit. Dar zeul nu vine
întotdeauna. El vine când vede
că nu se mai poate fără mine.
Şi-atunci, ce-mi rămâne, când mă
regăsesc
faţă în faţă cu desăvârşita-i absenţă?
Să o fac pe pândacul? Când el nu
se-arată,
totul pare şi chiar aşa este: prădat,
vândut,
trădat, în picioare călcat
în piaţa publică, printre cruci,
unde de o vreme, straniu,
o linişte apocaliptică s-a lăsat,
de stai înşurubat locului
şi, câteodată, îţi vine
la capătul lumii să te duci.

Dar tu eşti la capătul unei lumi,
murmur. Şi tremur. Tot tremur.
Cum e să te simţi acasă – în exil?
Cum e să te simţi acasă, mereu,
în arenă? În ţara mea şi copiii ştiu
să răspundă la astfel de întrebări,
pentru că bărbaţii noştri secole
de-a rândul au fost plecaţi la luptă,
iar femeile i-au aşteptat. Pe unii şi azi
îi aşteaptă. Şi eu ce am făcut? Eu?!
Eu scriu poeme de când mă ştiu
şi îmi aştept zeul, da, acelaşi,
mereu acelaşi zeu.

 

Ecce homo

Sunt şi eu un om; am şi eu suflet,
e-adevărat, cât pentru şapte vieţi.
Suflet are şi zidul casei fisurat,
şi magnolia din faţa ferestrei mele.
Suflet au şi lăstunii, şi iarba, şi tigrii,
şi zânele mării, care aruncă în fetele
întinse pe plajă cu scoici şi perle.
Suflet au şi ruginiile mierle,

certate de coţofenele, care-şi
ţin duhul în locul cel mai sigur:
în evantaiul dintre aripi.
Thales le-a spus de la bun început
elevilor lui că totul are suflet.Aura-Christi-Venetia
Prin urmare, suflet au şi pietrele,
şi drumurile, şi caprele şi sobolii.
Suflet au şi şerpii, crocodilii,
liliecii, poeţii, condorii.

În fapt de seară, tot Thales
le-a povestit ucenicilor
că moartea nu există
nicăieri: nici jos, nici sus,
nici n-a existat vreodată.
Şi ei nu l-au crezut.
Şi-au râs de el cu poftă…
Iisus ştia. Şi eu cred tot
ce-a ştiut, tot ce ne-a spus
şi ne spune Iisus.

Îl cred şi-l ascult. Câteodată,
se întâmplă lumina ochilor
să mi se surpe în vecernii, în lacrimă,
şi să-mi cadă inima de oboseală.
Atunci îngenunchez în pietre,
în cai, în ultimii dintre oameni,
în sfinţi şi eroi, în livada din curtea
casei mele, şi mă rog în roze, lăstuni,
sălcii, în ţintirimul din colţul grădinii,
unde şi-au găsit obştescul sfârşit
oşti de păianjeni, fantome de iarbă,
îngeri căzuţi şi noiane de stele.

Să mi se ia din neodihnă şi tristeţe
mă rog, şi duhul să-mi fie măcar
din timp în timp la ceruri urcat,
acolo unde să i se mai dea din răbdarea
pietrelor, din mierea dimineţilor şi
viclenia şerpilor, din adâncimea
munţilor,
grei ca cerul, şi din răcoarea apelor,
iar la sfârşit – din tot ce ştie marea.

La începutul şi sfârşitul rugăciunilor
mulţumesc şi-mi cer iertare pentru tot
ce am îndrăznit să cer. Cât eşti
între viaţă şi moarte, înveţi
şi tot înveţi, şi, dacă ai inima
cu uşile deschise vraişte
spre noroc, afli că eşti
şi tu un om, că ai şi tu suflet,
şi începi să iubeşti atroce,
cât pentru şapte secole,
cât pentru şapte vieţi.

 

Darul

A fost odată, apoi încă o dată…
Şi mai este, căci dacă nu ar fi,
nici toamnele, nici cerul,
nici beduinii, nici lăstunii
n-ar povesti…

Totul începe cu aripa verde.
Ba nu, totul a început
cu o bucată de lut, căreia,
în loc de o singură
suflare, o oaste
de suflete i s-a dat,
pe urmă i s-au adus
– ca din întâmplare –7-Aura-Christi
cerul şi marea
între însinguratele,
divinele coaste.

Nu era de făcut nimic.
Nu era de făcut nimic.
Ce şi cum să faci, când
totul în tine ca la Carte
a fost aşezat?
Totul s-a întâmplat
fără nici o scăpare,
fără să ţi se ceară părerea,
fără să fii întrebat.
De-atunci cazi
dintr-o mirare în alta,
mai răcoroasă,
mai mare.

Cum să fii ales o dată şi apoi,
mereu, secundă de secundă,
an de an, secol de secol?
Şi asta tot timpul!…
Cum e posibil o dată ca niciodată
şi-apoi, zi de zi, ales să fii
copil din flori al frigului şi iernilor,
copil de suflet al răcorilor,
miresmelor şi ierbii,
şoimilor şi nervilor,
care din bronz făcuţi sunt
pentru nimeni să rămână
fructul iubirii mari, târzii,
dintre un zeu aproape,
cu argint în păr,
şi o femeie, păstrată
în tiparul de femeie-fată?

Cum e posibil pentru o veşnicie
să fii ales să vezi tot ceea ce
nu se cuvine să fie, ah, văzut?!…
Şi ce neruşinare e să te supui!
Şi din smerenie, dintr-un amestec
de sfială şi neputinţă de a face
altceva, să cânţi tot timpul
ceea ce, vai, nu se cade –
şi asta, păzea, în ochii
atotştiutori ai lumii!
Şi prin acel cântec prea frumos,
o, culmea, iubit, hulit şi blestemat,
noi toţi, strânşi laolaltă, adunaţi
unii în alţii – ca pe marginea aura-christi
prăpastiei – să fim!
O, ce încurcătură de zile mari
şi ce scandal în biata mea făptură
şi-n ceea ce numesc orbeşte viaţa mea!
Prin ochii cui eu totul, totul,
totul simt şi văd?!
…Ce urmăreşti Tu, Doamne,
prin acest atotvăzător,
sublim prăpăd?

Ce disidenţă fabuloasă e
să cânţi ca-n prima zi, din spaimă,
tot ce se prăvale în bolgiile nimănui
şi să vezi târziu, apoi, că ele poartă
pecetea unui singur nume, din care
totul vine, inclusiv blestemul!!
Ce servitute: mânat de murgii harului,
ce liniştea-şi găsesc în tine numai,
în amănunţime totul să descrii,
să mulţumeşti şi să te rogi să fii
cu rădăcini cu tot smuls
din aşa-zisa întâmplare de a fi ales
şi din blestemul de a nu găsi
felul în care să fii eliberat,
să scapi, să fugi din gheara
otrăvită-a darului!

 

În metru safic

Nu aduce anul ce aduce sarea,
nu aduce ziua ce aduce frunza,
nu aduce luna ce aduce marea
viului zbucium.

Nu aduce crinul ce aduce cartea,
nu aduce cerbul ce aduce verbul,
nu aduce viaţa ce aduce moartea
în lumile vii.

Nu aduce clipa ce-aduce aripa…
Totul e diferit şi aproape la fel
în viaţă, în moarte, în cer şi în mitul
celor veşnic vii. romaniciteste-ro-aura-christi-autografe-biblioteca-slobozia-oct-2016

Cânt, legăn, plâng, descânt marea,
nuferii albi.
Iarba şi vântul sunt precum iubirile
imposibile. Cânt inima, gândul viu
al morţii mele.

Ca şi Sapho, parc-aş fi murit atunci
când
descântam şi legănam imposibilul
văzut ca o casă străină, cu uşile
deschise-n noapte.

Cânt mieii, în tăcere zburdând în iesle,
printre maci, pe pajişte. Tăcerea serii,
în temple, în mine, şi liniştea vie
în lucruri, amurg,

în miresme şi morminte, le cânt. De
când –
nu ştie decât umbra. Şi lumina ta,
iubite, brusc, iscată ca o tornadă
din mare, frunze,

viaţă, moarte, cer şi din iubirile mari.
Imposibilul e gură-cască la tot
ce se-ntâmplă, când eu cânt şi văd cum
totul
arde încet, viu,

mocnit, pe ruguri făcute în nebunii,
divinii struguri. Lumina şi liniştea
trează le cânt, în timp ce ele se-adună
de pretutindeni

şi cresc iute, în rânduri – lunatice oşti
prăbuşite, ca în prăpastie, ‘n mine
şi în uriaşa amiază, căzută
veşnic pe gânduri.

 

Iubeşte-mă

Iubeşte-mă, nu mă lăsa cu mine.
Mă sting în toate şi e păcat.
În iarba nopţii singură
nu mă lăsa. Din celălalt

apus în braţe ia-mă romaniciteste-ro-aura-christi-slobozia-oct-2016
şi du-mă cum numai vântul
m-a mai dus, dar mai ales
cuvântul, sfântul,

zeul nebun, de cineva ascuns
în vlăstărişul des, sever,
din duhul meu păgân, făcut
din lut şi cer. Tot ce îţi cer

e să mă ţii în braţe şi încet
de tot tu să mă legeni
cum vântul leagănă
pădurea de mesteceni,

cum pruncii nenăscuţi
i-am legănat în gând
şi somn, şi i-am iubit ca
iarba – morţii din pământ,

din cerul luminat din loc în loc.
Iubeşte-mă cât pentru şapte
vieţi. Lasă în tine să mă sting
de tot şi să mă pierd în noapte.

 

În metru antic

Iubesc, ascult iureşul subteran – vârtej
salvator, extatic liman, templu, abur, romaniciteste-ro-recital-aura-christi-slobozia-biblioteca-2016
duh alb, însemnat de grifa unui secol
ori a celuilalt?

Aici sunt mii de îngeri ce şovăie, puşi
pe hârjoană, în timp ce urc, cobor,
iarăşi
urc. De un veac, însă, întârzii ori două;
cât ştie umbra.

Până să urc din nou, ploaia cumpăneşte
totul. Melcii viteaz pe lauri lunecă
şi se plimbă, vorbind în mesteceni abia
aceeaşi limbă,

îngânată de şerpii blânzi şi de buhe
în nectarul tiparului de mit, unde
sub aripa lui, iubite, veacul un timp
ne-a adăpostit.

 

Schimbarea la faţă

Încet de tot cobor în subterana mea,
cum am făcut şi fac de-atâtea ori, vie
încă. Deodată ceva mă smulge, brusc, romaniaciteste-galati-octombrie-aura-christi-zanfir-ilie-2
la suprafaţă.

Văd coama tornadei apocaliptice.
Din iureşul ei nu m-aş mai trezi… Ba
nu,
spun cu respiraţia tăiată, vie:
e-un vârtej abrupt

dintr-o lume-n care pare vrăjit totul.
Sufletul meu arde de viu, ca o torţă,
pentru a-i cuprinde pe toţi în acest nou
cântec cu-n soare

straniu, care ochii mi-i arde. Şi dacă
lumea şi eu suntem subterana-n care,
de când eşti, cobori, ce o să faci atunci
când
nu voi mai fi, Doamne?

 

Dimineaţă de dimineaţă

Tu eşti ceva…, ceva imposibil
de definit, care pune întrebări
imposibile. Tu eşti patina unei
suflări, eşti aburul unei feţe de
nevăzut, făcute din cele patru zări.

Tu eşti ca marea, care dimineaţa
devreme, câteodată, e purtată
pe aripi smintite de albatroşi
şi titani. Tu eşti ca cei doi fraţi,
de când lumea, printre coloşi

risipiţi, aducându-i, când
vine timpul, faţă în faţă,
aşa cum tu aduci sufletul meu
şi sufletul tău geamăn alături,
dimineaţă de dimineaţă.

Tu… eşti sufletul meu,
sufletul meu geamăn eşti,romaniaciteste-galati-octombrie-autografe-aura-christi
şi pasărea care taie în zbor
razant livada şi începutul
celei mai frumoase poveşti.

Semeni puţin cu Peciorin
şi, sigur, ai ceva din Ivan
şi, totodată, nu te mira!, din Alioşa.
Dar şi prinţul Mîşkin ţi-e rudă
de sânge spiritual, euharistic…
Exact ca rozele din acest an.

Exact ca rozele dintr-un poem
al lui Rainer cel atroce iubit,
eşti plin de contradicţii, renunţare,
plăcere, în somnul nimănui,
sub pleoapa unui zeu fugit

de pe muntele lui, de-acasă,
ca să nu mai fie nicăieri găsit.
Oare ce voi face cu mixtura
asta savantă şi vie de eroi?
S-aştept, s-ascult cu ochiul la mit.

 

Şi iarăşi…

Şi iarăşi am ajuns în punctul
din care am pornit: sunt
un om singur şi mă sting
şi cineva prin mine din gură
nu mai tace şi, ca aezii, ca nebunii,
cântă şi cântă felul în care
mă sting şi lumea mea se stinge.
Şi ca în secolul trecut repet, uitând
glasu-mi pe lucruri, dealuri, ape:
mi-e dor de umărul unui bărbat,
pe care barbar să plâng.

Şi iarăşi, dimineţile, din mine
eu – ca delfinii – mă ridic.
Totul mi-apare neverosimil de
pustiu, meschin, rece, pierdut. romaniaciteste-galati-octombrie-lecturi
E ca în Gogol, cerule! E ca în Gogol!!
Şi culmea e că nu e de făcut nimic.
De ce îmi sfâşii inima? Ca s-o arunci
la câini?! Îndură-te, o, Tată,
Părinte necântat nicicând destul!!
Şi tu, veşnic iubit, mire secret,
logodnic…
Dă-mi mantia ‘napoi, dă-mi hârşâita
aripă, aici, în lumea ta, tot mai străină
de belşugul, lucrat clipă de clipă,
belşug de care atât de rar mă bucur,
căci nopţile eu îi aud suspinele?!
O, Doamne, dă-mi timpul meu
măreţ, în care vedeam ca plopii,
ca tigrii, ca măslinii şi ca albinele
vedeam! Da, ca albinele…

Şi iartă-mi întrebarea… Dar, totuşi,
unde sunt eu, spune-mi acum,
ei, unde?! Păşesc printre ruine;
duhu-mi întârzie, privirile-mi
aţâţă stupuri de lumină, roiuri
de coloane, păgâne ziduri
flancate de cereşti porticuri,
surpate-n buruieni şi în rugină.
O, cerule, spune-mi odată, în duh
de ce întunecată miere-mi picuri?!

 

Ah, sufletul…

Când nu ai încotro şi zeul tău îl urmezi –
plăteşti: cu sânge, nesomn, lacrimi şi
suferinţă,
tocmai bune de salvat imperii întregi.
Cu tine am dus câteva războaie, am
vânat
căprioare, mistreţi. Ne-am rugat la
răsărit
de soare, când tot ce ştiai ai decis să
mă-nveţi.
Cu tine am răsturnat munţi şi lei am
vânat. romania-citeste-aura-christi-nevoia-de-lectura-facultatea-snspa-bucuresti
De-atâtea ori, cerule, m-am întrebat
dacă
nu eşti cumva rudă de sânge cu nepotul
lui Noe,
Ghilghameş. Chiar dacă se întâmplă să
fii,
mă îndoiesc că îmi vei spune vreodată…
Totul se vede ca în ceaţă. Totul e
limpede.
Peste ani, peste secole, se va povesti din
gură
în gură cum noi doi am învins în cele
şapte
războaie şi cum, brusc, căzută de
oboseală
ca din cerul etrusc, pe umărul tău,
barbar
am plâns şi ţi-am povestit, printre
lacrimi,
că m-am îndrăgostit până peste urechi
de cineva şi, târziu, mi s-a spus că
iubirea
vieţii mele e preot, da, un preot
căsătorit.
Îmi vine să-mi blestem inima pe vecie,
spuneam, dar tu la timp m-ai oprit.
Apoi
am dansat până seara târziu. Şi tu,
Gabriel,
ca zeii, ca îngerii, pe creştet m-ai
sărutat
şi pe aripa ta m-ai primit, unde trei
decenii
la rând, bătute pe muchie de cuţit,
am dormit,
să-mi trag sufletul. Ah, sufletul,
camaradul meu
de arme, prietenul meu de poveste fără
sfârşit,
fratele meu geamăn, cu ancora
azvârlită în ceruri,
cu cenuşa împrăştiată pe ape, în mit.

 

La umbra cariatidei

La umbra singurei cariatide
rămase aici, pe pământ,
la despărţire, ţi-aminteşti?,
te-am rugat să-l mângâi
cu ochii din partea mea
pe Regele David şi
să-l saluţi pe Iisus neapărat.
Îl vei găsi la Santa Maria
Sopra Minerva, în stânga
altarului, spuneam, aura-christi-lansare-romaniaciteste-ro-galati
după ce vei vedea la intrare
elefantul lui Bernini, asaltat
de porumbei, curiozităţi
şi lumini. Stând între două
coloane, Cel ca Fiu al lui David
de galileeni răsfăţat
se sprijină de cruce şi toiag
şi are privirea uşor pierdută,
întoarsă dinspre cruce
şi toiag spre altar,
ca şi când ar urma să treacă
prin foc şi sabie sau un hotar.

Plecai la Florenţa…
Odată cu iulie, în lucruri,
în oameni şi poame o arşiţă
şi o tăcere de pomină,
ca dintr-o altă lume,
peste tot s-au lăsat.
De-atunci tăcerea se întinde
într-o linişte cum nu s-a văzut.
Prin amfora duhului seve
nebune tot urcă şi urcă la cer;
apoi, prin păsări, prin umbra lor
blândă,
se-ntorc în arbori, condori, miresme,
se opresc în cei mai îndrăgostiţi
dintre toţi îndrăgostiţii şi-aprind
lumina pe aripa lor frântă, o sting şi…
De ce nu-mi scrii? Doamne, totul
e ca într-un joc divin, în care ştiu
şi tu ştii că ştiu, tu ştii şi eu ştiu că ştii:
tot ce atinge de jur împrejur
zeul din mine – cântă şi cântă…

Din acel cântec totul se mişcă,
se urneşte, zboară mai spre cer
până un scrâşnet obscur se aude;
pretutindeni creşte un uruit
din miezul unui gând,
de unde toate vin şi pleacă
şi se întorc la timp,
ca sabia în teacă, ca iarba –
în aceiaşi noapte, ca piatra –
spre bolta mai înaltă, fazanul –
la puii abia prelinşi din ou,
planetele – spre aceleaşi zodii
şi ruginitele lor osii, visate
cu ochii deschişi tot anul.

Desigur, printre oameni
nu se iubeşte aşa! Dar cine
ţi-a spus, ah, că oameni suntem?
Poate, noi doi de mult am devenit
cu totul altceva; şi nimeni
n-a observat nimic.
În rest, despre mine nici o ştire.
Mai nimic nu ştiu despre
ceea ce sunt. Şi cred că
nici nu e bine să aflu mai multe aura-christi-cu-mama-2006
cât timp voi fi în acest trup,
în care mi-e dor de tine cum orbului
îi este dor de zi, cum sângelui
i-e dor de inima-stăpână,
cum ciobului uitat pe masa
de marmoră albă – de vasul alb, întreg,
şi ciungului – de propria lui mână…

Ah, da, era să uit: într-o vineri,
moartea unui prieten apropiat
m-a smuls de pe aripă şi am plâns
până când o naţiune de îngeri
l-a dus la cer, cu tot cu
internaţionala lui de vis,
în care oamenii se nasc fraţi.
S-a dovedit mai puternic
vârtejul care m-a prins.
S-a dovedit mai puternic
zeul care prin mine două nopţi
şi o zi cu fulgi de plop a nins.
Şi-a tot nins…

 

Antigona

Sunt mâna cuiva
care nu se vede.
Eşti ochiul viu
al depărtărilor
prea încete.

Sunt glasul ales aura-christi-cristina-smadea-lansare-romania-citeste
de arbori şi o veşnic
însingurată plantă,
de vulturi ce zboară
prin oameni în pantă.

Sunt linia care nesigur
desparte o lume
de alta, de nevăzut.
Pierdută în răcorile
nopţii, ascult

cum lumile se iubesc,
se dislocă, se-ating
şi-n zori se unesc
în aura-n care
o clipă se sting

în miresmele
aceleiaşi împărăţii:
mâna, glasul, zborul,
răcorile, roua,
prin care învii.

 

Vrem povestea

Aştept. Ştim povestea cu
împăratul şi cei doi feciori.
Ştim timpurile, tăcerile,
morţile şi credinţa
fiilor risipitori.

Ştim dimineţile cu roua
ce şi-a făcut boltă din gleznă
şi nopţile de nesomn ce dau aura-christi-portret
fiori, întrebări, zvârcoliri
cu capătul osiei-n beznă.

Totuşi, vrem povestea. De la mine
până la tine e un foşnet de ramuri,
e o altă planetă, o bătaie de aripă e.
De la mine până la tine e răcoarea
unui val din ce în ce mai mare

şi un fel de iunie parcă.
Se-aude cum pluteşte pe cer,
tot mai aproape, o barcă.
Trece nimeni pe-alături
şi taie în părţi egale alge,
gânduri, stafii şi ape.

Timpul pentru mine lucrează.
De când mi-amintesc că
am suflet de fluture,
nu vine nimeni din pomul
vieţii să mă mai scuture.

 

Ancora

– Ancoră a unei alte lumi
eşti tu!! strigă îngerul în gura mare
şi fuge de mănâncă pământul,
brăzdat de amurg
ca de-o mirare.

Greu de miresme, aştept
văzduhul cu noi să semene.
Târziu, strâns din lacuri,
duhul verii s-adape
suflete gemene.

Pleoapa cerului închisă,
când şi când, încet tresare.
Iarba nopţii e învinsă de-o
nemaigustată boare.

Vino. Te uită cum lumina
se destramă; şi peste lucruri
mantia iar umbrele îşi lasă.
Ţărmul unei alte lumi eaura-christi-acasa-in-exil
trupul tău. Şi casă.

În singurătate născuţi,
în iubire suntem mai singuri
decât în moarte. În rest –
nici o veste, cu excepţia
marilor friguri.

Zeii care vin călări
prin noi abrupt coboară
în duh, în somn şi ies pe ape;
din umbră ne culeg,
apoi din vis şi plante.

De când lumea, iubite,
rădăcinile sufletului
sunt peste tot la vedere;
cine le vede – renaşte
sau piere.

Pleoapa cerului închisă,
când şi când, încet tresare.
Iarba nopţii e învinsă de-o
nemaigustată boare.

Din vol. Geniul inimii,
în lucru

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Aura Christi

Aura Christi, poet, romancier, eseist și traducător român. S-a născut la Chişinău (Republica Moldova), la 12 ianuarie 1967. Este absolventă a Liceului teoretic român-francez „Gh. Asachi” din Chişinău (1984) şi a Facultăţii de Jurnalism a Universităţii de Stat (1990). Debut [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest