Contemporanul » Noutăți editoriale » Tulburătoarele lumi interioare

Tulburătoarele lumi interioare

Nicolae Breban nu scrie un roman de actualitate, cum se spunea cândva. În atenţia lui stă mereu eternul uman în care epocile se revelează spectaculos în halourile conştiinţelor individuale. În acest sistem analitic, de amplitudine, constă marea abilitate a scriitorului de a construi lumi interioare, tulburătoare prin adevărul existenţial trăit, relatat şi judecat într-⁠o continuă scormonire a abisului frământărilor.

Cine se aşteaptă să găsească în romanele lui Nicolae Breban şi în mod special în Demonii mărunţi (Editura Contemporanul, Bucureşti, 2013), o dezvoltare epică a subiectului, după reţeta clasică a acesteia, cu multă mişcare factologică la vedere, se înşeală. Pentru că, înainte de toate, prozatorul este un observator de profunzime, rafinat, al trăirilor dramatice interioare ale eroilor săi, acolo unde, în spaţiile obscure ale conştiinţelor acestora, conflictele (cu sine, raportate la provocarea socială) se articulează după criterii de condemonii-marunti-nicolae-brebanunctură strict atitudinală, atitudine ce se manifestă în funcţie de asumarea sau respingerea unor idei (în primul rând idei), receptate din exterior şi vibrând intens, ca într-⁠o vie cutie de rezonanţă. Romanul nu este, aşadar, construit în dorinţa de a urmări întâmplările prin care trec diversele personaje, dintr-⁠un moment într-⁠altul al evoluţiei lor, ci de a le dezvălui traseul gândirii şi simţirii, parcurs sub semnul mediilor ambiante, ale relevării lor ca individualităţi umane. În atari condiţii, asistăm la o suită diversificată de comentarii, de mărturisiri, de opini, dezvoltate pe teme date, ce se propun colocvial („Sunt invitaţii noştri, lăsaţi-⁠i să vorbească”), întreţinute mereu de un instinct al nevoii de a dobândi şi mai ales de a înţelege adevărul vieţii. Subiectul – la drept vorbind o interferenţă de câteva subiecte – este minim. Eroii romanului se întâlnesc, se cunosc, se interpelează, discută, se înfruntă, se studiază reciproc, se definesc în funcţie de opiniile pe care le etalează ş.a.m.d., totul într-⁠o atentă observaţie descriptorie, într-⁠o portretizare oarecum grotescă, foarte exactă totuşi, în care autorul defineşte, prin derularea atâtor prezenţe, ca atitudine, un halou de epocă specific. Prezentă sau abia revolută: „Ce fapte groteşti fabrică şi epoca noastră glorioasă /…/Nu postmodernism, ci modernism pur, adică actualitate simbolică, teribilă, vie, aptă să creeze istorie, ha, ha, sunt şi eu un ratat în felul meu, să vrei să faci, să descifrezi istoria în mijlocul celei mai tulburi istorii din lume, în mijlocul acestor monştri neconvinşi şi cavaleri în zdrenţe. Sunt consemnate astfel discuţii, divagaţii, pe teme dintre cele mai variate şi mai incitante cu putinţă, de la castitate la nebunie, de la egoism la viaţa reală, de la stat poliţist la arta supravieţuirii etc., etc., comilitonii (de obicei personajele se află în conjunctura unor mici sau mai ample, organizate sau mai spontane, să le zicem, agape: „Petrecerile lor sau invitaţiile la cină începeau devreme, în jurul orei şase după-⁠amiază. Vreme scurtă sau lungă, după măsura pe care o bătea cineva, invizibil: timpul discursului…”). O evocă definindu-⁠se pe sine şi definind, printr-⁠o asemenea depoziţie, un mod de a gândi şi de a fi factice („Avem frica… ne este frică şi în acelaşi timp ne prefacem că ne este frică, dar şi din viclenie, he, he, să nu se prindă cineva că nu ne este frică, aşa, frică deloc! Nu, puţină frică, aşa, o mică dârdâială trebuie arătată, din când în când, în anumite ocazii, altfel poţi să treci drept un original, chiar un provocator”).

Romancierul este un analist căruia îi place să se exteriorizeze prin vocea eroilor săi, selectaţi dintr-⁠o faună intelectuală cu pretenţii de angajamente existenţiale în machiavelisme oarecum retorice, capabile a se judeca pe sine şi deopotrivă ambianţa lumii, universul în care îşi fac veacul. „Mi-⁠am întrebat propriul meu eu – se confesează Blondul – intrigat, plictisit şi exasperat de mine însumi. Ce speri? Ceea ce puteai să ai deja, sau ceea ce ar fi trebuit să iei, să-⁠ţi iei, dar ai procedat ca un adolescent stângaci şi prost, ne-⁠bărbat, stângăcia aceea ca o acnee. De ce o mai târăşti după tine, sărmana fiinţă? Nici măcar nu este pasiunea ta (…) în mine, măruntul diavol, cel ce face opoziţie la înaltele şi înţeleptele comandamente ce vin de sus, de la autoritatea conştiinţei noastre încercate grav (…) Nu, e mai bine să-⁠ţi asculţi instinctul, îmi şopti diavolul meu de buzunar, de serviciu (…) Prostii, speculaţii laşe de intelectual neconvins, devenisem un Hamlet de provincie, de ocazie, dar…”

Trimiterea din titlu, la demonii dostoievkieni, se face oarecum parodic, dintr-⁠o perspectivă a statorniciei în lumea derizoriului, prozatorul intrând „pe canale obscure” ale unor trăiri periferice, minore („de­monii mărunţi”), a unor oameni de la periferia socială, în felul lor decăzuţi din poziţii de suprafaţă sau încă neputând accede la prim-⁠planurile sociale, dar în care diurnul stârneşte întregi procese autoevaluate, de con­ştientizare a trăirii lor într-⁠o realitate, şi ea obscură, dar arogantă şi veleitară. E în acest labirint al mărturisirilor, al evocărilor biografice, al divagaţiilor morale şi filosofice, în care trăiesc personajele, o adevărată ştiinţă narativă a romancierului, de a compune universuri umane contradictorii, bulversate de istorie şi de ceea ce aceasta le oferă, într-⁠un soi de interogatoriu provocat continuu, deschis, ţinut în intimităţi fragile, adesea false şi uneori chiar casante („Să vezi lumea din jurul tău sub un alt aspect, aşa cum cobori într-⁠un mare bloc, în coridoarele subterane, pline de ţevi, şobolani, uşi înţepenite de decenii sau uşi care servesc şi pe care intră şi ies indivizi extrem de interesanţi, locuri unde se face uneori comerţ, prostituţie, dar şi mari lecturi. Acesta, da, era un spectacol, să vezi subsolul, să te afunzi în el”). Portretele acestora sunt groteşti dar puternic indivi­dualizate. Plasarea lor în­tr-⁠o lume specific intelectuală le dă o anume măreţie lamentabilă, dacă se poate spune aşa, pe care scriitorul ştie să o învăluie în conotaţii de subtilitate savantă, cu apeluri şi sugestii ce frizează marea cultură a lumii şi care dau astfel un farmec aparte acestor cozerii cu bătaie absconsă în politicul epocii (al epocilor). Uneori chiar desenul caricatural al personajelor pare a se dori realizat în replică la ima­gini poetice arhicunoscute, pentru a dobândi acum o poeticitate pitorescă (Violeta, bună­oară, cu trupul ei impozant – „standardul uman de temut” – în prezenţa unui Don Juan de condiţie banală – „devenisem un pitic ce încerca, din plin amuzament, să se caţăre pe o uriaşă” – are ceva, din imaginea baudelairiană a Uriaşei din sonetul cu acelaşi nume: „În vreme ce natura, cu verva ei trufaşe,/ Năştea mereu ciudate făpturi de monştri noi/ Mi-⁠ar fi plăcut, alături de-⁠o fată uriaşe/ Să stau ca-⁠n preajma unei regine, un cotoi”, traducerea lui Al. Philippide). Introspecţia personajelor în­seamnă, de fapt, şi introspecţia societăţii care îi propulsează şi pe care aceştia o recepţionează ca într-⁠o radiografiere (în stare acută) a mecanismelor sociale şi economice, aflate, ca şi ei de altfel, într-⁠un soi de degringoladă: „economia – perorează Chiţu – e în pom, e în găleată, e o debandadă ca într-⁠un cort ţigănesc! Iar agricultura nici nu mai este, am reuşit turul acesta de forţă: am desfiinţat clasa ţărănească pentru că am constatat că este mai simplu să îngropi recolta decât s-⁠o strângi, e mai comod să falsifici statisticile decât să umpli hambarele, e mai simplu să produci obiecte de care nu are nevoie nimeni pentru că în felul acesta nu se poate constata dacă aceste produse finite sunt sau nu de folos, funcţionează, sau nu, e mult mai simplu să asculţi de un şef idiot decât de unul inteligent, iar cei care au la îndemâna lor mărfurile, adică trusturile de alimentaţie şi desfacere, restaurantele şi poliţia – uneori sunt aceeaşi oameni – nu au decât să-⁠şi amintească de vechile reguli medievale de clan, de familii mari şi mici, de circuite interne şi absolute, iar ceilalţi, fraieri, funcţionari, pensionari, învăţători, poşta, etc. nu au decât să stea în frig, să tremure de la o coadă la alta, călcându-⁠se în picioare”. Raportările de felul acesta se fac, cu evidenţă, la vremurile nu de mult trecute. Dar evocarea lor are în radiaţa subiectivă a atitudinilor individuale şi o implicată conotaţie în actualitatea imediată. Totuşi, Nicolae Breban nu scrie un roman de actualitate, cum se spunea cândva. În atenţia lui stă mereu eternul uman în care epocile se revelează spectaculos în halourile conştiinţelor individuale. În acest sistem analitic, de amplitudine, constă marea abilitate a scriitorului de a construi lumi interioare, tulburătoare prin adevărul existenţial trăit, relatat şi judecat într-⁠o continuă scormonire a abisului frământărilor.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Constantin Cubleşan

Constantin Cubleșan (n. 1939, Cluj). Prof. univ. dr. Conducator de doctorate in specialitatea: Istoria literaturii romane, la Universitatea “1 Decembrie 1918” Alba Iulia. Absolvent al Facultatii de Filologie a Universitatii “Babes-Bolyai” din Cluj Napoca, in 1959. A fost pe rand [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest