Contemporanul » Noutăți editoriale » Luiza Barcan: Un muzeu în agonie

Luiza Barcan: Un muzeu în agonie

Sunt legată de acest muzeu prin fire tainice şi vizibile, totodată, pentru că din anul 2000, împreună cu Alexandru Nancu, cu mulţi inimoşi prieteni şi colaboratori din Râmnic, am contribuit, prin proiectele Fundaţiei HAR, la recuperarea tradiţiei, la salvarea unor monumente de arhitectură vernaculară, la reînvierea acestui loc emblematic pentru spiritualitatea românească tradiţională.

Printre comorile culturale neglijate şi puţin cunoscute şi ale României contemporane se numără un muzeu etnologic de importanţă regională, deşi, fără nici urmă de îndoială, acesta ar fi putut să devină până acum o instituţie de importanţă naţională. E vorba de Muzeul Satului Vâlcean de la Bujoreni, despre care, de-a lungul anilor, am tot vorbit şi scris, cu entuziasmul celui care descopIn-fata-muzeuluieră un colţ de rai. Mai multe televiziuni difuzează, de cel puţin un an, un clip de promovare a României, cu un slogan care începe cu vorbele: „În locurile acestea aş fi vrut să mă nasc…” Primul cadru e chiar de la Muzeul Satului Vâlcean, deşi nimeni dintre cei care n-au fost pe acolo n-are de unde să-i ştie provenienţa. Urmează cadre cu Delta Dunării şi mănăstiri din Bucovina, apoi cu Coloana Infinitului. Pe celelalte le recunoşti, că sunt un fel de brand-uri ale României turistice, cadrul de la Bujoreni, nu, şi nu fiindcă n-ar fi la fel de semnificativ, ci pentru că lăsat, amar de vreme, în grija Consiliului Judeţean Vâlcea şi a Muzeului Judeţean din aceeaşi urbe, unul dintre cele mai frumoase muzee etnologice din ţara noastră îşi trăieşte, departe de orice interes sau preocupare pentru moştenirea de la înaintaşii noştri, agonia.

Sunt legată de acest muzeu prin fire tainice şi vizibile, totodată, pentru că din anul 2000, împreună cu Alexandru Nancu, cu mulţi inimoşi prieteni şi colaboratori din Râmnic, am contribuit, prin proiectele Fundaţiei HAR, la recuperarea tradiţiei, la salvarea unor monumente de arhitectură vernaculară, la Casa-Bujorenireînvierea acestui loc emblematic pentru spiritualitatea românească tradiţională. De aceea, articolul meu are inevitabile note subiective, dar este, în acelaşi timp, doar începutul unui demers de salvare a muzeului, la care îi invit să mi se alăture pe toţi cei care cunosc locul şi potenţialul său, un demers pe care-l datorez memoriei soţului meu, sculptorul Alexandru Nancu şi memoriei înaintaşilor noştri.

În anii constituirii sale, Muzeul Satului Vâlcean de la Bujoreni, inaugurat pe 4 august 1974, şi apoi în deceniile următoare, instituţia şi-a trăit perioada de înflorire. A fost gândită inteligent şi integrator, având ca centru Cula Bujoreanu, şi fiind amplasată pe dealurile line ale comunei Bujoreni, la periferia nordică a Râmnicului, într-un cadru natural cu totul special, scăldat într-o lumină parcă nepământească. A achiziţionat de-a lungul vremii case, gospodării tradiţionale, un han, o şcoală sătească, o biserică de lemn, instalaţii de tehnică populară, icoane, ceramică, textile şi alte obiecte provenite de pe întreg teritoriul judeţului, astfel încât vizitatorul să poate afla, la un loc, mostre de tradiţie, cultură şi spiritualitate nord oltenească. Muzeul a fost condus, în perioada comunistă, şi în primul deceniu de după revoluţie, de oameni pricepuţi, a avut ca angajaţi specialişti în conservare şi restaurare, muzeografi pasionaţi de munca lor şi de tradiţia moştenită. La sfârşitul secolului XX, când am ajuns aici cu Alexandru, conduşi de profesorul Petre Bardaşu, directorul de atunci al Muzeului Judeţean Vâlcea, am înţeles dintr-o dată că viaţa noastră va intra pe un nou făgaş. Şi chiar aşa s-a şi întâmplat. Alexandru avea să mai trăiască, de atunci, încă aproape 13 ani, dintre care opt şi i-a Casa-Bujoreni-2dăruit acestui muzeu unde, reuşind să acceseze fonduri europene, a derulat programe culturale de amploare, a relocat şi restaurat două biserici de lemn monument istoric din Oltenia de nord, a restaurat o casă tradiţională, a construit o casă şi o biserică nouă, respectând stilul zonei, a achiziţionat o fierărie veche din satul Muiereasca, a reamenajat şi utilat bucătăria hanului. În plus, Muzeul Judeţean Vâlcea s-a îmbogăţit cu lucrări de arte donate de Fundaţia HAR şi rezultate în urma taberelor de creaţie şi a expoziţiilor organizate tot aici. Între 2000 şi 2005 Muzeul Satului de la Bujoreni a fremătat de viaţă. Personalităţi culturale din ţară şi străinătate au conferenţiat la şcolile de vară cu zeci de studenzi şi masternazi din toată ţara, artişti prestigioşi au lucrat, au creat experimente vizuale şi muzicale, au făcut demonstraţii de meşteşuguri. Programul „Tradiţie şi Postmodernitate”, desfăşurat anual la Bujoreni, s-a reflectat periodic în câte un număr al revistei „Ianus”. Între 2009-2012, ultimii săi ani de viaţă, Alexandru Nancu a muncit până la epuizare, cu nestinsă iubire pentru tradiţie, pentru a salva ceea ce avea să se dovedească a fi cea mai veche biserică de lemn din nordul Olteniei, biserica de la Pietrari-Angheleşti, astăzi parte din patrimoniul imobil al Muzeului Satului Vâlcean. A murit la începutul anului 2013, scriind încă un proiect prin care încerca să mai acceseze nişte fonduri pentru reintegrarea în biserica de la Pietrari a două timpane cu frescă ce fuseseră extrase la demontarea şi relocarea monumentului. În anul plecării lui dintre noi am încercat să sensibilizez autorităţile locale care ar fi putut să acorde un minim sprijin financiar pentru finalizarea acestei lucrări. Am obţinut doar calomnii la adresa fundaţiei şi a soţBiserica-din-dealului meu. Am scris memorii, semnate nu doar de mine, ci şi de mulţi oameni de cultură din România, care, înţelegînd valoarea operei lui Alexandru Nancu, mi s-au alăturat în acel demers, şi am făcut anticameră la edilii locali, încercând să primesc custodia, în regim de voluntariat, a casei construite de Alexandru Nancu, donate muzeului, şi care i-a fost vremelnic atelier, în timpul lucrărilor de restaurare, spre a o utila cu toate cele necesare.

În prezent situaţia se prezintă astfel: ca instituţie subordonată Muzeului Judeţean „Aurelian Sacerdoţeanu” Vâlcea, Muzeul Satului de la Bujoreni suferă de o lipsă acută de personal specializat şi motivat, iar muzeul zace în paragină. Pe aleea ce duce spre biserica de la Pietrari, unde plantasem flori în 2013, cresc nestingherite buruienile. Nici vorbă despre un gard care ar fi trebuit să delimiteze perimetrul monumentului. Intrarea în muzeu se face pe o stradă laterală. Unde ar fi trebuit să fie intrarea principală, din drumul european E 81, fiindcă muzeul a pierdut acea parte de teren, tronează acum un târg aşa zis agro-alimentar, cu barăci de OSB improvizate între buruieni, saci cu cereale în devălmăşie, grămezi de pepeni, câini vagabonzi şi fel de fel de persoane dubioase. Perimetrul de protecţie al muzeului, practic nu mai există. În interior, chiar dacă nu se vede imediat, casele de patrimoniu sunt într-o stare de conservare precară, necesitând, fără nici o întârziere, lucrări de restaurare şi conservare pe care n-areAleea-cu-buruieni cine să le întreprindă, însă. Nu există nici interes, nici personal suficient, calificat şi motivat. Cele mai multe dintre monumentele de arhitectură vernaculară nu mai au nici măcar plăcuţele de identificare. Anul trecut, chiar în faţa mea, s-a prăbuşit, literalmente, una dintre porţile de lemn de pe aleea principală a muzeului. Din fericire n-a avut pe cine să rănească. Şi ce e poate cel mai trist, în Muzeul Satului de la Bujoreni nu se mai întâmplă aproape nimic, cu excepţia unor chefuri organizate în jurul hanului de cetăţeni care pot închiria spaţiul pentru aşa ceva. Din punct de vedere al activităţilor specifice unei astfel de instituţii, muzeul e mort. Din punct de vedere al stării patrimoniului, muzeul agonizează. Un judeţ cu uriaş potenţial turistic, deţinător de comori inestimabile de cultură şi spiritualitate, n-a accesat în ultimii ani nici un euro din fondurile europene puse la dispoziţie pentru salvarea obiectivelor de patrimoniu. La Muzeul Judeţean Vâlcea, ca la mai toate instituţiile de cultură din ţară, managerul n-are alt merit decât că face parte dintr-un partid şi, servind partidul, şi partidul îl serveşte pe el. Ca o gangrenă fără leac, impostura şi incultura parazitează bunurile culturale pe care au crezut că ni le lasă moştenire înaintaşii noştri.

Muzeul Satului Vâlcean de la Bujoreni moare şi e păcat pentru că ar putea sta oricând, lângă Muzeul Tehnicii Populare de la Sibiu sau orice alt muzeu etnologic din Europa. În felul lui, e unic. Îi chem pe toţi cei care gândesc şi simt ca mine, pe cei care l-au cunoscut şi preţuit pe Alexandru Nancu, să facem front comun şi să încercăm să salvăm această inestimabilă comoară!

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, înființată în 1981, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest