Contemporanul » Noutăți editoriale » Jidi Majia – Premiul de Excelenţă pentru Poezie al revistei Contemporanul, decernat la Târgul Internaţional Gaudeamus

Jidi Majia – Premiul de Excelenţă pentru Poezie al revistei Contemporanul, decernat la Târgul Internaţional Gaudeamus

logo-romania-citeste-ro
Jidi Majia – Premiul de Excelenţă pentru Poezie
al revistei Contemporanul, decernat la Târgul Internaţional Gaudeamus

În acest an invitata de onoare a Târgului Internaţional Gaudeamus – Carte de Învăţătură a fost China. Cu acest prilej, sub auspiciile programului Lecturi chinezeşti, au fost organizate o serie de evenimente de un real interes pentru publicul larg.

În data de 17 noiembrie 2016, au fost lansate trei volume semnate de Jidi Majia, Culocontemporanul-jidi-majia-aura-christi-fan-xiaohong-gaudeamus-2016-8area paradisului, Flacără şi cuvânt (poeme) şi În numele pământului şi al vieţii (eseuri, studii, discursuri), traduse de marele sinolog Constantin Lupeanu şi apărute la Editura Ideea Europeană. Lansarea a avut loc la standul invitatului de onoare al acestui an: China. Printre invitaţii care au participat la această lansare-eveniment se regăsesc Fan Xiaohong – Vicepreședinte al FLTRP, Excelența Sa Domnul Xu Feihong – Ambasador a Republicii Populare Chineze, Domnul Yan Jianwu, Consilier Cultural al Ambasadei Republicii Populare Chineze, Aura Christi – scriitor & editor, Director general, Editura Ideea Europeană, culoarea-paradisului-jidi-majiaBogdan Popescu – Director al Centrului Național al Cărții, reprezentant al Institutului Cultural Român, Eugen Uricaru – Președinte COPYRO (Societatea pentru Gestionarea Drepturilor).

În cadrul lansării, marelui poet Jidi Majia i-a fost decernat Premiul de Excelenţă pentru Poezie al revistei Contemporanul şi Premiul pentru Poezie al Asociaţiei Scriitorilor Bucureşti.

Pe parcursul aceleiaşi zile, Fundaţia Culturală Ideea Europeană – Editura Ideea Europeană a încheiat câteva parteneriate şi acorduri de principiu cu câteva instituţii culturale (bunăoară, cu Editura Educației din Shandong – China, Centrul de Studii Central și Est-Europene, Universitatea de Studii Străine Beijing) de prim rang ale Chinei contemporane.

Parteneriatele încheiate vor permite instituţiilor române şi chineze să facă un schimb de valori naţionale, promovându-le în China şi, respectiv, România. Astfel, prietenul de departe, din China, va fi prezent în ţara lui Mihail Eminescu, Nichita Stănescu şi a lui Lucian Blaga – poeţi iubiţi şi apreciaţi în ţara lui Confucius – prin intermediul cărţilor şi valorilor în al cărui aer a crescut şi s-a format.

Revista Contemporanul nr. 10/ 2016 a publicat un dosar consacrat Chinei.

Jidi Majia, de naţionalitate yi, nuosu, este poet, scriitor chinez. S-a născut în anul 1961, în Munţii Marele recital-jidi-majia-premiul-de-excelenta-pentru-poezie-152Liang, provincia Sichuan. În 1982 a absolvit Secţia de limbă chineză din cadrul Institutului Naţionalităţilor din Sud-Vest. A fost secretar al Secretariatului Asociaţiei Scriitorilor din China, viceguvernator al Provinciei Qinghai. În prezent este membru al Comitetului Permanent al Comitetului Provinciei Qinghai, Şeful Departamentului de propagandă, Preşedintele Asociaţiei scriitorilor minorităţilor naţionale, Consilier al Asociaţiei de poezie a Chinei. Din anul 2007, organizează Festivalul internaţional de poezie Lacul Qinghai, fiind preşedintele Comitetului de organizare a festivalului, şi totodată preşedintele Comitetului de organizare şi preşedintele Comitetului de acordare a premiilor ale Festivalului internaţional de poezie Anvelopa Tibetană de Aur. A primit numeroase premii pentru poezie în China şi în străinătate. Opera sa a fost tradusă în engleză, franceză, germană, spaniolă, polonă, cehă, sârbă, coreeană, română, şi a fost publicată în mai bine de o duzină de ţări.

Referinţe critice:

■ Eugen Uricaru:
Cititorului român i se oferă o cale de înțelegere a complexității literarurii contemporane chineze, a poeziei de astăzi, care este o rezultantă a experienței poetice milenare a liricii contemporanul-jidi-majia-premiul-de-excelenta-pentru-poezie-eugen-uricaru-128clasice cu experimentele moderne ale poeziei universale. Intr-o altă carte a sa, o carte de eseuri privind lirica universală modernă, Jidi Majia alcătuiește o panoramă a marilor poeți cu un acut spirit de observație și o profundă înțelegere a fenomenului poetic universal din secolul al XX-lea. Este o carte cu un mare merit de îndrumător în fluxul și refluxul marilor curente ale poeziei moderne, Am menționat acest fapt pentru a sublinia modernitate nu doar în formă ci chiar în substanța poeziei acestui mare poet chinez din zilele noastre. Jidi Majia este un vîrf de lance al sincronizării creației poetice chineze la marile fenomene ale modernității păstrînd, totodată, nealterată moștenirea unei literaturi care își numără istoria în milenii. Este o mare surpriză, o mare realizare și un inestimabil dar făcut cititorului român.

Aura Christi:
Îl citam şi altădată pe Iosif Brodski – un poet atroce iubit de mine, şi nu numai pentru că s-a format sub aripa unei sfinte de litere: Anna Ahmatova! – care susţinea că „poezia este o contemporanul-jidi-majia-premiul-de-excelenta-pentru-poezie-aura-christi-79şcoală a sentimentului”. Cred că, la răscrucea la care se află omenirea, poezia s-a transformat într-un instrument de reumanizare a omului, asaltat de pericolul de a claca sub presiunea globalizării interpretate abuziv – ca ştergere a graniţelor dintre identităţi, de pildă – şi a politicii corecte. Prin poezia sa – o poezie de respiraţie amplă, ce abordează teme majore – Jidi Majia încearcă să trezească – sau, vorbind în limbajul acelui sfânt epileptic, drag inimii mele: Dostoievski, Fiodor Mihailovici – să readucă la „viaţa activă, vieomul din om. Jidi Majia face efortul de a reumple o lume pierdută, debusolată, ahtiată după lucruri subjugate minoratului, cu acea materie inefabilă, numită viu, cu vrajă, cu bucuria de a trăi, cu darul de a fi viu. Dacă viul accede la o anume tensiune – să-i zicem, imposibilă – se poate vorbi de geniu. Cred că aceasta e totul. Aproape totul. Faptul că Jidi Majia s-a născut în limba şi cultura uneia dintre cele mai vechi civilizaţii ale omenirii, care a devenit un fenomen şi rămâne a fi o enigmă – China –, şi scrie în limba unei minorităţi, este un imens noroc. Marele sinolog Peter Kien, acel straniu personaj al uneia dintre cele mai frumoase şi nebune cărţi scrise vreodată – Orbirea de Elias Canetti – considera China o ţară sfântă.

Acestui poet-prieten îi datorez şi emoţia – atât de puternică, încât abia mi-am stăpânit lacrimile! – de care am avut parte aflându-ne pe Acoperişul Lumii, pe platoul tibetan, mai exact, pe malul Lacului Qinghai, la o altitudine de peste trei mii de metri, când am văzut la loc de cinste, în preajma portretelor unor poeți ca Dante, J.W. Goethe, W. Shakespeare, A. Pușkin sau Anna Ahmatova și Marina Țvetaieva, portretele lui Mihai Eminescu și Paul Celan. Acolo, nu departe de Templul Poeziei, construit de acest mare poet şi mare om care este Jidi Majia, în umbra luminoasă a Zidului Poeziei, uitându-mă la portretele lui Eminescu şi Celan, despre care se vorbea, când şi când, printre cei peste cincizeci de poeţi adunaţi din lume sub catapeteasma unei Republici a Poeţilor, m-am simţit, brusc, acasă. Unul dintre acei poeţi – Gao Xing – mi-a vorbit cu dragoste, cu emoţie, acolo, pe Acoperişul Lumii – într-o română atât de frumoasă şi cursivă, încât auzeam cum îmi cresc magnolii în scoica urechilor – despre marile valori ale României, cunoscute pe tot mapamondul, despre Eminescu şi Celan, despre Nichita Stănescu şi îngerii lirici, care întârzie, mai întârzie printre noi. Nu mă mai lăsa inima să plec de acolo, de printre poeţi şi cerbi, dragoni şi broaşte ţestoase, zmei zburători şi panglici colorate intens, copii şi câmpuri întinse de rapiţă, statui şi platouri montane monotone, line, munţi cu coame abrupte, munţi galbeni, portocalii, ce-mi aduceau aminte de Delphi, alternând cu munţi de un cenuşiu odihnitor, cald, sublim, şi fantomele vii, prezente, ale uriaşilor de litere, ale căror imagini erau imprimate în basorelief pe Zidul Poeziei, unde au fost citite poeme în franceză, rusă, engleză, chineză, română, germană etc. Şi pentru acest lucru îi sunt profund recunoscătoare lui Jidi Majia, a cărui poezie te face să simţi respiraţia îngerilor, căci poezia chiar asta e: o boare dinspre respiraţia îngerilor.

■ Alex. Ștefănescu:
Ce ne oferă de data aceasta Constantin Lupeanu și colaboratorul său? Versiunea românească a unui volum de versuri semnat de un poet chinez contemporan, Jidi Majia, nemaitradus până acum 5-alex-stefanescuîn limba română. Chiar dacă nu știu limba chineză (mai exact, vreunul din dialectele ei), știu destul de bine „limba poezească”, pe care am învățat-o de la Nichita Stănescu și de la alți mari poeți români. Pot spune, deci, în cunoștință de cauză că textele rezultate din rescrierea în limba română a poeziilor lui Jidi Majia sunt pline de grație și delicatețe (de o „infinită delicatețe”, cum s-ar exprima Emil Brumaru). Ca oricărui poet adevărat, lui Jidi Majia nu i se pare compromițător să fie sentimental: „Într-o seară fermecată/ Ea mi-a spus:/ Am pierdut acul de brodat/ Vino repede. / Ajută-mă să-l găsesc. (Am căutat cărarea toată)/…/ Într-un amurg greu/ I-am spus:/ Ceea ce mi s-a înfipt adânc în inimă/ Nu este chiar acul tău de brodat?” Avem o dovadă în plus că, în lume, emoția nu s-a demodat (așa cum pretind unii autori incapabili să producă emoție). Că, până la urmă, poezia este emoție în esența ei, ceea ce, de altfel, îi asigură universalitatea. Chiar dacă nu înțelegem scrierea chineză, înțelegem lacrima care se prelinge pe obrazul unui chinez, când se află departe de iubita lui.

Françoise Roy:
Jidi Majia este fără îndoială un poet al celor patru elemente – crescut în munţii Dalingshan, din Sud-Vestul provinciei Sichuan, printre membrii tribului Nuosu, o ramură a minorităţii etnice Yi. El cunoaşte din interior cultura aborigenă în care oamenii menţin o relaţie aproape reverenţioasă cu natura. Mai ales în comparaţie cu occidentalii, a căror gândire a fost modelată de Iluminism. Etnicii Yi nu împărtăşesc vederile enciclopediştilor, care celebrau triumful raţionalităţii şi aşa-numita dispariţie a magiei. Fără îndoială, această zeiţă profană numită Raţiune greşeşte atunci când consideră oamenii, nu ca pe nişte simpli locuitori ai lumii, asemeni tuturor celorlalţi, ci drept cuceritori care au dreptul să supună necuvântătoarele, să dispreţuiască mineralele şi să distrugă pădurile. Când vorbeşte Jidi Majia – în poezie sau în eseuri – despre dragostea lui pentru pământ, pentru maiestuoasele privelişti ale copilăriei, sau despre suveranitatea naturii sălbatice, locuite de forţe invizibile, nu te poţi gândi decât la nomadul, pribeagul Antonin Artaud.

Zolani Mkiva:
Operele lui Jidi Majia sunt motive încrustate în tapiseria tradiţiilor culturale moştenite de la clanul Nuosu al poporului său, tribul Yi. Ele creează o imagine din vechime, aspiraţia către progres şi autodepăşire nefiind de natură să creeze o ruptură cu trecutul, ci racordându-se la rădăcinile spiritualităţii etnice. Portretul pe care îl proiectează ele este acela al unui om întemeiat în iubire pentru cunoaşterea şi înţelepciunea indigenă, în ciuda statutului proeminent câştigat de Majia pe plan internaţional.

Antologiile Contemporanul ■ China, prietenul de departe
Târgul Internaţional GAUDEAMUS – Carte de învăţătură 2016, ediţia a XXIII-a, s-a desfăşurat în perioada 16-20 noiembrie la Pavilionul Central Romexpo din Bucureşti. Invitatul de onoare al ediţiei din acest an este China. Cu acest prilej revista Contemporanul a publicat un grupaj de texte, al căror subiect este China, civilizaţia şi cultura uneia dintre cele mai fascinante şi mai frumoase ţări din lume.

Aura Christi
Visul din somnul altcuiva

Liniștea amplificată aici, pe aleile și în scuarurile parcului din preajma Orașului Interzis, săgetată exclusiv de vocile copiilor și ale părinților grăbiți să-și răsfețe îngerii porniți pe joacă, sau liniștea gustată din plin, în vreme ce înaintam pe Zidul Chinezesc, nemaisăturându-ne de peisajele montane din împrejurimile de vis, ar putea probabil concura pacea aproape desăvârșită, gustată la o altitudine de peste trei mii de metri, pe platoul tibetan, unde în câteva corturi somptuoase, amenajate în acest scop, pe parcursul câtorva zile de o frumusețe nelumească, fără să-și propună poate, din discuție în discuție, din conferință în conferință, din recital în recital, din spetacol în spectacol, din respirare în respirare, treptat, încet, circa cincizeci de artiști ai lumii s-au constituit într-o Republică a Poeților, guvernată de frumusețe și de legile ei teribile. „Frumusețea-i teribilă, vi se va spune”, scria Aleksandr Blok într-un madrigal dedicat inimitabilei Anna Ahmatova

Intensitatea cu care trăiam ceea ce mi se întâmpla, faptul că încercam să respir cât mai rar, ca să nu sperii divina făptură – ca și când așa, cu respirația tăiată, aș fi putut să o întârzii – amestecul de realitate și irealitate trăit la limită, cu senzația că pendulez între două lumi care îmi scapă cu desăvârșire, m-au făcut să mă opresc la ieșirea din templul-minune şi să arunc o privire afară, întorcându-mă de îndată la locul abia văzut. Porumbița stătea înșurubată în miezul altarului, ca și când de veacuri și-ar fi aflat liniștea între acele ziduri răcoroase, incredibile.

În Vechiul Testament, purtând o ramură de măslin în cioc, întors spre seară pe corabie, porumbelul îi vestește lui Noe sfârșitul potopului: „Şi porumbelul s-a întors la el, spre seară, şi, iată, avea în ciocul său o ramură verde de măslin. Atunci a cunoscut Noe că s-a scurs apa de pe faţa pământului”. (Facerea 8, 11) Porumbelul este, așadar, simbolul veștilor bune, purtătorul de pace, înțelegere și prietenie, iar ramura de măslin semnifică nemurirea, afirmă tălmăcitorii Sfintei Scripturi, care ne aduc aminte că aceeași pasăre divină e prezentă în ritualul Botezului lui Iisus Christos.

Nu mă punea pe gânduri faptul că nu pricepeam din ce motive îmi lăsam pașii să mă ducă oriîncotro mă tenta ceva, ci că nici nu-mi doream să înțeleg, alegând să mă reduc la privire. Să las tot ce mi se întâmplă să mă locuiască un timp și să treacă prin mine, ca și cum ar fi contemporanul-jidi-majia-premiul-de-excelenta-pentru-poezie-aura-christi-5lunecat prin altcineva, îmi tot repetam și înaintam ca vrăjită de la un templu budist la altul, taoist, de la templele, grădinile și dragonii impresionanți la cocostârcii căzuți pe gânduri parcă, apoi prin rețeaua labirintică, alcătuită de străzile minuscule, cuceritoare și întortocheate, numite în Beijing hutonguri, pentru a reveni spre sufletul Chinei – celebra Piață Tiananmen, unde simți prin toți porii măreția acestei țări incredibile – și porțile Orașului Interzis, unde mai mult în joacă, încercam să identific cele trei săli: Sala Armoniei Supreme, Sala Armoniei Mijlocii și Sala Conservării Armoniei. Făceam efortul să urc nenumăratele trepte ce curg spre cer din marginea zidurilor. Impresionată de ziua cu un soare de vis – ceața sau pâcla opacă, lăsată aproape zi de zi peste Beijingul toropit, dispăruse ca prin miracol – mânată de opulența culorilor melodioase, nu mai știam unde se termină treptele și unde încep zidurile, căci pretutindeni vedeam trepte în preajma altor trepte, ziduri desprinse din alte ziduri, readucându-mi-se în actualitatea duhului fascinația pentru ziduri. Când și când mă opream locului, pentru a-mi trage sufletul în acest imperiu al forței, eleganței și al supremației imperiale; un imperiu împresurat de temple, clădiri sub formă de turn, ale căror streșini ce mărginesc multiplele etaje somptuoase curg spre cer și poartă dulcele nume de pagode, cu semne, dragoni și ceasuri solare, broaște țestoase, elefanți și cocostârci, vaze chinezești uriașe și vase de dimensiuni impresionante, folosite pe vremuri pentru păstrarea apei în caz de incendii. Preț de câteva fracțiuni de secundă m-a cuprins regretul de a nu avea posibilitatea de a admira și interioarele acestor palate împărătești decât prin ferestrele mari, cu draperiile pe jumătate trase. Părerea de rău se făcuse praf și pulbere însă cât ai clipi, de parcă sufletul n-ar fi avut suficient timp pentru a luneca pe o pantă descendentă.

Ochii și sufletul aveau de lucru enorm: mă aflam în „ţara tuturor ţărilor, ţara cea ma sfântă”, după cum susţine nu fără entuziasm marele sinolog Peter Kien. Lăsând pliantele și ghidul la o parte, e limpede că până să li se facă ochilor somn trebuia contemplat și înregistrat totul: spectacolul dezarmant de culori, bogăția însemnelor regale, trecerile uneori line, alte dăți abrupte și surprinzătoare de la un palat la altul, de la un urcuș spre o altă poartă, la fel de imprevizibilă, de la o zeitate la alta, la fel de misterioasă. Am căutat cu sufletul la gură statuile lui Buddha, surprins în diferite ipostaze, încercând să identific cel puțin nouă; cifra nouă are o semnificație specială în civilizația chineză, unde se consideră că există nouă niveluri până a se ajunge în paradis, așa cum pentru creștinii ortodocși numărul trei cuprinde în matrița sa misterioasă trei figuri sfinte: Tatăl, Fiul și Sfântul Duh. Între Împăratul de Jad, Cei Trei Nepătați și Zeii taoiști de la ușă, a căror menire e să apere un așezământ de spiritele rele, între Regina Paradisului și Cei Patru Împărați Celești, imaginația mea exasperant de înceată îngăduia, previzibil, asupra Zeului Războiului – Gunadi – care poartă armură, fiind, totodată, și zeul literaturii.

Puține întâmplări mi-au tăiat respirația, în timp ce – ochi și urechi – înaintam printr-un spațiu nemaivăzut, făcând efortul să-mi scape cât mai puține lucruri, cât mai puține detalii și nuanțe. Între acestea: descoperirea făcută în altarul unui uriaș templu taoist, desfășurat spectaculos pe câteva nivele, unde odată ajunși – după un urcuș de mai bine de o jumătate de oră – la nivelul superior, un uruit afund, uluitor, venit dinspre altar, pur și simplu mi-a înghețat sângele în vene. Intrasem în acea încăpere nu prea mare, mai degrabă, pentru a-mi trage sufletul și pentru a mă proteja de soarele dogoritor. Venită dintr-o lumină bubuitoare într-o încăpere fără geamuri, firesc, semiobscuritatea dinlăuntru mi se păruse prea abruptă, ca și uruitul de altfel. Am stat preț de câteva fracțiuni de secundă, pentru a-mi obișnui ochii cu aerul pe jumătate întunecat. M-am trezit că trag aer în piept, pentru a-mi ține respirația, merg încet contemporanul-jidi-majia-premiul-de-excelenta-pentru-poezie-aura-christi-78spre altarul din capătul încăperii şi înmărmuresc locului: pe mijlocul altarului o porumbiță enormă ciugulea ceva dinr-un vas de dimensiuni impresionante. Acea porumbiță părea ireală acolo, în altarul de la ultimul nivel al templului. Aruncasem o privire spre intrare, pentru a reveni din nou la inima altarului. Fără să dea vreun semn că aș fi deranjat-o, porumbița își continua nestingherită activitatea. Atunci am prins curaj și am făcut un pas, urmărind reacția făpturii miraculoase din fața mea. Apoi altul, și altul… Nici o reacție: pasărea ce are forma unei picături de apă și anunță echilibrul interior și liniștea continua să ciugulească în voie. Ajunsă la distanța de ceva mai mult de un metru, încetinindu-mi deliberat mișcările, am scos mobilul din buzunar și am făcut – cu sufletul la gură – o poză, pe urmă, continuând să urmăresc reacțiile păsării – care din timp în timp se oprea din laborioasa-i activitate, fixându-mă cu ochii săi, ca niște mărgele vii – încă una. Intensitatea cu care trăiam ceea ce mi se întâmpla, faptul că încercam să respir cât mai rar, ca să nu sperii divina făptură – ca și când așa, cu respirația tăiată, aș fi putut să o întârzii – amestecul de realitate și irealitate trăit la limită, cu senzația că pendulez între două lumi care îmi scapă cu desăvârșire, m-au făcut să mă opresc la ieșirea din templul-minune şi să arunc o privire afară, întorcându-mă de îndată la locul abia văzut. Porumbița stătea înșurubată în miezul altarului, ca și când de veacuri și-ar fi aflat liniștea între acele ziduri răcoroase, incredibile. În Vechiul Testament, purtând o ramură de măslin în cioc, întors spre seară pe corabie, porumbelul îi vestește lui Noe sfârșitul potopului: „Şi porumbelul s-a întors la el, spre seară, şi, iată, avea în ciocul său o ramură verde de măslin. Atunci a cunoscut Noe că s-a scurs apa de pe faţa pământului”. (Facerea 8, 11) Porumbelul este, așadar, simbolul veștilor bune, purtătorul de pace, înțelegere și prietenie, iar ramura de măslin semnifică nemurirea, afirmă tălmăcitorii Sfintei Scripturi, care ne aduc aminte că aceeași pasăre divină e prezentă în ritualul Botezului lui Iisus Christos.

Straniu era că – în ciuda familiarizării cu tot ce era imperios să văd, în ciuda documentării prealabile – senzația că asist la un spectacol unic nu mă lăsa să șomez nici o clipă. Ceea ce m-am și grăbit să le comunic la prima ocazie prietenilor noștri, poeții Gao Xing și Shu Cai. (Gao Xing vorbește românește impecabil și are cultul valorilor ce aparțin țării din Estul Europei care i-a dăruit culturii universale pe Constantin Brâncuși, Mircea Eliade, Emil Cioran, Panait Istrate, Tristan Tzara, Eugen Ionesco. Vecinătatea unor asemenea nume, evident, obligă să înveți meserie și să-ți formezi un organ pentru detectarea unor valori naționale de același nivel. La ora actuală, Gao Xing face demersuri pentru obținerea dreptului de a traduce în chineză și de a publica o antologie de poeme, semnate de Nichita Stănescu, și volumul Cinci fețe ale modernității de Matei Călinescu. Discutând îndelung cu Gao și înfruptându-mă din pasiunea cu care vorbea despre literatura română, ne gândeam cum să-l aducem cât mai repede acasă, în România, care – pentru a apela la limbajul litotei – are nu puține restanțe la capitolul recunoașterea valorilor naționale.)

Oricât de sugestivă, o imagine, evident, nu are cum să cuprindă și mirosurile ce invadează spațiile prin care treci, nici farmecul oamenilor cunoscuți, nici cântecul cicadelor: un cântec insistent și tenace, intensificat pe măsură ce te apropii de copacii în care sălășluiesc cu o discreție formidabilă, încât rămâi cu senzația că murmurul lor concertat și transformat în cântec vine de pretutindeni. Am identificat cu dificultate aceste viețuitoare, ce cântă aidoma păsărilor, dar nu sunt păsări, cu toate că voi descoperi într-un târziu că au niște aripi mari, transparente, pictate savant. Seamănă oarecum cu greierii – fac parte din aceeași specie, Cicadoidea – și, totuși, nu sunt greieri, deși cântecul lor neobosit seamănă nițel cu cântecul acestor insecte miraculoase: cântă exclusiv în somn. Unul dintre noi le-a numit la un moment dat libelule ale aerului; în pofida frumuseții metaforei, nu e vorba, totuși, de libelule. Din noroc mai mult – noroc iscat din dorința intensă de a cunoaște autorii acestui cântec fermecător, ce contemporanul-jidi-majia-premiul-de-excelenta-pentru-poezie-33curgea de pretutindeni – am zărit câteva exemplare, după ce – descinși de pe Zidul Chinezesc, în așteptarea venirii orei stabilite pentru plecarea spre Beijing – ne-am retras la umbra bogată a unui pin. Văzându-ne, cele câteva insecte cu aripi uriașe, ce-și trăgeau sufletul pe tulpina scorțoasă a pinului, începuseră să cânte; apoi, toropite de căldură, ele s-au retras în coconul tăcerii și – dintr-o indolență disputată de curiozitate și caniculă – ne-au lăsat să le fotografiem în liniște de la o distanță de nici un metru – ceea ce, de cum am realizat performanța de a le fi îmblânzit cât de cât, ne-a făcut aproape euforici: descoperisem originea cântecului invadator, insinuant, care ne urma pretutindeni pe pământul străvechi al Chinei și creștea în intensitate pe măsură ce ne apropiam de copacii și arbuștii locuiți de aceste viețuitoare fantastice, create exclusiv pentru a cânta parcă fie printre zgârie-norii construiți relativ recent în niște ritmuri care îți opresc mintea și te fac nostalgic de cum gândul ți se abate la autostrăzile românești măsurate până acum câțiva ani în metri, fie prin rețeaua complicată, alcătuită de hutonguri, fie în pădurile de conifere.

Acest cântec ubicuu, de fapt, tot ce vedeam în jur te convingea fără efort, cu de la sine putere, să continui aventura spirituală în care ai intrat cu un amestec de spaime complicate și o imensă curiozitate. De cum o traversai, o curte aflată în fața Palatului Purității Celeste din Orașul Interzis, de pildă, te îndemna să parcurgi curtea următoare, lăsându-ți pașii să lunece spre Palatul Liniștii Terestre. Și tot așa, dintr-un cerc al forței și al roșului imperial – culoarea predominantă în Orașul Interzis, alături de verdele crud de jad și albastrul asemănător cu albastrul Mânăstirii de la Voroneț, supranimută Capela Sixtină a Estului – spre altul, din preajma unor lei – spre alții, învecinați de broaștele țestoase sau de simbolul dragonului, ce domină de departe, culmea supremației fiind demonstrată strălucit prin zidul celor nouă dragoni impresionanți prin dimensiuni, dar nu mai puțin prin culorile luxuriante, crescând din belșug pe măsură ce înaintai prin această împărăție ce atrage și totodată te ține la distanță. E o impresie pulverizată subit, de cum ne-am plimbat prin Parcul Beihai, cu arterele sale dispuse într-un labirint savant și lacul împânzit de vaporașe cu zbaturi pentru copiii de toate vârstele, cu templul budist Yong’an, ale cărui clădiri uluitoare sunt dispuse pe terase ample, de-a lungul dealului de necuprins dintr-o singură ochire decât de la înălțimea Dagobei Albe – un soi de coroană ce domină de la distanță întregul parc de vis, cu nuferi uriași, de culoarea ciclamei contrastante cu albul imaculat al stupei lamaiste. Liniștea amplificată aici, pe aleile și în scuarurile parcului din preajma Orașului Interzis, săgetată exclusiv de vocile copiilor și ale părinților grăbiți să-și răsfețe îngerii porniți pe joacă, sau liniștea gustată din plin, în vreme ce înaintam pe Zidul Chinezesc, nemaisăturându-ne de peisajele montane din împrejurimile de vis, ar putea probabil concura pacea aproape desăvârșită, gustată la o altitudine de peste trei mii de metri, pe platoul tibetan, unde în câteva corturi somptuoase, amenajate în acest scop, pe parcursul câtorva zile de o frumusețe nelumească, fără să-și propună poate, din discuție în discuție, din conferință în conferință, din recital în recital, din spetacol în spectacol, din respirare în respirare, treptat, încet, circa cincizeci de artiști ai lumii s-au constituit într-o Republică a Poeților, guvernată de frumusețe și de legile ei teribile. „Frumusețea-i teribilă, vi se va spune”, scria Aleksandr Blok într-un madrigal dedicat inimitabilei Anna Ahmatova cu mult înainte ca poeta să noteze în proza sa autobiografică afirmația prietenului ei: „Aici toți se întâlnesc ca pe lumea cealaltă”.

O seamă de poeți adunați sub egida Festivalului Internațional de Poezie Qinghai, înființat de poetul chinez Jidi Majia, părea descinsă pe o altă lume. Era limpede că – în acele ore fabuloase, petrecute sub cerul tibetan, în aerul acela tare, rarefiat, brusc înfrigurat în absența soarelui, suplinită cât de cât cu ceaiurile fierbinți, oferite din abundență de amfitrionii noștri – exact ca în thomasmanniana capodoperă Muntele vrăjit – lumea se împărțea în lumea de la poalele Acoperișului Lumii – cuprinsă de decadența profetizată acum mai bine de un secol de Nietzsche și Dostoievski – și lumea din jurul nostru, pe care nu ne mai săturam să o privim, să o studiem și să încercăm… nu să punem ordine în toate prin recursul la poezie, ci să înțelegem și să vedem totul prin intermediul acestui instrument de cunoaștere și sondare a adâncurilor ființei, instrument numit poezie. Iosif Brodski vorbea despre poezie ca despre o contemporanul-jidi-majia-premiul-de-excelenta-pentru-poezie-30școală a sentimentului. Cred că poezia este și va rămâne o școală de recucerire, de reumanizare a umanității. Poate, s-a ajuns în punctul critic în care se impune nietzscheana revoluționare a omului din om, ca să folosesc o expresie dragă lui Fiodor Mihailovici Dostoievski. Incredibil, deci, adevărat: visul de a fonda o Republică a Poeților a prins realitate pe platoul tibetan, în timp ce câțiva privilegiați recitau poeme în chineză, engleză, franceză, română, spaniolă…, visând la un lanț viu de poeți ai lumii, dotați cu puterea de a salva omul din om – poate, cea mai convingătoare reacție la globalizarea receptată, câteodată, neadecvat, ca să nu spunem abuziv. Tema acestui Festival – Marginalizarea poeziei în contextul globalizării – a fost abordată de voci distincte, reprezentative și extrem de diferite din circa 15 țări, ca, bunăoară, Jidi Majia, Gao Xing, Shu Cai, Liu Tao, Li Zhen, Zhang Ye, Qi Ren, Xiao Xiao, Ye Yanbin, Shang Zhen, Zhao Zhenjiang, Bai Yu (China), Fernando Rendón (Columbia), Milosz Biedrzycki (Slovenia), Natalia Toledo Paz (Mexic), Zolani Mkiva (Africa), Yolanda Casta (Galicia), Dino Siotis (Grecia), Françoise Roy (Quebec, Canada), Mite Stefoski (Macedonia), Philo Ikonya (Kenyan), Amir Or (Israel), Ashis Sanyal (India), Ataol Behramoğlu (Turcia), Javier Bozalongo (Spania), Helmuth A. Niederle (Austria) ș.a.

Conturat de-a lungul anilor ca una dintre cele mai prestigioase și mai deschise instituții din Republica Populară Chineză, Festivalul Internațional de Poezie Qinghai e o instituție internațională, care funcționează în regim interdisciplinar. Astfel, la acest forum participă, an de an, artiști invitați din diferite țări ale lumii, inclusiv poeți, prozatori, actori, dansatori, muzicieni, editori, profesori și traducători. În acest an, la o altitudine de peste trei de metri, s-a discutat despre locul poeziei în societatea contemporană, așezarea ei în centrul cetății și marginalizarea vocii poetice. Dezbaterile la care au participat fără excepții toți invitații, lecturile în aer liber susținute în preajma Templului Poeziei, înființat de Jidi Majia, apoi la Zidul Poeților aflat pe malul uriașului lac Qinghai – unde la loc de cinste, în preajma portretelor unor poeți ca J.W. Goethe, W. Shakespeare, A. Pușkin sau Anna Ahmatova și Marina Țvetaieva, se regăsesc portretele lui Mihai Eminescu și Paul Celan – indiscutabil, au prilejuit participanților clipe de neuitat. De altfel, în aceleași zile, sub genericul Memoria Dacă memorie nu e, nimic nu e – în centrul Beijingului, talentata și eficienta artistă Mian Bu a organizat Bienala picturii China-Italia, ediția din 2014, convocând într-un soi de comună o seamă de artiști și lucrări ale pictorilor din cele două țări-prietene.

În acest an, Festivalul Internațional de Poezie Qinghai s-a derulat sub semnul Manifestului poetic semnat de Fernando Rendón, un manifest radical și nuanțat, care a încins spiritele ce și-au propus să reacționeze la dezumanizarea omenirii. Antologia, pliantele bilingve editate cu acest prilej, recitalurile și spectacolele susținute în aer liber, culminând cu un megaspectacol poetic, desfășurat la Xining – un foarte frumos oraș din Nord-Estul Tibetului – rămân a fi o demonstrație vie, de neșters, a eficienței vocilor celor peste cincizeci de poeți, adunați pe Acoperișul Lumii, în prezența unui numeros public, pentru a reafirma rolul și locul poeziei în lumea de azi.

Dacă poezie nu e – nimic nu e, îmi repetam, ascultând cântecul inimitabil al cicadelor cu senzația că locuiesc într-un vis visat în somn de altcineva, căruia – fără să-l cunosc – îi doream să nu se mai trezească.

August 2014
Din vol. Din infern cu dragoste,
în lucru

Feedback către un prieten
Constantin Lupeanu
Un imperiu al cărţii

Am ales marile romane clasice, și ți le-am prezentat în corespondența de luna trecută, cărțile antichității – confucianismul, taoismul, și am făcut o radiografie a secolului XX chinez în literatură, publicând: Teatru chinezesc din secolul XX – șapte piese de teatru; Proză scurtă chineză modernă – douăzeci de prozatori; Poezie chineză contemporană – șaptezeci și ceva de poeți, de la Hu Shi la Shu Ting și Bei Dao.

Dragul meu prieten,

Am discutat adesea despre traducerile literare. Tu privești cartea ca pe o industrie și desigur că traducerile fac parte dintr-un proces pur tehnic – înlesnirea editării într-un anumit loc a unei opere create aiurea.

Eu mă înscriu printre cei care socotesc că traducerea unei pagini literare este creație și nu transpunere mecanică. De la caii de poștă în accepțiunea lui Honnore de Balzac, la monedele de aur presupuse dconstantin-lupeanu-director-icr-beijinge Octavio Paz, traducătorii literari au ajuns să fie acceptați astăzi drept scriitori și chiar se bucură de o zi a traducătorului! (De ce oare în China există două asociații: una a scriitorilor, alta a traducătorilor?)

Traducerea literară este fără îndoială creație artistică. Fie în poezie, fie în proză, indiferent din ce limbă se traduce, se cer stăpânite: atmosfera, ritmul, culoarea, sunetul și orice alte particularități ale originalului. Eu, înainte de a începe o traducere, am citit și am răscitit textul în limba chineză, am căutat să descifrez ce anume a făcut mare acea operă și să descopăr ceva similar în transpunerea în limba română. Am tradus literatură chineză nu pentru a câștiga bani – aveam propria-mi meserie -, ci din pasiune, în scop pur artistic, cărturăresc. Eu socotesc traducerea literară un mijloc de a îmbogăți propria limbă, propria cultură. Practic, civilizația Europei a crescut prin traduceri. Ea are la bază munca traducătorilor dintr-o limbă în alta, din limbile vechi în primul rând. Biblia a fost tradusă mai întâi în limba greacă, prin secolul al patrulea după Hristos, peste un secol s-a tradus în latină, peste o mie de ani în limba română. Prima traducere integrală pe românește a fost împlinită, dacă nu greșesc, de Nicolae Milescu Spătarul, între anii 1661 și 1668; Biblia de la București, 1688, îi este îndatorată lucrării eruditului Nicolae Milescu.

Și fiindcă am luat exemplul Bibliei, însușirea și redarea bogăției simbolice a originalului depinde de epocă, de unde reluarea peste ani a unor traduceri. Aceasta presupune că scriitorii-traducători lucrează pentru timpul lor, pe când opera aceea care a făcut obiectul traducerii este nepieritoare. La ora actuală, cea mai bună versiune românească a Bibliei a fost editată în pragul mileniului trei și aparține unui scriitor-prelat – Valeriu Anania.

În încheierea părții teoretice, îți amintesc, bunul meu prieten, că traducerile înseamnă deschidere către alte culturi. Transferul lingvistic este instrument universal de comunicare, singura modalitate de a transmite și prelua creația literară (și nu numai); câtă vreme vor mai exista limbi care să ne separe, este o modalitate la îndemână de a ne cunoaște și înțelege, de a spori prietenia și cooperarea între națiuni și rase.

Eu în această accepțiune am tradus, punându-mă în slujba literaturii României. De ce să nu aibă românul acces la aceste comori? m-am întrebat, iar răspunsul a fost: La lucru! Mi-am imaginat nu o dată copii, tineri care citesc un roman chinezesc de valoare tradus de mine, un volum de poezie și așa mai departe. Aceștia sunt marcați într-un fel, capătă unele valențe estetice pe care n-ar avea cum să le aibă educați numai la cultura Europei, să zicem. Ei, bine, peste ani, viața lor de oameni maturi va fi mai bogată, iar dacă ajung scriitori cu siguranță că în creația lor își va face loc, deloc programatic, ci cât se poate de natural, o coordonată pe care alții nu o pot avea. De aceea am spus întotdeauna că prin traducerile mele am îmbogățit literatura și cultura României. O dată prin traducerea și tipărirea în românește, iar a doua oară prin ecoul și influența pe care noi modalități de abordare și înțelegere a omului și a vieții o au asupra cărturarului român. Din acest punct de vedere sunt mulțumit de mine însumi, mai ales că am fost harnic și acopăr eu singur un raft de bibliotecă!

Într-un interviu recent, exageram puțin, socotind că eu am construit un imperiu Lupeanu. Imperiu al cărții, de care se vor fi speriat unii, din invidie, dar cu totul civilizator, lumină și dăruire. Un teritoriu cărturăresc, în care – este adevărat – transpunerea în limba română de esență dacică (eu sunt adeptul lui Densușianu) a creațiilor literare și filosofice cu valoare universală al Chinei ocupă un spațiu imens și sunt susținute de creațiile noastre proprii: poezie, roman, eseu, literatură pentru copii și s.f., teatru și chiar cărți de medicină tradițională. Un imperiu rezistent, aș zice, durabil, care își va dovedi valențele în viitor și va rezista cât timp va dăinui limba română. El are caracteristici proprii, se distinge prin el însuși, este atractiv, luminos, necesar, încărcat de farmec, înțelepciune, frumusețe estetică. Cărțile tipărite de mine există în aproape toate marile biblioteci din capitală și județe. Dar oare mai sunt cititori în biblioteci?

Eu nu am tradus la întâmplare. Nu am tradus ceea ce era la un moment dat la modă. Spuneam că eu am căutat ca, pe lângă ce se tradusese până la mine, să traduc mai întâi capodopere ale literaturii chineze. În același timp, am avut în vedere realizarea unor traduceri pe epoci, încât să se închege o istorie în cărți românești a literaturii chineze din cele mai vechi timpuri și până astăzi. Am ales marile romane clasice, și ți le-am prezentat în corespondența de luna trecută, cărțile antichității – confucianismul, taoismul, și am făcut o radiografie a secolului XX chinez în literatură, publicând: Teatru chinezesc din secolul XX – șapte piese de teatru; Proză scurtă chineză modernă – douăzeci de prozatori; Poezie chineză contemporană – șaptezeci și ceva de poeți, de la Hu Shi la Shu Ting și Bei Dao.

Îmi amintesc, prima traducere din limba chineză a fost realizată în România de buna mea profesoară, Toni Radian: Pu Songling, Duhul crizantemei. Eram student când a apărut cartea, niște povestiri la marginea dintre realitate și vis, și țin minte bucuria care m-a cuprins atunci, simțeam cartea aceea subțire ca pe propriul copil! A urmat generația mea, iar astăzi traduc din originalul chinez sinologi români de valoare, care au atacat nu numai literatura chineză contemporană, ci și clasicii și operele filosofice ale antichității. Notează, dragul meu prieten și caută în librării cărțile semnate de Dinu Luca și de colegii săi.

Lipsește încă o revistă a sinologilor români. În 2014, eu am editat, pe parcursul întregului an, revista electronică Dacia eternă, deschisă traducerilor din limba chineză. Este nevoie de o societate a traducătorilor literari din limba chineză și de o revistă proprie. Se cer unitate și curaj pentru a găsi căile de susținere financiară și a porni la drum. Cale rodnică!

30 Septembrie 2016, de la Templul
Soarelui, Beijing, China.

Cultura mentalităţilor
Andrei Marga
Confucius astăzi

„În viața omului superior sunt esențiale trei lucruri: dragoste (jen) fără anxietate, viziune fără perplexitate și curaj fără teamă”

„Persoana civilizată unește, în loc să conspire; omul obișnuit conspiră în loc să unească”; „în vreme ce persoana civilizată năzuiește la virtute, omul obișnuit năzuiește la locul său natural; în vreme ce persoana civilizată năzuiește la lege, omul obișnuit năzuiește la interesele andrei-marga-foto-222proprii”; „persoana civilizată vede lumea pe linia justeței, omul obișnuit pe linia profitului”; „persoana civilizată are totdeauna o vedere largă, un om obișnuit este plin de anxietate”; „persoana civilizată este gravă, fără a fi conflictuală, și păstrează o relație armonioasă cu alții, fără să formeze clici”

Confucius a trăit cu cinci secole înaintea lui Iisus Christos și îl precede pe Socrate, dar concepția sa a rămas, de asemenea, inspiratoare până astăzi. Lui Iisus îi datorăm, cum știm, religia mântuirii prin iubirea aproapelui, sub semnul căreia se află o eră a istoriei umanității. Socrate a pus filosofia pe direcția maieuticii și a găsirii “generalului” în experiență. Confucius elaborase filosofia ca înțelepciune concentrată asupra vieții împlinite și conviețuirii.

La cinci secole de la dispariția sa, un împărat din dinastia Han a triat diversele concepții elaborate până atunci în China și a ales învățătura lui Confucius ca doctrină. Observându-i anvergura și izbiți de similitudini cu creștinismul, în 1687, la Paris, iezuiții au publicat prima traducere în latină a reflecțiilor lui Confucius. Ei i-au și consacrat numele: Qui Zhong Ni devenise, pentru discipoli, maestrul Kong, Kong Fu Zi în exprimarea acestora. A urmat o istorie care a menținut învățătura lui Confucius în tezaurul umanității într-o poziție cheie.

În anii postbelici, a avut loc confruntarea fățișă dintre maoismul centrat pe „contradicție” și confucianism, centrat pe „armonie”. Confruntarea a durat până în 1974, când însuși Mao Zedong a proclamat prioritatea politică a „unității” chinezilor. Este demn de reținut faptul că liderul de facto al Chinei de după 1978, Deng Xiaoping, parcursese, în adolescență, educația confucianistă standard, pentru a se apropia apoi de activismul lui Mao Zedong (cum scrie Ezra F. Vogel, Deng Xiaoping and the Transformation of China, The Belknap Press of the Harvard University Press, Cambridge Mass), dar nu a încetat să-l considere pe Confucius un reper și să-l pună în valoare.

Între timp, se vorbește justificat de „cercul cultural confucianist” (Xin Guanje, prefață la Analects of Confucius). Acest cerc se extinde necontenit în zilele noastre prin acțiunea culturală a Chinei și a altor țări din regiune.

Pe de o parte, cum scriu editorii traducerii celei mai noi în germană, „pentru a înțelege China, trebuie început cu Confucius” (Yang Chaoming, Richard Trappl, Introducere în Liu Xubing, Wang Jing, Konfuzius sagte…). Sinologii ne spun că a fost omul „care a reunit în propria persoană elementele componente ale caracterului chinez și tot ceea ce este etern în ființa acestui popor” (Anna Eva Budura, Țara simbolurilor. De la Confucius la Mao Zedong). Se vorbește, mai recent, de „stat Confucian (Confucian state)” (vezi Yu Dan, Confucius from the Heart. Ancient Wisdom for Today’s World) care valorifică acea „xinde” – o înțelepciune ce constă din rezolvări pentru minte și inimă deopotrivă, de adevăruri la îndemâna fiecărui om, profilată de Confucius. Pe de altă parte, în Japonia, Coreea de Sud, pe mari porțiuni ale Asiei de Sud-Est, educația tinerilor trece prin Confucius. Mai nou, în Anglia, Australia și alte țări, la școlile de bussines se studiază opera acestuia. Întreprinzători din diferite părți ale lumii mărturisesc îndatorarea succesului lor managerial învățăturii confucianiste. Aceasta le-a sugerat devize care și-au dovedit adecvarea, precum: „O minte hotărâtă este cheia contemporanul-jidi-majia-premiul-de-excelenta-pentru-poezie-eugen-uricaru-135succesului”, „compania este suma angajaților săi”, „managementul se face cu oameni”, „personalitatea înseamnă simț al responsabilității, în primul rând”, „aspirația, hotărârea și responsabilitatea managerului fac una”.

Răspîndirea confucianismului nu este suprinzătoare, căci în cazul lui Confucius este vorba de o învățătură adâncă, dar nicidecum stranie. Familiarizarea cu ea este accesibilă oricărui om care chibzuiește. Alfred N. Whitehead a remarcat că „dacă vrei să-l înțelegi pe Confucius, citește-l pe John Dewey. Iar dacă vrei să-l înțelegi pe John Dewey, citește-l pe Confucius” (vezi Lucien Price, Dialogues of Alfred North Whitehead) și nu a exagerat. Confucius a pus realitățile vieții în funcție de ceea ce fac oamenii și oamenii în funcție de succesul acțiunii lor asupra lumii din jur. La el, acțiunea creează realitatea vieții și o explică. „Putem înțelege un om observând ceea ce face, cum a ajuns la poziția sa actuală și cum se simte în ea” spunea el. Învățătura transmisă posterității alimentează concluzia că, în condițiile timpului său, Confucius a inițiat o filosofie cu intuiții pragmatiste, foarte probabil, cronologic, cea dintâi în istoria cunoscută.

Ceea ce a atras la început atenția lumii în care trăim asupra lui Confucius a fost manifestarea lui în câmpul educației. Temeinice scrieri chineze (vezi, de pildă, Chen Jingpan, Confucius as a Teacher. Philosophy of Confucius with special Reference to its Educational implications) au fost cele care au declanșat reevaluarea moștenirii lui Confucius. Astăzi, este clar că, printre curentele variate ce s-au manifestat în vechea Chină, s-ar putea ca învățatul din QuFu să nu fi fost de fiecare dată inovativ, dar aceasta nu afectează deloc meritul său de a fi articulat o concepție asupra educației.

Confucius a privit educația ca activitate distinctă și a pus-o în legătură cu nevoile societății. „Scopul învățăturii lui Confucius a fost, scurt spus, să ajungă la reforme sociale prin individualități educate ale societății; să pună în față o ordine socială ideală prin cultivarea unor moduri ideale ale vieții și deplina dezvoltare a personalității individului. El a crezut în importanța individului în a asigura progresul sau reforma societății. Astfel, el a cheltuit mare parte a timpului vieții sale călătorind dintr-un stat în altul, primind diferite categorii de oameni să-i fie discipoli și învățându-i, în funcție de capacitățile lor și de mediul din jur, cum să ducă o viață ideală. S-a presupus apoi că a fost primul sau cel puțin cel mai mare avocat din timpul său al educației populare […]. El a pus importanța educației pe același plan cu populația și bogăția și a privit acești trei factori ca esențiali pentru orice națiune”. În maxima din Analecte care spune că „în viața omului superior sunt esențiale trei lucruri: dragoste (jen) fără anxietate, viziune fără perplexitate și curaj fără teamă”, istoricii educației văd, pe bună dreptate, prima privire a omului ca întreg, așadar sub aspect cognitiv, moral și fizic, deopotrivă, din perspectiva educării.

Înainte însă de viziunea asupra educației, chiar prestația sa personală i-a procurat lui Confucius un prestigiu durabil. Discipolii au remarcat însușiri personale impresionante. Era „cordial, amabil, plin de respect, natural și modest”. Dacă se au în vedere, cum propune Chen Jingpan, reperele acceptate astăzi de evaluare a dascălului – sănătatea, capacitatea intelectuală, inițiativa și încrederea în sine, adaptabilitatea și plinătacontemporanul-jidi-majia-premiul-de-excelenta-pentru-poezie-114tea resurselor, claritatea, munca și învățarea de-a lungul vieții, entuziasmul și optimismul, integritatea și sinceritatea, promptitudinea, tactul, simțul dreptății – atunci se poate spune, pe baza probelor factuale existente, că maestrul Kong le-a ilustrat, pe fiecare, în grad înalt.

Confucius a ilustrat la nivel superior însușiri profesionale ce se pretind dascălului. Stăpânirea subiectelor tratate în învățământ, cunoașterea elevilor, dedicare către predare și comunitate, abilitatea de a întâmpina preocuparea părinților, disponibilitate la cooperare și loialitate, interes pentru dezvoltarea profesională proprie, pregătirea zilnică a lecțiilor, buna stăpânire a limbii Confucius le-a întruchipat efectiv.

Tehnicile la care a recurs l-au făcut, de asemenea, atrăgător pe Confucius. Este vorba de stabilirea cu limpezime a scopurilor învățării, de abilitatea de a forma deprinderi, de a stimula gândirea, de a transmite felul de a studia, de a pune întrebări, priceperea în alegerea subiectelor, în organizarea materiei, în motivarea efortului elevilor.

Evident, conceperea educației și exercitarea acesteia constituie un motiv de atracție continuă pentru ceea ce a făcut și spus Confucius. Mai cu seamă astăzi, când în educație se resimte nevoia nu numai a tehnologiilor, ci și a viziunii, în condițiile în care albia viziunilor aproape că a secat, iar metodica însăși este „provocată” de noile tehnologii! Sunt însă și alte motive de atracție.

Le detectăm observând contextul cultural actual. Se poate spune că neoliberalismul, urcat pe scenă deja în anii optzeci, a atras cu sine o simplificare a viziunii asupra societății ce are consecințe. Societatea este concepută ca teren al competiției, redusă în fapt la o cvasidarwiniană luptă dintre ființe mânate de „interese” și extinsă la nivel global. Consecințele sunt redutabile – precum sărăcirea unei mari părți a populațiilor, adâncirea inegalităților, agravarea crizelor interne din unele țări și a tensiunilor internaționale – și nu pot să nu încurajeze căutarea de alternative.

Confucius a privit altfel societatea. În concepția sa, „oamenii sunt similari oricăror alte ființe prin natură. Ei se diferențiază în mod gradat ca rezultat al diferitelor obiceiuri”. El a apelat la respectul legilor – „riturilor”, în limbajul său – și a invocat „baza morală a statului” pentru a justifica înseși „riturile”. „Nu te sustrage respectării riturilor” sună primul lui comandament. În această concepție, „virtuțile” sunt, înaintea „intereselor”, liantul societății. Confucius a pledat pentru o comunitate a oamenilor emancipați moral, încât al doilea comandament al său privește conducerea societății. „Condus prin edicte şi pedepse, poporul va şti doar cum să se ferească de tulburare, dar nu va avea un simţ al ruşinii. Ghidat de virtuţi şi ritualuri, oamenii vor avea un simţ al ruşinii, dar vor şti şi cum să îşi corecteze greşelile ce provin din acordul lor”. Confucius a prevenit că „acela care îşi conduce statul pe o bază morală va fi susţinut de popor, tocmai cum steaua polară este înconjurată de toate celelalte stele” și că „un stat înapoiat cu un domnitor și fără rituri este inferior unui stat cultivat care are rituri, chiar dacă nu are domnitor”. La nivelul timpului său, Confucius și-a asigurat plasarea în linia de gândire care a conceput statul din perspective unei „baze morale”, iar această linie a înregistrat acumulări enorme prin Aristotel, Thomas Jefferson, Kant, John Dewey, John Rawls și Habermas, ca să limităm enumerarea la câteva exemple.

Oamenilor de orice condiție socială Confucius le-a cerut, înainte de orice, să învețe. „Fiecare este îndreptățit la educație”, spunea el. Confucius nutrea convingerea după care învățarea condiționează „benevolența”, care este condiție sine qua non a vieții în comunitate. „Benevolența este mai vitală pentru oameni decât apa și focul. Am văzut oameni care au murit în apă și foc, dar nu am văzut niciodată pe cineva murind practicând benevolența”. În opinia lui Confucius, „un om benevolent este unul care îi ajută pe alții să stabilească ceea ce își dorește să stabilească pentru sine însuși, îi ajută pe alții să atingă ceea ce-și dorește sieși să atingă. A fi capabil să tratezi pe alții așa cum dorești să fii tratat este cea mai bună cale pentru a fi cu totul benevolent”. Principiul după care „să faci altuia doar ceea ce vrei să ți se facă și ție” creează „benevolență”, iar cu „benevolența” începe tot ce este înalt în viața oamenilor.

Confucius a tras o linie despărțitoare hotărâtă între „o persoană civilizată” (junzi) și „omul obișnuit”: „Persoana civilizată unește, în loc să conspire; omul obișnuit conspiră în loc să unească”; „în vreme ce persoana civilizată năzuiește la virtute, omul obișnuit năzuiește la locul său natural; în vreme ce persoana civilizată năzuiește la lege, omul obișnuit năzuiește la interesele proprii”; „persoana civilizată vede lumea pe linia justeței, omul obișnuit pe linia profitului”; „persoana civilizată are totdeauna o vedere largă, un om obișnuit este plin de anxietate”; „persoana civilizată este gravă, fără a fi conflictuală, și păstrează o relație armonioasă cu alții, fără să formeze clici”. Confucius a prevenit, totodată, asupra complicațiilor vieții sociale. El spunea că „înainte de a lăuda un om care este onest în vorbire, trebuie să observi dacă este o adevărată persoană civilizată sau doar pretinde că are demnitate”, căci micimea umană se ascunde ușor. Acesteia Confucius îi opune continuu chemarea la ridicarea la „virtute”, care se cuvine să fie cea mai înaltă preocupare a omului. „Dacă întâlnești un om virtuos, învață de la el. Dacă întâlnești un om fără virtute, contemporanul-jidi-majia-premiul-de-excelenta-pentru-poezie-119examinează-te pentru a vedea dacă nu cumva ai aceleași defecte ca și el”. Virtuosul poate fi din capul locului optimist, căci „un om virtuos nu este niciodată izolat. El este sigur că are însoțitori care gândesc la fel”.

Iată, așadar, cum Confucius oferă căutărilor actuale o viziune asupra societății în care oamenii, fără a se retrage din treburile vieții lor zilnice, eminamente practice, conviețuiesc în lumina unor valori de natură morală. Apelul la maestrul Kong vine acum dintr-o nevoie de umanizare, ce se resimte tot mai mult într-o societate a expansiunii „intereselor” adesea conflictuale. Pe fundalul acestei lupte, pledoaria pentru moralitate a lui Confucius l-a adus în actualitate.

Cum se știe prea bine, drepturile omului sunt piatra unghiulară a construcției statului modern, mai cu seamă după ce țări diferite le-au subscris, în urma celui de Al Doilea Război Mondial, sub auspiciile ONU. Ele constituie o piesă esențială a acelei umanități care vede în oameni scopuri mai înalte decât simpla viețuire. Numai că istoria atestă existența a ceea ce de la Hegel încoace se numește „dialectica lăuntrică” a drepturilor însele. Aceasta face să apară discordanțe – de pildă, libertatea și egalitatea proclamate de societățile moderne sunt în multe cazuri greu conciliabile. Sau, în cazul extrem, să se ajungă la formalizarea sau chiar anihilarea drepturilor pentru mulți oameni. În definitiv, dictaturile din Europa în secolul al douăzecilea s-au instalat cu mijloacele democrației! Având în vedere acestea, ca și alte fapte, fostul Cardinal Ratzinger a propus, în istorica sa discuție cu Habermas (Dialektik der Säkularisierung. Uber Vernunft und Religion), completarea catalogului drepturilor cu lista îndatoririlor omului și cetățeanului.

Pentru a lămuri acest aspect ce are nevoie încă de explorări, să ne amintim că, în Critica rațiunii practice, Kant ne arăta cum, într-o lume în care indivizii au drepturi și libertăți inalienabile, aceștia pot să acceadă la morală. Confucius pare acum să-l complementeze pe Kant (Rene Mathieu, Confucius: l’invention de l’humanisme chinois) arătându-ne ce îndatoriri au oamenii în comunitate pentru a atinge o viață demnă. Desigur, Confucius nu operează cu distincțiile individ-comunitate, cetățean-stat, pe care Kant le datora culturii moderne a Europei, dar faptul nu-l împiedică să aducă o nouă perspectivă în morală, convergentă cu cea kantiană.

Pe de o parte, Confucius era inspirat de reușita proprie în domeniul educației și voia de fapt că arate că educația bine însușită poate fi hotărâtoare în societate. Pe de altă parte, ținea de concepția sa generală convingerea că exercitarea îndatoririlor înalță individul și-i conferă demnitate. Altfel spus, individul câștigă cel mai mult investind moral în cei din jur. „Cel care investește în benevolență va fi ferit de rău”, iar cu „benevolența” începe manifestarea omului înțelept.

Confucius nu era un simplu visător la o lume mai bună și a rămas lucid în fața realităților. El atrăgea atenția că „un om care vorbește cu cuvinte mieroase și pretinde a fi amabil nu poate fi benevolent” și cerea o schimbare pornită dinăuntrul fiecăruia. „Nu fii îngrijorat că ești neînțeles, ci preocupă-te de înțelegerea celorlalți” era deviza sa. Confucius reprezintă o alternativă ce atrage acum prin observația subînțeleasă că libertățile fără îndatoriri se autodistrug.

Se știe că Thomas Jefferson socotea că fie și numai un singur monopol în viața economică poate periclita democrația. Astăzi, democrația trebuie să facă față unor enorme concentrări de putere – nu doar economică, ci și politică, militară, mediatică – încât ne-am putea imagina reacția celebrului părinte fondator al Americii. Uneori democrația nu poate rezista noilor monopoluri. În multe situații, ea a fost înfrântă de fapt, iar înfrângerea are cel puțin două forme. Prima este reducerea democrației la proceduri, adică la alegeri periodice de reprezentanți, adesea condiționate și manipulate, în pofida aspirației inițiale a democraților de a crea o formă de viață. A doua este scăderea nivelului reprezentanților, în pofida promisiunii că cei aleși sunt cei mai buni.

Confucius este astăzi o resursă istorică pentru a împiedica a doua formă de degradare a democrației. Nici democrația redusă la o „tehnică de alegere periodică a reprezentanților”, nici „democrația marketizată” și nici „democrația autoritară” nu sunt de fapt soluții democratice. Daniel A. Bell (China and Democracy. What America’s flawed democracy could learn from China’s one party-rule, în „Christian Science Monitor”, 24.12.2012) a adus în atenție conducerea pe care o socotește „meritocratică” – adică recrutată dcontemporanul-jidi-majia-jiang-maoning-97upă competență și capacitate de decizie politică – din tradiția confucianistă. Helmut Willke (cu Demokratie in Zeiten der Konfusion, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 2014) a făcut bilanțul dezbaterilor din ultimii ani cu privire la forma de conducere și a tras concluzia actualității acestei tradiții.

Cum știm, meritocrația este explicit prezentă în reflecțiile lui Confucius.Oamenii se vor supune dacă se promovează persoane drepte și se înlătură cei răi. Ei nu se vor supune dacă faci contrariul”, spunea învățatul. Foarte probabil, Confucius a fost primul teoretician al meritocrației.

Pe de altă parte, Confucius a atras atenția asupra îndatoririlor ocupanților oficiilor publice. Aceștia „se cuvine să abordeze scrupulos treburile de stat și să-și țină strict promisiunile”. Ei trebuie să promoveze interesul public. „Când este oficial la curte, o persoană se cuvine să dea prioritate responsabilităților funcției sale față de răsplata pentru munca sa”, spunea Confucius.

În sistemele judiciare ale timpului nostru s-a adâncit diferența dintre „adevărul judiciar” și adevăr pur și simplu, iar chestiunea reapropierii lor este la ordinea zilei. În joc sunt mai multe condiții: calitatea legilor și procedurilor, pregătirea magistraților, de exemplu. Menționez aici doar una: probitatea magistratului. Nu doar magistratul trebuie să aibă probitate, ci oricare alt profesionist, fie el profesor, prelat, jurnalist sau altceva. Doar că, în cazul magistratului, contemporanul-jidi-majia-fan-xiaohong-gaudeamus-52probitatea este testabilă mai direct, de către mulți. Magistratul este, altfel spus, prin forța lucrurilor, mai expus examinării publice a felului exercitării profesiei decât alte profesiuni.

Deloc întâmplător în raport cu nevoile resimțite în societățile timpului nostru, în ultima jumătate de secol, două dintre cele mai originale inițative de conceptualizare a societății – cea datorată lui John Rawls (cu A Theory of Justice, 1971) și cea a lui Avishai Margalit (cu The Decent Society, 1996) – nu numai că sunt asumate de oameni cu o serioasă pregătire juridică, dar aduc în avanscenă importanța „onestității (fairness)” și, respectiv, a „decenței (decency)”, alături de libertăți și drepturi, de proceduri de apărare a lor, în chiar construcția instituțională a democrației. Se află în curs eforturile de lămurire a ceea ce constituie suportul probității, care este „integritatea” (Pascal Boniface, Les intellectuels integres). Cercetări recente atestă univoc cât de indispensabilă este „integritatea” celor care dau viață instituțiilor care ating viața oamenilor pentru funcționarea unei societăți.

Se poate spune că, așa cum atestă scrierile ce i-au păstrat învățătura, Confucius a fost printre primii gânditori, dacă nu chiar cel dintâi, care a tematizat „onestitatea” și „decența” până la capăt. „Existența omului constă în integritatea sa. Un om fără integritate poate exista doar prin noroc” observa el.

În avanscena vieții internaționale se manifestă astăzi supraputeri, puteri, puteri emergente, diferite țări. Viziunile sunt variate. Unele țări promovează punctul de vedere după care soluțiile ar trebui să plece de la ordinea actuală a lumii conținută în tratate și reglementări internaționale. Altele sunt de acord cu ideea unei ordini, dar sunt de părere că la configurarea contemporanul-jidi-majia-premiul-de-excelenta-pentru-poezie-poze-grup10ei trebuie să se asigure participarea tuturor statelor interesate. China consideră că ordinea actuală are probleme grave, de care nu au cum să răspundă cei care nu au creat-o, încât este necesară o nouă ordine a lumii. Optica ei este concentrată în politica „armoniei”, iar Confucius este punctul de sprijin istoric și conceptual. „În elaborarea riturilor – se scrie în Analecte – căutarea armoniei este principiul cel mai profund. La ea au năzuit vechii regi înțelepți în treburile de stat. Măreț sau obișnuit, ei au făcut orice conform acestui principiu. Dacă armonia este gândită de dragul ei, ca scop în sine, fără a fi reglementată de rituri, principiul nu dă rezultate”. Confucius a creat conceptul de „ren”, prin care a avut în vedere ceea ce trebuie să caracterizeze oamenii într-o comunitate pentru a trăi în „armonie” cu sine și cu ceilalți: „omenia, bunătatea, bunăvoința” sau, mai descriptiv, „modestia, diligența, dragostea de învățătură și perfecționarea continuă, curajul, altruismul, considerația față de semeni” (Ion Buzatu, Viața și gândirea lui Confucius). Acest concept câștigă în actualitate.

■ Fragment din discursul ţinut la „The World of Confucius” International Academic Summit Forum, organizat de Guvernământul din Jining și Confucius Research Institute, la QuFu, Shandong Province, 27 Septembrie 2016

Galeria Foto a evenimentului:

Puteți viziona Premiile Contemporanul  (click aici)

logo-romania-citeste-ro

Puteți viziona Galeria foto RomâniaCitește.ro (click aici)

Puteți viziona Videoteca RomâniaCitește.ro (click aici)

 

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Recomandați articolul în rețelele sociale:

Despre Conte

Revista Contemporanul, infiintata in 1981, este o publicatie nationala de cultura, politica si stiinta, in paginile careia se gasesc cele mai proaspete stiri privind evenimentele culturale, sociale si politice din Romania si din strainatate. De asemenea, veti fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest