Contemporanul » Noutăți editoriale » Reacţiile publice şi mediatice la Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu” – Opera Omnia pe anul 2014

Reacţiile publice şi mediatice la Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu” – Opera Omnia pe anul 2014

Pe 15 ianuarie 2015, pe scena Teatrului „Mihai Eminescu” din Botoşani, s-a nicolae-manolescu-fotodecernat Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu” – Opera Omnia pe anul 2014. Juriul, format din Nicolae Manolescu, Mircea Martin, Cornel Ungureanu, Ion Pop, Al. Cistelecan, Mircea A. Diaconu şi Ioan Holban, a decis ca premiul să fie acordat poetului Gabriel Chifu. Premiul se află la a XXIV-a ediţie. Au fost nominalizaţii poeţii: Mircea Cărtărescu, Liviu Ioan Stoiciu, Marta Petreu, Aurel Pantea, Ioan Moldovan, Lucian Vasiliu, Gabriel Chifu. AgenţiadeCarte.ro vă prezintă câteva dintre reacţiile publice şi mediatice ale unor scriitori (Emilian Galaicu-Păun, Radu Vancu, Claudiu Komartin, Rita Chirian și Darie Ducan) stârnite de acest premiu.

Pe pagina web www.europalibera.org , scriitorul Emilian Galaicu-Păun a scris un comentariu cu titlul: “Premii care consacră, premii care (se) discreditează”.

“Premii care consacră, premii care (se) discreditează”

http://www.europalibera.org/content/blog/26799139.html

Mea culpa – nu-mi place versul regretatului Grigore Vieru „Eminescu să ne judece” (că doar n-o fi… procuror general!), chit că duetul Ion şi Doina Aldea-Teodorovici îl cântă (la un prezent etern, aş zice) cât se poate de inspirat; dacă totuşi l-am evocat mai sus, este ca să dau tonul acestei luări de atitudine. Scurt pe doi: de ziua naşterii poetului Mihai Eminescu, alias Ziua Culturii Naţionale, pe cele două maluri ale Prutului s-au decernat cele mai importante, din p.d.v. simbolic dar şi financiar, premii în domeniul literaturii.

În Republica Moldova, premiul Ministerului Culturii „Constantin Stere” l-a onorat – la recomandarea USM – pe eseistul Eugen Lungu, autor a nu mai puţin de trei cărţi scoase în 2014 (Panta lui Sisif, Cartier; Poetul care a îmbrăţişat luna, Prut Internaţional; De ce spunem aşa, ARC), şi – la iniţiativa Ministerului Culturii – pe regretatul poet Eugen Cioclea, al cărui volumAntologic, Cartier, inaugura anul literar 2014. O alegere mai potrivită nici că se putea, cei doi autori potrivindu-se nu doar cu numele, ci şi ciocnindu-şi destinele literare – cine altul dacă nu  Eugen Lungu prefaţa volumul de debut (tardiv, la 40 de ani!) al lui Eugen Cioclea, Numitorul comun. Raportate la etalonul Eminescu, se poate afirma cu toată încrederea că atât eseistica lui Eugen Lungu, cât şi poezia lui Eugen Cioclea reprezintă ceea ce e mai bun în literatura română din Basarabia în anul de graţie 2015. Altfel spus, valoarea a fost respectată – tot respectul pentru juriul care a luat această decizie.

Nu acelaşi lucru se poate spune despre acordarea Premiului Naţional „Mihai Eminescu” la Botoşani, acesta mergând nu atât către un poet – unul din plutonul optzecist, e adevărat, nu însă din primele rânduri! –, cât către o funcţie. Căci premiantul se numeşte Gabriel Chifu – vă spune ceva acest nume (altminteri, o publicaţie l-a rebotezat Gabriel Chiţu)?! – şi este cunoscut ca vice-preşedinte al Uniunii Scriitorilor din România. Or, pe lista de propuneri figurau nume grele, cum ar fi Mircea Cărtărescu, Aurel Pantea, Liviu Ioan Stoiciu, Marta Petreu – oricare dintre ei face cinste literaturii române contemporane, iar după ce anul trecut seria optzecistă a fost inaugurată de Ion Mureşan pur şi simplu nu se putea face un atât de neinspirat pas, nici nu pas – salt înapoi. Tradiţia cere ca premiantul din anul trecut să-i înmâneze trofeul proaspătului câştigător – cum îl ştiu pe Ion Mureşan generos din fire, cred că a făcut-o cu inima deschisă. Întrebarea mea este alta – cum se va simţi viitorul laureat (să sperăm că în 2016 alegerea juriului se va baza totuşi DOAR pe criteriul valoric!) primind cel mai important premiu în domeniul poeziei din mâinile unui hai să-i zic autor de serie, altminteri om foarte afabil, în nici un caz însă primus inter pares?!…

În cele peste două decenii de când funcţionează instituţia – căci este o instituţie valorică! – Premiului Naţional „Mihai Eminescu”, nume de primă mărime ale literaturii române i-au adus strălucirea (Mihai Ursachi, Gellu Naum, Ana Blandiana, Ileana Mălăncioiu, Emil Brumaru, Ion Mircea, Angela Marinescu etc., etc.). Sigur, n-au lipsit şi nominalizările mai puţin inspirate (vreo trei, e lesne să le deduceţi!). Niciodată însă FUNCŢIA nu a prevalat în luarea unei decizii (altele au fost criteriile ce conduseseră la unele compromise) – cu atât mai flagrantă deraparea din anul acesta. Raportată la etalonul Eminescu, oare poezia lui Gabriel Chifu trage la cântar?!

Într-un cuvânt, de Ziua Culturii Naţionale, cele două maluri ale Prutului par să fi arătat ca o balanţă dezechilibrată – pe talgerul Ministerului Culturii din Republica Moldova a prevalat la modul absolut valoare autorului, pe cel al Primăriei Municipiului Botoşani & Uniunii Scriitorilor din România, relativa greutate a funcţiei. Cine amăgeşte la cântar? Eminescu să ne… fie etalon!

 

Emilian Galaicu-Păun

Pe pagina web www.lapunct.ro , scriitorul Radu Vancu a scris un comentariu cu titlul :Când Criticul compromite Critica. Și, la pachet, Uniunea.

Când Criticul compromite Critica. Și, la pachet, Uniunea

[Plecând de la jenanta decernare a premiului Eminescu lui Gabriel Chifu
(la insistențele lui Nicolae Manolescu, președinte al juriului)]

http://www.lapunkt.ro/2015/01/17/cand-criticul-compromite-critica-si-la-pachet-uniunea/

Începând din 15 ianuarie, Gabriel Chifu este egalul lui Mircea Ivănescu. Și, cum scrisul lui Mircea Ivănescu, după Al. Cistelecan, este una dintre cele câteva experiențe fundamentale ale poeziei române, rezultă cu necesitate că și poezia lui Gabriel Chifu este o astfel de experiență.
Gabriel Chifu este, de alaltăieri, egalul lui Gellu Naum. Unul dintre cei mai mari profesori postbelici, Ion Vlad, îmi spunea cândva, cu pasionalitatea care-l caracterizează și la 80 de ani, că Gellu Naum e poetul nostru fundamental, mai poet chiar și decât Eminescu. Prin premiul Eminescu, Gabriel Chifu a ajuns și el mai poet decât Eminescu.
Îl cunosc foarte puțin pe domnul Gabriel Chifu. Am avut de a face direct numai atunci când l-am rugat să accepte să-i selectez, împreună cu Claudiu Komartin, câteva poeme din Însemnări din ținutul misterios pentru antologia noastră de best of ale anului poetic. Acea carte este, după mine, singura lui carte de poezie reală. A fost foarte gentil; după cum gentil a fost și în alte situații care priveau câteva texte despre mine publicate în România literară.
Ei bine, insistența nechibzuită & imorală a lui Nicolae Manolescu de a-l premia pe Gabriel Chifu la Botoșani în detrimentul unor poeți extraordinari a reușit un lucru trist: l-a transformat pe Gabriel Chifu dintr-un poet & un om decent într-un impostor.
Ceea ce, pentru domnul Chifu, tocmai pentru că e un om decent, trebuie de fapt să fie o dramă personală. Pe care o putea evita refuzând net insistențele lui Nicolae Manolescu. S-a temut probabil să nu-l supere; rău a făcut. Dacă l-ar fi supărat, dl Manolescu nu și-ar mai fi trecut în palmaresul josniciilor din ultimul deceniu încă una.

Cred că și membrii juriului prezidat de Nicolae Manolescu s-au temut să nu-l supere. Îi respect enorm pe fiecare dintre ei, chiar și acum, după nefăcuta asta; doi dintre ei, Ion Pop & Al. Cistelecan, m-au ajutat decisiv cândva. Dar nu înțeleg cum de au acceptat mascarada aceasta. Practic, marea noastră critică de poezie postbelică era aproape toată coagulată în acest juriu; cum au putut accepta să supună blazonul ei capriciilor unui om care nu știe să îmbătrânească? Chiar dacă acel om a fost cândva un mare critic, cu nici un chip nu trebuia să fie lăsat Criticul să dezonoreze Critica.
Am mai spus-o, o repet: cele două motive pentru care nu vreau să intru în USR sunt amândouă legate de Nicolae Manolescu. Primul privește comportarea lui jenantă în scandalul Goma-Stoiciu; al doilea, faptul că a modificat statutul USR astfel încât președintele să aibă dreptul la un număr nelimitat de mandate, ca-n Coreea de Nord. Li se adaugă, acum, un al treilea: acela că a compromis definitiv reputația, construită într-un sfert de secol, a unui premiu esențial al sistemului literar de azi.
Dacă Nicolae Manolescu ar fi îmbătrânit urât pe cont propriu, ar fi fost strict problema lui. Însă când atrofia lui morală contagiază și Uniunea Scriitorilor din România, lucrurile se complică. Mă întreb cât rău material & simbolic mai trebuie să facă până ca scriitorii să admită evidența: în ultimul deceniu, Criticul a compromis nu doar Critica, ci și Uniunea.
Nu e vorba doar de un premiu, așadar, fie el cât de esențial simbolic. Ci de felul în care amoralitatea unui om a contaminat un întreg organism literar. Îmi pare enorm de rău că trebuie să constat asta; am învățat lucruri decisive despre literatură din cărțile lui Nicolae Manolescu, ca și de la legendara lui emisiune de la TV. În anii cumpliți ai adolescenței, îmi mai anesteziam crizele recitind compulsiv Temele; învățasem asta de la Mircea Ivănescu, care și el le recitea mereu fiindcă, spunea, „Manolescu pune mereu just problema, ceea ce-ți redă încrederea”. Eu simțeam, recitindu-le, ceva în plus: că are o credință absolută în literatură care dă mereu Nordul. Acum, în ultimul deceniu, busola aceea a d-lui Manolescu s-a defectat – iar deriva lui duce cu sine deriva unei întregi instituții.
E, de fapt, îngrozitor de trist finalul de destin al acestui mare critic. Dar mă consolez cu gândul că amoralitatea lui impenitentă pune în scenă, totuși, o lecție de morală: de puține ori s-a văzut mai limpede câtă acoperire are vorba aceea a lui Heraclit, care-i plăcea atât lui Nietzsche:
Caracterul e destinul.
Din nenorocire, caracterul lui Nicolae Manolescu e și destinul USR.

 

Radu Vancu

Pe blogul unanotimpin berceni.blogspot.ro, scriitorul Claudiu Komartin a scris un comentariu cu titlul: “Premiul Național „Mihai Eminescu”. Minciuna”.

Premiul Național „Mihai Eminescu”. Minciuna

http://unanotimpinberceni.blogspot.ro/2015/01/premiul-national-mihai-eminescu-minciuna.html

Sunt încă mult prea nervos și prea mâhnit pe câțiva scriitori la care țin de ani buni, critici eminenți, profesori cu o reputație nepătată și oameni de cea mai bună factură intelectuală care s-au lăsat târâți într-un joc mizerabil, ca să nu comentez pe marginea acordării greșite, penibile, imorale, a Premiului Opera Omnia unui autor mărunt, care nu s-a distins în literatura română a ultimelor trei decenii decât prin poziția sa de șef al gărzii pretoriene a lui Nicolae Manolescu.
Mi-am exprimat clar părerea și poziția la Botoșani în mai multe discuții pe care le-am avut cu poeți și critici prezenți acolo, inclusiv cu organizatorul galei, transformate în chip rușinos într-o comedie a erorilor. Voi spune câteva lucruri simple, fiindcă scandalul s-a iscat, minciuna e evidentă și mai flagrantă decât oricând (într-o măsură evident mai mare decât în cazul premierii silnice de acum doi ani a lui Nicolae Prelipceanu, un alt autor care nu strălucește decât prin cantitate și foncții).
În primul rând, toată lumea de la Botoșani părea că-și cere scuze pentru ceea ce s-a întâmplat, inclusiv membri ai juriului, nume prestigioase, în care am avut aproape întotdeauna încredere, până și vajnicul Gellu Dorian, pentru oricine de acolo mascarada era clară. Premiul Opera Omnia a fost acordat în urma presiunilor lui Nicolae Manolescu, un om care ține cu tot dinadinsul să facă praf la bătrânețe imensa autoritate pe care și-a câștigat-o între anii ‘60 și ‘90 ai secolului trecut. Nicolae Manolescu este acum, ca președinte etern al Uniunii Scriitorilor (pe care, din punctul meu de vedere, a îngropat-o definitiv), un farsor și un aranjor de doi bani. Forțându-le mâna colegilor săi să premieze un autor submediocru, individ altfel spălățel și civilizat, N. Manolescu a bagatelizat o instituție clădită în 25 de ani (mă refer aici la premiul botoșănean, și nu la Uniune, care chiar nu mai are nicio importanță pentru vreun scriitor român sub 40 de ani, vârstă pe care hai să nu uităm că Eminescu nu a apucat-o) și i-a pus într-o situație jenantă pe ceilalți membri ai juriului, care nu cred că meritau asta… Sau poate că o merită, de vreme ce niciunul nu s-a dezis public de această potlogărie, de o malversație căreia i-au căzut victime ca niște copii.
Pe scurt, domnul Manolescu a aruncat în derizoriu ceva foarte important pentru acei fanatici ai literaturii și nebuni după poezie, pentru că el oricum nu se mai găsește de mult (dacă o fi fost vreodată) în această categorie. Mă simt jignit personal de ce s-a întâmplat la Botoșani, e un lucru pe care îl și scriu ca să nu rămână doar în discuțiile private pe care le-am avut în cele două zile cât am stat acolo. Nu în ultimul rând, îmi pare rău că din cauza acestei fraude morale, a acestei, să-i spun pe nume, porcării greu de egalat, cei doi poeți tineri care au primit premiul pentru debut, și anume Ștefan Ivas (cu mila schimbă gustul cărnii) și Merlich Saia (cu garda de corp) sunt aproape complet trecuți cu vederea în mai toate discuțiile care se poartă acum pe facebook, pe bloguri, foarte curând în reviste. E o nedreptate pentru care tot domnilor Manolescu și Chifu trebuie să li se mulțumească. Când am luat împreună cu Dan Coman premiul pentru debut, acum 11 ani, la Opera Omnia a fost celebrată Angela Marinescu. Nu cred că are rost să mai spun cât a însemnat asta pentru acei doi poeți tineri copleșiți de emoții.
Înainte de a pleca, i-am comunicat domnului Chifu ce cred, și anume că protectorul și patronul său i-a făcut un deserviciu și l-a supus unei umilințe publice (care vine, e drept, la pachet, cu un premiu de câteva zeci de mii de lei, o sumă enormă pentru orice scriitor român de astăzi), iar răspunsul său a fost n-am avut ce să fac. Ba da, domnule Chifu, îl puteați refuza. Sau, și mai simplu, îi puteați transmite belferului de la Paris că nu puteți accepta o minciună atât de sfruntată. Nu când ceilalți nominalizați sunt Mircea Cărtărescu, Aurel Pantea, Marta Petreu, Ioan Moldovan, Liviu Ioan Stoiciu sau Lucian Vasiliu.
Acum lui Gabriel Chifu nu-i mai rămâne nimic de făcut. A fost atâția ani un poet modest, acum este și un scriitor dezonorat. În locuri în care oamenii demni pățesc una ca asta, se recurge la harakiri sau la plecarea grabnică în pustie.

Claudiu Komartin

Pe blogul darieducan.blogspot.ro, scriitorul Darie Ducan a scris două comentarii cu următoarele titluri:”Premiul Naţional Mihai Eminescu” şi “Mojicii de castă”

Premiul Național Mihai Eminescu

http://darieducan.blogspot.ro/2015/01/premiul-national-mihai-eminescu.html

Anul acesta, Premiul Național Mihai Eminescu merge la acel gen de scriitor pus numai cât să nu se tragă linie și să se sară un an decernarea trofeului, un scriitor fără operă și fără  niciun fel de viziune asupra literaturii. Gabriel Chifu. Un fel de Gârbea mai puțin bufon, dar la fel de servil. Orice critic de geniu are mizeriile lui și răsplata dată servililor, dospind a contrafacere vizibilă cu ochiul liber.
http://www.botosaneanul.ro/stiri/exclusiv-premiul-na-ional-mihai-eminescu-merge-la-vicepre-e/

E trist pentru cine acceptă un asemenea premiu într-un asemenea context. Nu poate fi la nesfârșit al tău ceva ce nu-ți aparține.

Darie Ducan

Mojicii de castă

http://darieducan.blogspot.ro/2015/01/mojicii-de-casta.html

Desigur, după amputarea Premiului Național Mihai Eminescu prin acordarea unui om care nu îl merită, de către un juriu de obediență crasă, sub bagheta unui om căruia nu îi mai ajunge, mi-am amintit o situație similară. Când Adrian Păunescu l-a făcut pe cântărețul lui, de altfel talentat când avea doar o chitară, Victor Socaciu, parlamentar, i-am spus poetului că și-a făcut calul senator. L-am enervat, firește, ne-am certat, dar ne-a trecut. Acum, Nicolae Manolescu și-a făcut calul senator. Desigur, cu un bemol față de exemplul precedent. Dar lucrurile cad la fel.

În cazul de față, România nu mai are niciun premiu literar credibil. Asta nu înseamnă că eu dacă spun asta o spun laolaltă cu anumiți tineri poeți indignați zilele acestea, dar după ce au supt bani buni de la USR pe filieră cenaclistă, pe alte filiere, specifice jocurilor de același fel. Sunt cei care fac topuri, sunt cei care aleg ce s-a scris mai bine într-un an de zile, necitind, de fapt, nici jumătate din ce s-a publicat ca frecventabile. Nu îi acuz de nimic, sunt doar niște păsări de curte cărora din când în când li se ridică gardul. Încearcă și ei să trăiască de fapt pe același tipar pe care îl impută altora. Doar că mai vocal decât alții. Și mai imatur.

Cât despre articolele din istoriile lui Nicolae Manolescu, din Istoria critică a literaturii române, remarcabilă și fundamentală (dar pentru altceva) cele despre Horia Gârbea, Gabriel Chifu sau Călin Vlasie nu cred că le-a luat nimeni în serios. Fiecare rezolva o cumetrie. Mai sunt câțiva. Recent a apărut un util compendiu pe înțelesul cititorilor, o carte de 364 de pagini, plăcută la lectură. O pagină și un sfert are Gabriel Chifu. Dimitrie Cantemir are vreo 10 rânduri. Acum, revenind la criteriu, probabil autorul s-o fi gândit că fiind o carte dedicată cititorului neprofesionist, acesta nu îl va citi pe Cantemir. Dacă mă va convinge că îi va citi pe Chifu și Gârbea, îmi voi pune eu însumi probleme de criteriu. Faptul că sunt în viață e un criteriu solid? Mă îndoiesc. În postfața compendiului, destul de deșălat de altfel, autorul afirmă că în viața de toate zilele, îmi place să fac cadouri. În critică, nu.

Cartea ne asigură că și în critică îi place să facă anumite cadouri iar acordarea Premiului Eminescu legiferează cele spuse de remarcabilul critic. Ultimul scriitor tratat în compendiu (aprox. o pagină) e Horia Gârbea. După, nu mai e nimic în literatura română. E adevărat că până aici nu există ratări notabile de autori, ci mutări de reumă față de unii în raport cu istoria precedentă. Există unii, însă, umflați, autori de dicționar (în terminologia dumnealui), care ar fi meritat cel mult un rând-două într-un total de 364 de pagini. Se vede că în viață (și în critică) se fac daruri.

Ce mi se pare mai trist e că toată pleiada de critici din juriu a acceptat această abatere de la spiritul critic. Eu știam că dacă ceva nu înseamnă spiritul critic, atunci unanimitate nu înseamnă. Mircea Martin, Al. Cistelecan au acceptat așa ceva. Și, Dumnezeule, sunt prima linie a criticii literare a acestei țări. Încep să mă felicit tot mai tare că am plecat din țară într-un fel de tristețe. Încep să mă felicit și pentru faptul că nu sunt în topuri, că nu îmi sunt citite cărțile cum trebuie, că nu le menționează nimeni când apar. Laudele lor desigur m-ar mâhni peste măsură.

Darie Ducan

Pe blogul ritachirian.blogspot.ro, scriitoarea Rita Chirian, preşedinta Filialei Sibiu a Uniunii Scriitorilor din România, a scris următorul comentariu cu titlul: “Minutul de anarhie sau cât de urâtă e nemurirea”

Minutul de anarhie sau cât de urâtă e nemurirea

http://ritachirian.blogspot.ro/2015/01/minutul-de-anarhie-sau-cat-de-urata-e.html

Am în minte cele câteva rânduri pe care urmează să le înșir de aproape un an. Mărturisesc că ele sunt produsul unei ruminații care adeseori m-a secătuit și care – de și mai multe ori – a turnat înăuntrul meu aluviuni care m-au redus la tăcere.

Nu am crezut niciodată în pecetluirea valorii prin premii literare. Slavă Domnului, asta – cred –, atunci când am fost gratulată, m-a ținut departe de autosuficiență. De cele mai multe ori, am privit cu detașare consangvinitatea premianților și a juriilor care-i desemnau – firească până la un punct: trebuie, doar, ca jurații să intre în rezonanță cu scrisul celui căruia-i oferă lauda & prestigiul, laurii & scandalul conex.

De curând, la Botoșani, în cadrul Zilelor „Mihai Eminescu”, un juriu alcătuit din Nicolae Manolescu, președinte, Mircea Martin, Cornel Ungureanu, Ion Pop, Al. Cistelecan, Mircea A. Diaconu și Ioan Holban – membri – decide acordarea Premiului Național de Poezie „Mihai Eminescu” – Opera Omnia (este al 24-lea an în care se decernează) lui Gabriel Chifu. Printre nominalizați se află Mircea Cărtărescu, Liviu Ioan Stoiciu, Marta Petreu, Aurel Pantea, Ioan Moldovan, Lucian Vasiliu. Pentru cineva care este neavizat, seria de nume nu-l aruncă în prim-plan decât pe – să zicem – Mircea Cărtărescu. Pentru cei care știu cât de cât cum funcționează mașinăria literară, ecuația se simplifică, iar anomalia își scoate, ritos, la iveală diformitățile: Președintele Uniunii Scriitorilor din România, Nicolae Manolescu, îl premiază pe Vicepreședintele Uniunii Scriitorilor din România. Pe scurt, chiar în condițiile unei obiectivități absolute, din rațiuni deontologice – de incompatibilitate –, cele două nume nu ar fi trebuit să se afle de o parte și de alta a baricadei. Recuzarea lui Nicolae Manolescu ar fi fost singurul gest de acceptat.

Implozia acestui premiu i-a prins la mijloc – victime prostești și, nu știu de ce, tare mi se pare că nu prea au avut habar ce se întâmplă la și de la „centru” decât când a fost prea târziu – pe cei șase membri ai juriului (trei dintre ei mi-au fost membri în comisia de doctorat, iar pentru Al. Cistelecan – și am spus-o în câteva rânduri – am sentimentele cele mai alese). Și lor, membrilor juriului, e umila mea părere, domnul Manolescu le este dator cu scuze.

Dincolo de calitatea umană indiscutabilă a lui Gabriel Chifu – pentru care am deplină considerație –, trebuie să spun că m-a uimit și m-a indignat seria de premii și de confirmări al căror destinatar, în ultimul an literar, a fost dumnealui. Marele Premiu al FestLit (Cluj, 2014) i-a revenit, de asemenea, lui Gabriel Chifu. Festivalul a fost organizat de Filiala Cluj a USR. Din juriu au făcut parte tot șapte membri din teritoriu: Dan Cristea, Răzvan Voncu (Bucureşti), Irina Petraş (Cluj), Mircea A. Diaconu (Iaşi), Mircea Mihăieş (Timişoara), Gabriel Coşoveanu (Craiova), Nicolae Leahu (Chişinău). Nominalizați, următorii: Ion Mărgineanu, Andrei Bodiu, Dumitru Brăneanu, Luminiţa Dascălu, Eugen Suciu, Gabriela Adameşteanu, Dinu Grigorescu, Roxana Rîbu, Mircea Anghelescu, George Şovu, Margareta Curtescu, Ştefan Borbély, Marian Dopcea, Gabriel Chifu, Ioan Holban, Mircea Bârsilă, Titi Damian, O. Nimigean, Viorel Mureşan, Adriana Babeţi. Se întâmplă, pe scurt, ca Vicepreședintele USR să primească aprecierea juriului.

Se cuvine, aici, o paranteză. Propunerea Filialei Sibiu a Uniunii Scriitorilor a fost O. Nimigean. Imediat după anunțarea titlurilor și scriitorilor „petenți”, O. Nimigean anunță că refuză nominalizarea. Gestul îmi apare ca justificat omenește; nu dau curs, totuși, deciziei lui de a fi eliminat de pe lista celor luați în calcul pentru premiul festivalului de la Cluj, gândindu-mă că, atâta vreme cât un autor publică un volum și îl aruncă în spațiul public, orice juriu de pe pământ are dreptul să-l nominalizeze sau să-i acorde un premiu – pe care, firește, abia la capătul drumului, fățiș, scriitorul îl poate refuza. Știam, desigur, că premiul nu-i va reveni lui Nimigean; am apreciat însă că dizidența lui și intransigența mea vor fi, într-un chip pal, un oarecare semnal de alarmă. Pierdut printre artificii și panegirice.

În ultimele zile, s-au semnat apeluri & scrisori deschise. Pus la colț, Nicolae Manolescu nu a avut mai nimic de replicat celor 33 de scriitori care au semnat cea mai importantă luare de poziție față de actul aproape indecent care s-a petrecut la Botoșani. Suntem acuzați de „lipsă de colegialitate”: nu, domnule Manolescu, aceasta nu este lipsă de colegialitate, ci un apel la obiectivitate, în virtutea unui spirit critic care, sunt convinsă, nu se poate să vă fi părăsit. Suntem acuzați că am fi inițiatorii unui „protest neavenit și necolegial”: nu, domnule Manolescu, protestul nu se îndreaptă împotriva colegului Gabriel Chifu, ci împotriva unui sistem de gratulări și recompense împins până la limita ridicolului. Coteria, gașca și prieteșugul par să fi devenit adevăratele valori literare de astăzi – și dacă se întâmplă astfel, dumneavoastră sunteți unul dintre actorii principali ai acestei scenete grotești. Spuneți că este pentru prima dată când niște poeți se solidarizează împotriva unui confrate: nu, domnule Manolescu, solidarizarea s-a făcut împotriva unei atitudini indigeste față de ierarhie, față de valoare, față de literatură, față de prestigiul consolidat al unui premiu care căpătase sensul pe care trebuie să-l aibă un premiu zis național – și care, acum, a devenit premiu de confrerie. Vă declarați, domnule Manolescu, „scandalizat” de reacțiile scriitorilor. De fapt, singurul motiv pentru care ar trebui să fiți scandalizat ar fi acela că v-ați transformat – sau că vremurile v-au transformat – într-un samsar de însemne valorice.

Și poate că tocmai funcția pe care o aveți în fruntea Uniunii Scriitorilor din România ar trebui să vă silească să vă reconsiderați poziția. Oricât de pueril și de idealist ar putea să pară, continuați să fiți imaginea unei asociații de scriitori; este o asociație care, în ultimii ani, a parcurs toate itinerariile posibile ale decredibilizării: membri grafomani și nuli din punct de vedere artistic, inflație a mediocrităților vânătoare de beneficii pecuniare, publicații care au un număr de cititori mai mic decât numărul membrilor redacției, festivaluri care sunt strictamente prilej de convivialitate, structuri teritoriale care nu sunt decât mari colonii de căpușe, un sistem în care, aparent, admiterea se face numai în funcție de susținerea „la București”, prin onor prezidentul de filială, a candidatului. Să vă reamintesc, oare, cât se stipulează că ar costa o cronică pozitivă într-o revistă a USR-ului? Aceea care îți asigură primirea în Uniune? Sau să vă spun de „atenția” pe care o primește fie președintele, fie vreun influent, la date cuvenite – mai ales spre primăvară, odată cu depunerea dosarului de admitere în Uniune?

Iată, domnule Manolescu, nu coalizarea a 33 de scriitori ar trebui să vă scandalizeze, ci tot ce șade dincolo – nu în subteranele – acestei reacții.

Sunt membră a USR din 2010. În 2013, întâmplarea & un fel de entuziasm crescut sub clopot de sticlă au făcut să devin președinte al Filialei Sibiu a Uniunii Scriitorilor din România. Se prea poate ca toată energia pe care am irosit-o atunci să fi fost catalizată de simpatia mea pentru Ioan Radu Văcărescu și pentru scriitorii pe care-i aveam în preajmă, unii – membri ai Uniunii (precum Andrei Terian), alții vocali împotriva ei (ca Radu Vancu).

Îmi arăt astăzi, la capătul a mai mult de un an, dezgustul și siderarea. Eșecul. Sunt prea tânără pentru rinocerizare, iar fibra belicoasă, ca și cea oportunistă sunt străine de mine.

Sunt convinsă că, foarte curând, Comitetul filialei va propune Adunării Generale recuzarea mea din funcția de președinte și excluderea mea din Uniune. Sunt, firește, un corp străin în această organizație care nu-mi reflectă principiile.

Rita Chirian

Sursa: www.agentiadecarte.ro

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, infiintata in 1981, este o publicatie nationala de cultura, politica si stiinta, in paginile careia se gasesc cele mai proaspete stiri privind evenimentele culturale, sociale si politice din Romania si din strainatate. De asemenea, veti fi la curent [...]

Vezi descriere completă

  1. neagu_crisstian@yahoo.com'

    De ce ne mai mirăm că formele prostiei cuprind zonele în care actul de cultură a devenit o afacere, şperţul fiind forma de confirmare a valorii, şi nu actul de creaţie în sine? Sunt cel care afirmă cu probe (analizaţi sutele de tone de maculatură scrisă de diverşi) că 60% dintre membrii Uniunii nu au ce căuta acolo… Premiile (peste tot în ţară) se dau după simpatii şi nu după profesionalismul demonstrat… Diplomele?….Să nu mai vorbim. Fac parte din generaţia care, doar prin pregătirea temeinică şi act de creaţie muncit în cenacluri, supus formei de analiză numită „atelier” era pregătită să treacă prin filtrul care confirma valoarea. Ce concluzii pot trage tinerii cu har condeieristic? Aceea că după ce se moare de foame cu asemenea îndeletnicire, vine unul (mai ales una) cu cârlig la diriguitor şi obţine calificativul maxim. Ruşinos ! Probabil că undeva în timp va fi activată de un profesionist exigent, acea sită care să separe pleava de mărgăritare… Sper ! Cristian Neagu poet, eseist, critic literar, nemembru al vreunei instituţii culturale (pentru că nu am vrut) Preşedintele Asociaţiei Scriitorilor Academus Bucureşti.

    • neagu_crisstian@yahoo.com'

      Poate aţi sesizat o conjuncţie omisă intenţionat… Prin asta divulg fenomenul dezacordurilor în mai toate cărţuliile apărute la edituri de apartament. C.N.

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest