Contemporanul » Noutăți editoriale » Luiza Barcan: O lumânare pentru Alexandru Nancu

Luiza Barcan: O lumânare pentru Alexandru Nancu

Biserica-de-la-PietrariCând a început să scormonească Vâlcea profundă în căutarea bisericilor de lemn uitate şi prigonite de oamenii „noi” şi de timpuri, Alexandru Nancu a trasat o linie fermă de demarcaţie între ceea ce fusese el până în anul 2000 şi următorii lui aproape 13 ani de viaţă. Trecând printr-un alt fel de botez, simbolic desigur, el a renăscut ca om şi ca artist, de atunci şi până în ziua plecării sale la cele veşnice şi nestricăcioase. Şi-a întărit convingerea că artistul, fie el şi contemporan, trebuie să-I aducă lui Dumnezeu slavă, în primul rând, apoi să cinstească memoria înaintaşilor şi să readucă în conştiinţa prezentului o tradiţie multiseculară.

Timp de 13 ani Alexandru Nancu nu şi-a făcut nici o concesie, a trudit, a cercetat, a scris, a restaurat şi, mai ales, a încercat să adune în jurul lui oameni tineri, la început de carieră, unii consacraţi, alţii nu, cu profesiuni şi preocupări înrudite, spre a pune bazele unei opere de recuperare a patrimoniului eclezial de lemn, din nordul Olteniei. Prima cooptată în acest, până la urmă, proiect de viaţă am fost chiar eu. Poate, fiind prima trezită dintrAlexandru-1-o stare de amorţeală şi de ambiguitate relativă la menirea mea, am decis să-i rămân alături până la sfârşitul vieţii, chiar dacă această opţiune n-a fost deloc comodă, şi neştiind cât de scurtă avea să ne fie petrecerea împreună pe acest pământ.

Alexandru Nancu a salvat de la dispariţie două biserici de lemn superbe din Oltenia de nord, pe cea de la Mreneşti Creţeni şi pe cea de la Pietrari Angheleşti, aceasta din urmă dovedindu-se a fi, poate şi ca o încununare a devotamentului său, cea mai veche biserică de lemn atestată din Ţara Românească. A dăruit, practic, aceste două edificii religioase reprezentative pentru arhitectura vernaculară a judeţului Vâlcea unei instituţii abilitate să se ocupe de prezervarea patrimoniului: Muzeului Judeţean Vâlcea. Nici o clipă nu s-a lăsat doborât de dificultatea comunicării cu oamenii, fie ei potentaţi ai zilei, directori de instituţii, edili, colegi de breaslă sau doar angajaţi ai instituţiilor partenere la generoasele lui proiecte. A dus în spate, uneori la propriu, toate greutăţile, fără să se plângă, acceptându-i pe oameni aşa cum sunt, crezând în curăţenia inimii celor tineri, într-o iluzorie solidaritate întru ducereaBiserica-Sfantul-Alexandru la bun sfârşit a unei opere de recuperare. Mărturisesc, eu n-am fost niciodată aşa de incurabil optimistă ca el în privinţa caracterului colaboratorilor săi şi, din păcate, după aproape trei ani de când Alexandru Nancu nu mai încurcă pe nimeni cu proiectele lui utopice de schimbare în bine a mentalităţilor şi a conştiinţelor, neîncrederea mea capătă temei.

În anul 2003, Alexandru Nancu era pe schelă, lucrând la restaurarea bisericii de lemn de la Mreneşti-Creţeni, când am primit un telefon de la Bucureşti şi a trebuit să mă duc chiar eu să-i dau vestea morţii mamei lui, pictoriţa Lidia Nancuischi. O lăsase grav bolnavă acasă, în grija unor apropiaţi, sperând, poate, că va rezista până avea să-şi ducă el la bun sfârşit treaba. N-a fost aşa. Lidia Nancuischi a murit fără să-şi poată lua rămas bun de la fiul ei.

De pe şantier am fugit direct la Bucureşti ca s-o înmormântăm creştineşte. S-a reîntors în mare grabă la Bujoreni, nedându-şi răgaz pentru fireasca durere. A muncit până a căzut prima zăpadă, rebegit de frig şi umezeală, dar cu pasiune, devotament şi dorinţa fierbinte ca biserica de la Mreneşti Creţeni să redevină frumoasă ca la începuturile ei. În vara lui 2014 bisericuţa a fost resfinţită de ÎPS Gherasim, arhiepiscopul Râmnicului, şi a primit, printr-o minune dumnezeiască, un nou hram: Sfântul Ierarh Alexandru, prăznuit de creştinii ortodocşi pAlexandru-pe-santiere 30 august. Ziua acelei resfinţiri a fost una dintre cele mai pline de sens din viaţa noastră.

Nouă ani mai târziu, la început de februarie, el însuşi grav bolnav, dar fără ca măcar faţă de sine să-şi recunoască starea precară de sănătate, încercând să mă convingă că se simte bine, deşi îl vedem limpede cum se stinge, Alexandru Nancu scria un al treilea proiect dedicat celei de a doua biserici de lemn pe care o salvase de la dispariţie: biserica de la Pietrari-Angheleşti. Ultimii patru ani din viaţa lui şi-i dedicase aproape exclusiv acestui monument.

În toamna lui 2012 biserica fusese reintrodusă în circuitul muzeal, după finalizarea unor lucrări absolut indispensabile de conservare, de asigurare a microclimatului şi de refacere a pardoselii, mobilierului şi a Sfintei Mese, cu nişte fonduri obţinute de la Ministerul Culturii, printr-un proiect transparent, a cărui motivare sublinia că urmăreşte continuitatea şi sustenabilitatea proiectului SALVART, cel finanţat între 2009-2010 prin FDSC, şi în urma câştigării căruia, de către Fundaţia HAR, biserica de la Pietrari-Angheleşti reuşise să fie relocată şi restaurată la Bujoreni. Mai era un singur obiectiv de atins: reintegrarea în biserică a celor două timpane cu frescă extrase înainte de demontarea şi strămutarea monumentului la Muzeul Satului Vâlcean. Până în clipa în care a venit ambulanţa şi l-a luat la spital, Alexandru a stat şi a scris la proiect. Din când în când se ridica în picioare de pe scaunul de la birou, şi încerca să respire. În plin infarct acut, avea dureri insuportabile şi stări de sufocare. Şi nu zicea nimic. Strângea din dinţi şi completa tabele cu necesar de materiale şi cheltuieli pentru plata colaboratorilor. A mai trăit după aceea trei zile, într-un salon de terapie intensivă de la Spitalul Municipal.

Pe patul de moarte, când am vorbit pentru ultima dată cu el, n-a avut să-mi comunice decât un singur regret: nu terminase toată treaba la biserica de la Pietrari-Angheleşti. Ştia că pleacAlexandru-Nancu-restaurand--pisaniaă. Mi-o spuneau ochii lui încercănaţi de durere, mâinile lui julite şi pline de bătături de la lucrul efectiv din biserică, toată fiinţa lui căreia îi dăruise prea puţine bucurii personale şi care se pregătea să facă marele pas: întâlnirea cu Mântuitorul Hristos. Vorbele lui atâtea au fost: „Îmi pare rău că n-am terminat biserica”. Iar eu i-am promis că o voi termina. Cu ajutorul lui Dumnezeu şi a unor oameni de excepţională calitate, am dus totul la bun sfârşit. Pe 19 octombrie 2013, la opt luni după plecarea lui Alexandru, biserica, cu toată podoaba ei, a redevenit Casă a lui Dumnezeu şi loc de pomenire a şirului ei de ctitori, căruia i s-a adăugat şi soţul meu, Alexandru.

Duminica aceasta, pe 30 august 2015, de praznicul Sfântului Ierarh Alexandru, când trebuie prăznuit hramul bisericii de la Mreneşti-Creţeni, eu nu voi participa la eveniment. E prima oară în unsprezece ani când se întâmplă asta. De aceea nici prietenii noştri de suflet nu vor fi acolo. Minunata biserică de lemn ocrotită acum de Sfântul Alexandru, ierarh luptător pentru dreapta credinţă, cel ce cu rugăciunea şi cu înţelepciunea l-a învins pe ereticul Arie, stă astăzi pe un loc binecuvântat de Dumnezeu dar prigonit de oamenii a căror treabă este să-l aibă în grijă. Nu e un protest absenţa mea, ci doar expresia unei stări de lehamite. Mi-e ruşine de lipsa de ruşine a celor care astăzi împroaşcă cu prostia şi lipsa lor de suflet memoria înaintaşului nostru Alexandru Nancu şi, prin el, şi pe a celor care au dat viaţă din viaţa lor pentru ca să existe Muzeul Satului Vâlcean. Nu mai sunt creştinii, ca la începuturi, aruncaţi în cuşca cu fiare, ca să fie sfâşiaţi. S-au făcut fiaIn-timpul-lucrarilor-de-restaurarere semenii noştri şi nu oricare, ci tocmai cei în viaţa cărora Alexandru a aprins o lumină. O lumină pe care ei au stins-o repede, ca să nu se vadă cât de goi sunt pe dinăuntru. Morminte zugrăvite pe dinafară şi pline de putreziciune pe dinăuntru.

De aceea, vă rog pe toţi cei care ştiţi cine a fost Alexandru Nancu, pe toţi cei care l-aţi preţuit, poate chiar l-aţi iubit, ca dumincă, pe 30 august 2015, oriunde vă veţi afla, să aprindeţi o lumânare pentru sufletul lui osârduitor şi să-l pomeniţi. Să prăznuim în inimile noastre hramul Sfântului Ierarh Alexandru pentru că Dumnezeu va primi această mică ofrandă. Vă mulţumesc de acum tuturor celor care îmi primiţi mesajul acesta plin de durere dar şi de nădejde în dreapta judecată a lui Dumnezeu.

Luiza BARCAN

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, înființată în 1981, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest