Contemporanul » Noutăți editoriale » Florin-Corneliu Popovici. Un dar aşteptat

Florin-Corneliu Popovici. Un dar aşteptat

O ediţie-⁠⁠eveniment
Titu Maiorescu. Opere. Jurnal, volumul I: 1855-⁠1882

Bogdan Mihai Dascălu şi Ana Maria Dascălu au realizat o ediţie-⁠eveniment, o ediţie-⁠şcoală, o ediţie academică care poate fi privită şi ca ghid de lectură ce însoţeşte, prin comentariile pertinente, prin intervenţiile explicative (atunci când este cazul), prin glose (ce au rolul de a netezi calea de lectură a cititorului) textul maiorescian. În spirit maiorescian, editorii se supun, pe de-⁠o parte, rigorilor reclamate de felul de a fi german (disciplină, organizare, rigoare, cultul pentru muncă, acurateţe), pe de alta, dificultăţilor textului maiorescian, care, uneori, este lapidar, prezentând date incomplete pentru cititor, dar suficiente pentru autorul lor.

Iniţiativa Academiei Române, a Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă de a publica Jurnalul lui Titu Maiorescu (1840-⁠1917), dincolo de actul remarcabil de cultură propriu-⁠zis, merită a fi lăudată din cel puţin trei motive majore: titu-maiorescu-foto-11. este o acţiune necesară, de recuperare şi de repunere în drepturi a unei figuri emblematice care a marcat epoca în care a trăit şi care, din păcate, e cunoscută doar lapidar, Maiorescu fiind pus, mai de fiecare dată, în legătură directă doar cu cenaclul „,Junimea”, al cărui promotor şi susţinător fervent a fost; 2. în contextul actual, al crizei generalizate, cu impact direct asupra valorilor („incontra nuleloru astora” – p.722), Jurnalul se doreşte un serios îndemn la reflecţie, la primenire interioară, la conştientizare şi la responsabilizare asupra a ceea ce am fost (ca naţiune) şi ceea ce am devenit (a se vedea „invazia” de oameni de geniu din „illo tempore” şi sărăcia intelectuală, penuria spirituală sumbră din vremurile actuale de restrişte); 3. readuce în actualitate polemica în jurul dilemei dacă jurnalul întruneşte calităţile necesare pentru a fi perceput ca gen literar sau dimpotrivă, polemica despre diarism, în genere, şi despre oportunitatea intruziunii în sfera intimismului, încălcarea statutului acestuia şi transformarea automată şi fără drept de apel, prin publicarea jurnalului intim, în „bun comun”. La toate acestea se adaugă, evident, particularităţile jurnalului maiorescian care, de departe, contrazice o afirmaţie pesimistă a autorului său, nemulţumit de situaţiile aride din punct de vedere evenimenţial: „Nemica deosebit însemnatoriu.” (p.691)/„Nemica estraordinariu” (p.61), fiindcă, da, există o multitudine de aspecte care se cer cunoscute, întâi despre Omul Maiorescu, apoi despre eruditul cărturar, spirit enciclopedic Maiorescu.

Cuvinte de apreciere se cuvin aduse editorilor Jurnalului maiorescian, Bogdan Mihai Dascălu şi Ana-⁠Maria Dascălu a căror muncă asiduă, abnegaţie şi spirit de echipă au făcut posibilă apariţia acestei cărţi de căpătâi pentru spiritualitatea românească în contextul cultural european.

Nu e deloc întâmplător că Jurnalul lui Titu Maiorescu face parte din colecţia „Opere Fundamentale”, în linia actului recuperatoriu pe care şi l-⁠a propus Academia Română, în lungul şir de capodopere ce au văzut deja lumina tiparului.

La o privire sumară, din exterior, avem în faţă o ediţie de lux, cu copertă cartonată şi cu supracopertă, cu file subţiri, tip foiţă de ţigară, uşor şi înadins îngălbenite pentru a se păstra în ton cu şi a sublinia valoarea de document a Jurnalului în discuţie, o carte-⁠fluviu (diferită de conotaţiile clasice ale romanului-⁠fluviu) ce găzduieşte peste o mie două sute de pagini scrise mărunt, o carte-⁠obiect. Toate aceste date vin să sublinieze amploarea proiectului la care cei doi editori se înhamă conştient, asumându-⁠şi o mare responsabilitate în complicatul proces de restitutio in integrum a marelui cărturar. Spunem aceasta, în continuarea ideii conţinute în Nota editorului, accentuând ideea că, înaintea prezentei ediţii Maiorescu, au mai existat două, însă invariabil incomplete, insuficient documentate, prezentate neştiinţific şi, pe-⁠alocuri, deliberat lăsând deoparte aspecte fundamentale definitorii. Tocmai în aceasta titu-maiorescu-opere-foto-2constă noutatea şi originalitatea ediţiei pregătite de Bogdan Mihai Dascălu şi Ana-⁠Maria Dascălu, ediţie comentată, ediţie ce include toate cele 44 de caiete în care Maiorescu îşi ţinea notaţiile zilnice, ediţie ce abundă (şi însoţeşte pas cu pas, textul original) în note de subsol, temeinic documentate, obiectiv şi necenzurat prezentate, în comentarii pertinente, profesioniste, venite din partea a doi cercetători ce-⁠şi desfăşoară activitatea la prestigiosul Institut de Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu” din Bucureşti. Ediţia Dascălu, dacă ne este permisă sintagma, este structurată în maniera unei lucrări ştiinţific autentice, fapt ce presupune: documentare serioasă (a-⁠l cunoaşte integral pe Maiorescu şi a vorbi în cunoştinţă de cauză despre el înseamnă a avea cunoştinţe temeinice în domeniul lingvisticii, istoriei, geografiei, literaturii, filosofiei, psihologiei, politicii etc. – toate abordate de complexul Maiorescu), cunoaşterea în detaliu a ediţiilor precedente, spre a le susţine sau, după caz, combate, studierea în detaliu a operei maioresciene, familiarizarea cu textul său, dar şi cu contextul în care a trăit Maiorescu (de unde recuperarea specificului epocii respective, recuperarea limbajului propriu acesteia, a mentalităţilor epocii, personalităţile care au populat-⁠o), parcurgerea lecturilor enumerate de cărturar în Jurnalul său de tinereţe (unde abundă nume şi titluri de primă mână) şi care i-⁠au jalonat decisiv formaţia intelectuală a eruditului. Editorii, doi străluciţi germanişti (şi aici e oportun să amintim reuşitele, ca traducător, ale lui Bogdan Mihai Dascălu, responsabil de tălmăcirea, între alţii, a lui Joseph Roth (Tarabas) şi a lui Rainer Maria Rilke (întreaga proză) conştienţi că numai citindu-⁠l în original pe Titu Maiorescu (mare parte a Jurnalului acestuia e scris în germană, dar şi în limba română şi în franceză) îşi pot întemeia o viziune de ansamblu asupra operei acestuia. Dificultatea ediţiei (ceea ce îi sporeşte importanţa) rezidă şi în ingrata postură de traducători pe care şi-⁠o asumă cei doi, de unde efortul de păstrare nealterată a sensurilor textului originar, fidelitatea faţă de limba română a epocii, în scopul păstrării sale intacte (care constituie sarea şi piperul Jurnalului), delicatul rol de restauratori de text (act de arheologie literară) acolo unde acesta lipseşte, e ilizibil sau asupra căruia autorul a revenit peste ani (şi aici e măiestria editorilor de a nu trece cu uşurinţă peste „toanele” şi imprevizibilitatea lui Titu Maiorescu care, la un moment dat, deliberat îşi „falsifică” relatările, aparent spontane şi „nevinovate” – a se vedea tribulaţiile zilnice ale jurnalului intim, notaţiile fără valoare şi fără pretenţia de a deveni vreodată literatură sau „bun comun”, prin publicare – conştient că acestea vor intra cândva în circuitul literar), punerea laolaltă a variantelor de text maiorescian (Jurnalul său cuprinde diverse fragmente care se repetă, aparţinând diferitelor caiete în care au fost consemnate).

Dificultăţile (a se citi „capcanele”) Jurnalului maiorescian sunt subliniate şi de academicianul Eugen Simion în Prefaţa cărţii: „Rezumând: 1) Maiorescu nu acordă nicio semnificaţie estetică jurnalului intim şi nu găseşte nicio clipă să-⁠i dea o destinaţie literară; 2) Nu-⁠şi fixează destinatarul şi nu-⁠şi distruge caietele pentru a şterge urmele; 3) Spre sfârşitul vieţii, revizuieşte jurnalele vechi, singur sau în compania noii secretare/infirmiere cu care are, de altfel s-⁠a văzut, «emoţii voluntare»? Cu această ocazie, îndreaptă, înlocuieşte şi elimină (operaţia cea mai importantă) unele intimităţi. Va să zică, funcţionează şi în cazul lui cenzura interioară. Dovadă, totodată, că bine calculatul Maiorescu se gândeşte şi la posibilitatea ca jurnalele sale să ajungă în mâini străine; în fine, 4) Diaristul scrupulos care este Maiorescu acceptă cel puţin doi martori (lectori, copişti) ai însemnărilor secrete: mai întâi Anicuţa, soţia căreia îi dictează observaţiile zilnice şi, în ultimii ani, Olga Neuman, pe care o asociază la operaţia de revizuire şi redactare (dictare) a însemnărilor zilnice. Acces limitat, desigur. Martorii/copiştii fideli sunt doar pentru un moment determinant.” (p.IX)

Bogdan Mihai Dascălu şi Ana Maria Dascălu au realizat o ediţie-⁠eveniment, o ediţie-⁠şcoală, o ediţie academică care poate fi privită şi ca ghid de lectură ce însoţeşte, prin comentariile pertinente, prin intervenţiile explicative (atunci când este cazul), prin glose (ce au rolul de a netezi calea de lectură a cititorului) textul maiorescian. În spirit maiorescian, editorii se supun, pe de-⁠o parte, rigorilor reclamate de felul de a fi german (disciplină, organizare, rigoare, cultul pentru muncă, acurateţe), pe de alta, dificultăţilor textului maiorescian, care, uneori, este lapidar, prezentând date incomplete pentru cititor, dar suficiente pentru autorul lor. Ei au pus o mare miză în joc atunci când purced (acceptând provocarea) la editarea Jurnalului în discuţie: garantul acestui proiect este însuşi academicianul Eugen Simion, care investeşte încredere în cei doi, cunoscându-⁠le cultura solidă, profilul intelectual remarcabil, apetitul uriaş pentru muncă şi pentru activitatea de cercetare, seriozitatea, tinereţea (devenită un apanaj şi nu un „călcâi” al lui Ahile), lejeritatea cu care se mişcă în spaţiul cultural german şi autohton şi, nu în ultimul rând, felul cum înţeleg cei doi să facă echipă: „Am încredinţat, din aceste motive (dar şi din convingerea că jurnalul lui Maiorescu merită să fie citit de noile generaţii!), am încredinţat, dar, sarcina de a pregăti o nouă ediţie, ştiinţifică, integrală, la doi tineri germanişti, Bogdan Dascălu şi Ana-⁠Maria Dascălu, membri ai Institutului de Istorie şi Teorie Literară «G. Călinescu» al Academiei Române. Sper ca ei să se adapteze rigorilor unei ediţii ştiinţifice şi să-⁠şi ducă proiectul la capăt…” (p.VII)

Motto-⁠ul din Tabelul cronologic, întocmit de Tiberiu Avramescu este extras din E. Lovinescu („Opera cea mai educativă a d-⁠lui Maiorescu e însăşi viaţa lui.”) şi conţine cheia aplicabilă întregii ediţii Maiorescu despre care discutăm: rolul educativ, paideic al însemnărilor mentorului cenaclului „Junimea”.

De asemenea, Nota asupra ediţiei, explicaţiile (uneori cu lux de amănunte) oferite de Bogdan Mihai Dascălu, un soi de „confesiuni” ale editorului, ne familiarizează cu complexitatea activităţii editoriale, ne oferă o informare completă, pertinentă, avizată, justificată, profesionistă şi necesară: „Faptul că ediţiile precedente comportă deficienţe de principiu, dar şi de amănunt […], ne-⁠a determinat să luăm munca de la capăt, adică să pornim de la manuscrisul lui Maiorescu. Procedând astfel, am dorit să nu cădem în greşeala, curentă din nefericire la noi, de a perpetua la nesfârşit neajunsurile predecesorilor. Scopul nostru fundamental a fost acela de a oferi cea dintâi ediţie cu adevărat ştiinţifică a Jurnalului maiorescian.” (p. LXI) Coordonatorul ediţiei împărtăşeşte din dificultăţile întâmpinate pe parcursul amplului proiect: „Stabilirea textului s-⁠a dovedit a fi mult mai dificilă decât se poate presupune, din cauză că în manuscris apar numeroase cuvinte şi pasaje greu de reconstituit ori chiar ilizibile, datorate grabei în care au fost scrise. Tot prin lapsus calami se explică şi erorile (puţine totuşi), semnalate ca atare în note. În plus, Maiorescu şi-⁠a modificat de-⁠a lungul timpului scrisul, ceea ce implică o permanentă readaptare a lectorului la formele fluctuante, a folosit alfabete şi norme ortografice diferite pentru aceeaşi limbă şi a dat dovadă de inconsecvenţă în scrierea unuia şi aceluiaşi cuvânt (la intervale mai mari sau chiar pe aceeaşi pagină!), a anulat, a corectat şi a revenit asupra modificărilor făcute anterior. Stabilirea textului autentic nu s-⁠a putut face decât printr-⁠o bună cunoaştere a felului în care a evoluat ortografia limbii germane şi cea a limbii române. Pentru cea dintâi, este de precizat că unificarea deplină a normelor ortografice s-⁠a realizat abia la începutul secolului al XX-⁠lea (la cea de a doua conferinţă naţională ortografică din 1901), după ce, în cursul secolului precedent, s-⁠a încercat elaborarea unor norme statale locale.

Pentru limba noastră, se admite că unificarea respectivă s-⁠a realizat în jurul anului 1880.” (p. LXI)

Din perspectiva editorilor, dar şi a noastră, Jurnalul lui Titu Maiorescu este o carte-⁠şantier, la restaurarea căreia s-⁠au investit muncă imensă, mult timp, pasiune, dăruire (asemenea ministrului Învăţământului şi Cultelor Maiorescu, care s-⁠a implicat activ în proiecte ample şi grandioase de restaurare, reconsolidare şi repunere în circuitul public al unor monumente, clădiri etc. de patrimoniu, între care mănăstirea Curtea de Argeş).

„Ne-⁠am asumat acest proiect, a cărui realizare a implicat dificultăţi greu de anticipat atunci când a fost început, dar a cărui încheiere va duce la satisfacţii uşor de înţeles, ca pe o datorie de a împlini cerinţa testamentară a lui Titu Maiorescu: aceea de a i se publica manuscrisele şi, adăugăm, într-⁠o ediţie cu adevărat ştiinţifică.” (p. LXVIII), spune Bogdan Mihai Dascălu, cel care, împreună cu Ana-⁠Maria Dascălu, oferă un dar preţios şi de mult aşteptat culturii române.

Deşi cuprinde perioada 1855-⁠1882, acest prim volum al Jurnalului nu conţine, cronologic, toţi cei douăzeci şi şapte de ani cuprinşi în intervalul menţionat, ci, mai curând, fragmentar, disparat şi dispersat, „vârstele” lui Maiorescu, profilul său intelectual flamboaiant, plămădit prin trudă, prin sacrificii imense, printr-⁠o extraordinară ambiţie, voinţă şi apetit pentru (auto)educaţie de cel mai înalt nivel. Format în spirit german, la început sub umbra Academiei Theresiene pe care o frecventează cu asiduitate, dându-⁠le rasă şi clasă colegilor (majoritatea provenind din familii aristocrate) şi profesorilor săi suspuşi, tânărul „teuton” Maiorescu cunoaşte de la o vârstă fragedă (cincisprezece ani), sensul profund al cuvintelor responsabilitate, rigoare, devotament, loialitate, onoare, disciplină, cultul pentru lucrul bine făcut, la timp, angajament, organizare, minuţiozitate, punctualitate. Ephemeris-⁠ul (jurnalul) din acea perioadă ni-⁠l prezintă pe Titu Maiorescu ca pe un june valah prolific, avid de frumos, cu un apetit pantagruelic pentru carte şi pentru biblioteci şi ca pe un foarte bun cunoscător al fenomenului cultural vienez (şi nu numai). În ton cu pretenţiile elevate ale vremii, frecventează o lume cu ştaif şi cu dichis, citeşte masiv fişând şi inventariind (Shakespeare, Alexandre Dumas tatăl, August Friedrich Ferdinand von Kotzebue, Schiller, Goethe, Charlotte Birch-Pfeiffer, Lessing, Julius Roderich Benedix, Eduard von Bauernfeld), urmăreşte piese de operă sau de teatru cărora le dă calificative şi apreciază prestaţia celor de pe scenă (Rosini, Daniel François Esprit Auber, Giacomo Meyerber, Mozart, Donizetti, Friedrich Hopp, Therese Megerle, Alois Berla, Anton Langer, Johann Grün, Josef Karl Böhm, Karl Haffner, Anton Maria Storch, Ignaz Franz Castelli, Anton Bittner, Jaques Fromental Halévy, Johann Nepomuk, Eduard Ambrosius Nestroy, Friedrich Hebbel), se iniţiază în tainele „lumii bune” şi a rafinatelor saloane imperiale.

Chiar şi o succintă trecere în revistă a acestor nume sonore şi a locurilor frecventate de tânarul aspirant la desăvârşire e îndeajuns pentru a ne face o părere despre „potpuriul” cultural, despre „terapia” culturală, „baia” de cultură sau despre alesul „reţetar” de hrană spirituală, la care intelectualul în formare Maiorescu face apel, care nu are timp de irosit, care conştientizează uriaşa responsabilitate faţă de propria-⁠i familie, care-⁠l susţine financiar (şi aici primează figura impozantă, rece, distantă şi dură a tatălui, strălucit om de cultură, de la care învaţă mult, implicându-⁠se activ în proiectele sale culturale), care-⁠şi depăşeşte net colegii de generaţie şi care intuieşte misiunea sacră pe care o are, aceea de „luminătoriu” al naţiei sale. Fără falsă modestie, dar etichetat brutal drept ciudat, suspectat de aroganţă şi de orgolii nemăsurate, aspru judecat prin prisma teribilismului inerent elanurilor juvenile, tânărul Titu/Tito intuieşte importanţa capitală a actului educaţional, are de timpuriu conştiinţa certei valori, scopul său declarat fiind, nici mai mult, nici mai puţin decât vârful elitei: „O să le arăt eu măgarilor de vienezi ce e un român!” (p.52)/„În mine să fiu ce să fiu! Cumu o să se mire ceilalţi, candu or vedè ce are să iese din Titu ista!” (p.695)/„candu desperu cu totulu de a mi face un nume eternu” (p.694-⁠695). Se prefigurează deja zorii unui destin excepţional al unui vizionar care se ia la trântă cu viaţa, care-⁠şi fixează, de timpuriu, nişte repere clare, de top, care nu se iroseşte defel în acţiuni triviale, ci, dimpotrivă, frizează excelenţa, care-⁠şi transcende vârsta (şi toate ocupaţiile puerile şi tentaţiile futile ce ţin de ea). Este jurnalul unei personalităţi atipice, cu o identitate puternică în formare, de tip şantier, un construct cu geometrie variabilă, ce coagulează energii latente şi resurse umane nebănuite. Pentru ţelurile sale, Maiorescu (care trebuie să facă faţă şi complexului provincialului, al celui provenit de la marginea Imperiului) sacrifică totul, viaţa personală, micile bucurii, impu­nându-⁠şi un regim existenţial draconic, cazon, făcându-⁠şi un program riguros de lectură în afara obligaţiilor şcolare, doarme puţin, scrie masiv, ia lecţii de desen, de flaut şi de clavir, îşi exersează talentul de dramaturg, traduce din abundenţă, corespondează, învaţă pe rupte, devine poliglot, croieşte planuri măreţe, cronofage, miza fiind depăşirea propriilor limite şi a propriei condiţii: „nu jocu; nu me mai jocu; nu me ducu la fete; nu vinu in societate cu fete; siedu tota dioa peste carti si candu mi remane mie vr’unu timpu liberu me incuiu in odaia mè, me apucu si cantu flauta si – plangu! […] nu mai manancu carne, de catu candu sum chiaru silitu; diminetia nu beu cafè, ci numai lapte; -⁠ si asia mai pe urma numai vegetale, lapte, untu, oa si brandia – Insa veritatea nu e incu destulu de desvoltata si apoi bagu de sema ca me facu chieltuitoriu, nu tiu paralele la mine de felu. Asta e forte reu! (p.695)”. Cu resursele sale limitate (dă ore particulare pentru a se întreţine, dar face şi acte de caritate, instruindu-⁠şi colegi de condiţie modestă), preferă să devină un abonat al locaşurilor de cultură vieneze, Wiedner Theater, Josephstädter Theater, Burgtheater etc. şi să se concentreze exclusiv pe cizelarea intelectuală, în dauna izolării sale complete, a alienării şi a multiplelor probleme de sănătate precară care se instalează din adolescenţă şi se acutizează în timp. „Microbul” cultural dobândit în familie (mama, Maria I. Maiorescu fiind sora lui Ioan Popasu, episcopul Caransebeşului, tatăl, Ioan Maiorescu, un erudit al timpului său), dar şi idealurile profesionale înalte pe care şi le fixează, urmând modelul unor profesori emeriţi, precum Reichel, se dovedesc un stimul suficient de puternic pentru a duce mai departe tradiţia cărturărească de pe plaiurile natale.

Singur printre străini, uneori, Viena îl copleşeşte, cuprin­zân­du-⁠l un subit şi sălbatic dor de-⁠acasă, deşi relaţia cu familia sa nu este dintre cele mai strălucite: „Zău, aşa aş ieşi departe, departe de pulberea Vienei, dar la un loc unde să nu-⁠mi aducă nemica aminte de Viena, şi de-⁠aş şedea numai 2 zile acolo. Mama zice că la vacanţiile semestrale de acum ne vom duce la Braşov noi 2. Să dea Dumnezeu!” (p. 31), însă un Dumnezeu, care absentează sistematic (motivat sau nu), refuză să-⁠şi facă simţită prezenţa, care întârzie să-⁠şi întoarcă privirile către el, cu care se gâlceveşte frecvent şi pe care-⁠l consideră direct responsabil pentru înfrângerile personale. Este perioada unei accentuate crize adolescentine, frustrantă şi angoasantă, când se consideră un mare neînţeles, dublată de o atitudine contestatară a divinităţii, a religiei şi a slujitorilor ei, pe care, fără deosebire, îi suspectează de ipocrizie, de duplicitate şi de fariseism. Alteori, oroarea de ridicol şi de a nu performa la adevărata capacitate, de a nu da randament îi dau fiori, a te compromite în societatea vieneză a timpului său fiind sinonim cu sinuciderea morală: „mi-⁠e frică de recidiv.” (p. 31) În plus, presiunea, pe care o exercită aşteptările familiei sale, care investeşte în el material şi încredere, e enormă. Sentimentul datoriei împlinite e cea care-⁠l mână în luptă, „eu, de partea mea, voi plini toate datoriile mele; e întrebare deacă profesorii mă vor face prim sau secund” (p. 37), deşi Maiorescu, în pribegiile sale prin lume, nu-⁠şi uită niciun moment originile, nutrind puternice trăiri patriotice: „Pentru români, o să mă apuc în luna venitorie a scri o istoria generale cât se poate de mare şi completă, un op care poate mă va custa la vro 12 ani” (p. 35). Aşadar, se conturează portretul unui artizan al unor proiecte grandioase, mature, evaziunile tânărului Maiorescu în profan şi în perimetrul cotidianului nesemnificativ fiind extrem de rare, la fel şi consemnările de acest fel din jurnal, mai degrabă un soi de respiro sau exerciţii de acurateţe şi de rigorism (a se vedea desele notaţii despre starea vremii, despre cheltuielile zilnice, despre venituri, bilanţuri lunare etc.): „În 24, ne-⁠a adus domnul Maior vestea că, în 23, pe la ½ 5 după amiază, s-⁠a spânzurat studentul la Drept (în ultimul an) Moroianu. Motivul: necunoscut.” (p. 22) sau pe un ton poporan, ireverenţios, voit în contra curentului academic: „După prânz, mă întrebă profesorul de istoria naturale.

Căpătai eminent. După el, profesorul Frank (de istoria). Era bolnav şi dispus foarte rău; el, afară de aceea, e un grobian, cum se poate aştepta numai de la un fiacru vienez şi de la un – călugăr piarist. După ce mă secă mult timp, începui să-⁠i vorbesc despre belul punic secund. Cu aia i-⁠am înfundat botul.” (p. 34)

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, infiintata in 1981, este o publicatie nationala de cultura, politica si stiinta, in paginile careia se gasesc cele mai proaspete stiri privind evenimentele culturale, sociale si politice din Romania si din strainatate. De asemenea, veti fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest