Aniversări: Laurenţiu Şoitu – 70
Coexistenţa gândirii conceptuale cu cea a imaginarului artistic nu este un fenomen neobişnuit. Sunt atâtea exemple în cultura universală şi în cea românească.
Universitarul ieşean Laurenţiu Şoitu (n. 8 aprilie 1945, la Şuletea, jud. Vaslui) este unul dintre cei mai buni specialişti în ştiinţa comunicării, afirmaţi în operă, după 19891. Absolvent al Facultăţii de Filosofie de la Universitatea din Bucureşti (1969), a preferat ca din 1974 până în 1985, să profeseze ca redactor la 
Radio Iaşi, în acel an desfiinţându-se posturile regionale, cu motivarea realizării de economii bugetare. În ce-l priveşte, tot răul spre bine! Cu două doctorate, unul în filosofie, altul în ştiinţele educaţiei, a urmat, după 1985, o carieră universitară la Universitatea „Al.I. Cuza” din Iaşi, cu o impresionantă activitate ştiinţifică şi pedagogică, îndeobşte pe tărâmul pedagogiei comunicării, temă, altminteri, a celui de al doilea doctorat.
Cu ultimele trei volume îndeobşte (Restul comunicării(lor) sunt eu, 2006; Mai aproape de cuvinte, 2007; Sunt fiul, roman, 2010), e de remarcat că autorul trece la eseu, aforism, poeme în proză, ajungând la roman. Această metamorfoză poate să pară neobişnuită celor care l-au cunoscut exclusiv din operele ştiinţifice. M-a surprins întrucâtva şi pe mine, cel care-l ştiu de o viaţă, ca fost coleg şi mereu prieten, de pe băncile Liceului „Mihai Eminescu” din Bârlad, pe atunci CSB (Complexul Şcolar din Bârlad). În generaţia noastră, Laurenţiu Şoitu a fost, cu siguranţă, cel mai maturizat, mai organizat, mai raţional şi mai stăruitor în tot ce făcea, recunoscut ca lider şi-n organizaţia de tineret a vremii. Împreună cu el m-am zbătut să edităm o revistă a elevilor Complexului Şcolar din Bârlad (unitate şcolară uriaşă, cu peste 2000 de elevi, care îngloba toate fostele licee ale vechii urbe moldave), efort zadarnic, neputând obţine aprobarea celor de Sus. Însoţit de el am dobândit curajul de a-i face o vizită eminentului profesor Constantin Parfene, rugându-l să-mi citească primul meu „roman”, un „policier” intitulat Afacerea Fenbong. Şi atâtea alte cutezanţe ale adolescenţei… Şi iată-ne, acum, intraţi în rândul „şaptezeciştilor”!
Coexistenţa gândirii conceptuale cu cea a imaginarului artistic nu este un fenomen neobişnuit. Sunt atâtea exemple în cultura universală şi în cea românească. E vorba de pluridisciplinaritate, interdisciplinaritate şi transdisciplinaritate. În cazul lui Laurenţiu Şoitu, lucrurile trebuie privite prin particulara lui Weltanschauung care i-a marcat gândirea sistemică de unde coboară în amintitele scrieri. Pare, oarecum, o evoluţie inversă: de la concept la imaginar, deşi a existat dintotdeauna, la el, un fluid comunicant între ele, amintind de maieutica socratică şi platoniciană. De aici focalizarea asupra pedagogiei comunicării, pe mărturisitele urme ale filosofiei nicasiene, dar şi ale maeştrilor săi Petre Botezatu, Vasile Pavelcu şi George Văideanu. Prin ei şi prin alţii, de fapt, şi-a redescoperit modelul primordial, Tatăl, întruchipat în figura lui Anghel din Sunt fiul. Aici vom putea invoca şi gândirea teologică a părintelui Dumitru Stăniloae, imaginea lumii ca lumen, care ţine şi de o viziune românească asupra fiinţei, căci – aminteşte Părintele Stăniloae – limba română este singura dintre limbile romanice care a conservat sorgintea cuvântului lume din latinescul lumen, lumină2. Prin kenoza Mântuitorului, lumina taborică se revarsă în lume, făcând-o transparentă. Mişcarea în lume dovedeşte că lumea nu e în sine (cum ne asigură filosofii, de mii de ani), ci e în continuă prefacere, creaţia fiind încheiată doar în plan divin, nu şi în fiinţa ca Dasein (Heidegger). Sfântul Maxim Mărturisitorul spunea: „Nici una din cele create nu-şi este ţinta sa finală, întrucât nu e nici cauza sa, pentru că ar fi necreată şi fără început şi n-ar avea să se mişte spre nimic…” Or, mişcarea e timp. Dumnezeu e prezent ontologic, pe când lumea – dialogic. Acest aspect surprins de Părintele Stăniloae este prezent, din altă perspectivă, şi la un Emmanuel Lévinas (v. Totalitate şi infinit, 1961). Dialogul prim este al omului cu Dumnezeu, prin rugăciune. Undeva, René Girard spune că omul cel mai realist este cel care se roagă, nu cel prins în capcana cercului vicios al raţionalismului de tip cartezian. Este dialogul dintre cele Trei Persoane ale Sfintei Treimi, încât, omul făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, este o fiinţă dialogică, nu monologică. Astfel, omul a fost aruncat în timp nu ca pedeapsă, ci ca şansă, ca devenire întru fiinţă, cum spune Noica. Învierea, în consecinţă, este moartea cu rest, ceea ce nu înseamnă că nu există şi moarte fără rest, moartea trupului opac, cel care şi-a pierdut transparenţa comunicării-cuminecare. Când se vrea mai aproape de cuvinte, în profunzimile Logosului, Laurenţiu Şoitu apelează la această ecuaţie, centrală în gândirea lui pedagogică: comunicare-cuminecare. Proprio motu, întreaga sa viziune asupra comunicării se fundează dialogic, lăsând ontologicul pe seama filosofiei insularizate. E singura cale, altminteri, în lume de recuperare, de întoarcere cu faţa spre ontologic, spre Dumnezeu. Astfel, gândirea lui mi se pare una transmodernă, cu o metodologie implicit/tacit transdisciplinară. Comunicarea, ca dialogie, se manifestă întotdeauna „trialogic”, cum ar zice Basarab Nicolescu, iar Laurenţiu Şoitu adaugă: e nevoie de al treilea, căci numai astfel comunicarea e deplină, refăcând armonia Unului. Recunosc, aici, prezenţa tainică a terţului inclus. Fără Trei, comunicarea este doar transmisie de informaţii: „Comunicarea este împărtăşire, este cuminecare – cum splendid o numeşte Noica – deci nu este transmisie, în sens material.”3
E de găsit în pedagogia comunicării lui Laurenţiu Şoitu o metaforă spaţială care ascunde şansa timpului dată de Dumnezeu omului, acel interval, întrevăzut de Părintele Stăniloae, dintre bătaia în uşă a lui Iisus şi hotărârea omului de a-i deschide. Am zis în cartea mea, Transmodernismul, că nu există definiţie mai deplină şi mai frumoasă a timpului decât a Părintelui Stăniloae. Metafora de care vorbeam am întâlnit-o în cartea Mai aproape de cuvinte, în microeseul Prioritatea obiectivelor. Laurenţiu Şoitu începe prin a atrage atenţia teologilor: „Teologilor le este cerut să nu uite că slujirea lui Dumnezeu poate însemna uitarea oamenilor trăitori pe pământ.”4 Un asemenea păcat ispiteşte chiar şi Biserica al cărei obiectiv prioritar devine administraţia, uitând de rostul comuniunii ecleziastice, de esenţa dialogică manifestată între om şi Dumnezeu. Într-un atare caz extrem, Dumnezeu Însuşi este uitat, dacă nu indezirabil, cum se întâmplă în legenda Marelui Inchizitor din romanul dostoievskian Fraţii Karamazov. Avertizat de o întoarcere a Mântuitorului pe pământ, Marele Inchizitor ameninţă: „De ce ai venit să ne tulburi? Căci ai venit să ne tulburi, o ştii prea bine. Dar ştii tu, oare, ce se va întâmpla mâine? Eu nu ştiu cine eşti şi nici măcar nu vreau să ştiu dacă într-adevăr eşti Tu sau e doar o sosie de-a Ta. Mâine am să te judec şi am să te ard pe rug ca pe cel mai periculos eretic, iar acelaşi popor care ţi-a sărutat deunăzi picioarele va sări mâine, la un semn al meu, să azvârle cărbuni pe rugul Tău.” Acesta este Inchizitorul cinic, căci, de regulă, se ascunde în fariseism când condamnă la moarte în numele lui Dumnezeu.
Marele Inchizitor descrie o Biserică autarhică, insulară, care nu mai comunică/cuminecă, interesată doar de ordinea raţională, administrativă a lumii, opacizând-o. Şi mai prolific este păcatul în rândul oamenilor: „De aceea gânditorii – din cele mai diverse perspective, de la pozitivişti până la teologi – consideră omul o peninsulă, nu o insulă. El nu poate să rupă legăturile cu ceilalţi şi cu divinitatea înţeleasă ca unică garanţie a tuturor şanselor.” Aceasta este esenţa comunicării, fundată pe Logos, înţelesul dat de Laurenţiu Şoitu apropierii de cuvinte, nu de vorbărie, ci de iubire: „Cuvântul nu-i idee, îi este ei izvor ce-i însoţeşte cursul şi-arată ce-a rămas. // Cuvântul e Întregul, Lumină şi Iubire, e cea dintâi putere, Fiinţă şi Zidire. / E Spirit, Fiu şi Tată ce dă fiecăruia dreptul la durată.” Este sensul primordial al religiei, a stabilirii infinite a legăturilor. De aici şi inovarea aforismului legat în cugetarea lui Laurenţiu Şoitu, amintind de jocurile de cuvinte ale copiilor, în care ultimul cuvânt/ideea din enunţ devine verigă pentru următorul ş.a.m.d. Iată un exemplu: „Nicăieri e o stare. Durata ei contează. / Contează ceea ce simţi. Dacă vezi ca ceilalţi. / Ceilalţi sunt. Eu unde mă aflu? / Exist. Pentru câtă vreme? / Durata contează. Dacă spun şi alţii. / Alţii sunt eu. Eu când sunt cu mine? / Cu tine. Pentru că mă iubesc. / Iubesc. Am motive. / Am motive. Încep să mă cunosc. / Mă cunosc. Mi-am găsit drumul. / Drumul. Mai important decât ţinta. / Ţinta. Aşezată pentru a o depăşi. / Dincolo. Un ideal. / Ideal. Un dor. / Dor. Efort motivat. / Motivaţie. Mai mult decât vreau. / Vreau. Cred că pot. / Pot. Ştiu că am îndoieli. / Limite. Aşezate pentru a mă încerca. / Încercare. Probă necesară.” Ingenioasă cale de a reface decalogul, fericirile şi alte „resturi” (unele, eminesciene) ale Sofiei căreia, altminteri, autorul îi dedică volumul. Bunăoară, cel puţin trei gânduri legate trimit la Eminescu şi dincolo de el: ecuaţia eu-ceilalţi ascunde identitatea arheică a omului, preluată de Eminescu din budism: Tat twam asi, apoi dorul, cu finalitatea jinduită a încercării: „În orice om o lume îşi face încercarea” (Împărat şi proletar). Încercarea – efortul jertfelnic de a te înscrie în linia cercului, a adevărului, de a găsi drumul. Modelul cercului, întregul în care însă te şi poţi închide ca prizonier în labirint: „Mai aproape e mai departe. Abia acum mă tem că nu ajung.” Fiindcă „Întregul nu e îndeajuns. Te opreşti la părţile lui. // Partea e mai uşor de văzut. / E mai greu de păstrat. Se duce cu restul. // Restul e mai important. / Îţi aminteşti mereu de unde vine.”
Aşadar, omul-peninsulă face legătura, prin nenumărate fire, cu întregul. Care niciodată nu e suficient ca labirint în care te poţi rătăci fără fir, fără parte, fără rest. Acest Întreg, insulă şi peninsulă totodată, a fost descoperit de Laurenţiu Şoitu acasă, în copilărie, în imaginea vie a părinţilor. Într-un aforism, construit chiasmatic, remarcat şi de prefaţatorul Constantin Ciopraga, el spune: „Oriunde poate fi acasă. Acasă nu poate fi oriunde.” Acasă e sfânta familie, consfinţită dialogic/treimic, în care Mama constituie rădăcinile, Tatăl – întregul, fraţii şi surorile plecaţi de acasă, dorul de rădăcini şi atingerea esenţelor. „Cel mai sigur de mine – mărturiseşte autorul – am fost când mă prindeam, cu puterea mânii şi a sufletului întreg, de tata. Îl atingeam cu acest gând ascuns ori de câte ori eram în preajma lui. / Şi mai sigur eram duminică, tot cu el, la biserică. (…). Cu el am fost mereu în siguranţă, pentru că avea ştiinţa şi harul de a mă ţine aproape de esenţe.” Însă nu poţi ajunge la siguranţa esenţelor fără încercări, fără suferinţă. Trebuie să suferi cu tine şi cu ceilalţi, ca într-un nou asalt pre ceruri, cum defineşte Eminescu încercarea. A te încerca cu tine alături de ceilalţi. O altă mărturie, surprinzătoare, a lui Laurenţiu Şoitu s-a verificat şi prin mine, când împlinisem 25 de ani şi a dat peste mine necazul unei litiaze renale. Laurenţiu mi-a fost alături mai devotat ca un frate, m-a dus pe la cei mai buni medici pe care-i cunoştea graţie meseriei sale de reporter la Radio Iaşi. Am fost operat atunci, la Spitalul de Urgenţe, de dr. Cicerone Filimon. Şi acum mi se confirmă că solidaritatea fraternă a colegului meu venea dintr-o viziune a lui asupra vieţii, cum ni se dezvăluie în microeseul Strigătele vieţii, titlu preluat din cartea lui Menié Gregoire, un cunoscut reporter de la Radio France: „Dacă descoperi un singur strigăt şi alergi în întâmpinarea lui, atunci clipa aceea capătă sens. Fără asemenea întâlniri cu strigătul celorlalţi, însăşi prezenţa ta devine mai puţin certă. / Cu durerea celuilalt o faci pe a ta suportabilă. / Cu bucuria altuia îţi măsori trăirile. / Cu incertitudinile lor vei putea găsi drumul mai sigur. (…). Unii credeau că-mi pierd vremea alergând cu ei, dintr-o clinică într-alta. / În fapt, nu alergam pentru ei, ci cu ei, pentru mine. Suferinţa lor era şi a mea. / Încurajându-i, mă fortificam cu tăria, înţelepciunea, credinţa şi experienţa marilor dascăli ai medicinii ieşene.”
Constantin Ciopraga îl cataloga pe Laurenţiu Şoitu drept un autentic moralist modern, care nu se apropie de esenţa lucrurilor doar prin livrescul sapienţial, ci şi prin modul de aşezare în viaţă. O aşezare „peninsulară”, aş zice, mai aproape de cuvinte, de cuminecarea comunicării lor, apropiată, deopotrivă, de doctrina tcheng ming (rectificarea denumirilor) a lui Confucius, dar, mai ales, de fiinţarea creştină în lume. Imaginea artistică cea mai consistentă este romanul Sunt fiul. Această carte pare şi ea o surpriză. De fapt, nucleul epic este deja anunţat în Mai aproape de cuvinte şi în eseurile din Restul comunicării(lor) sunt eu (carte închinată părinţilor săi). Părinţii, zice Laurenţiu Şoitu, nu sunt modele de egalat sau de depăşit, cum se vorbeşte despre relaţia dintre maeştri şi discipoli, ci repere întruchipând rădăcinile şi esenţele: acasa (a se vedea eseul Nu-i pot ajunge). Reperul de neatins în roman este Anghel, tatăl, al cărui univers existenţial se conturează, după tehnica narativă a oglinzilor paralele, în cele trei zile de priveghi, matrice a morţii cu rest. Din acest rest se nutresc fiinţarea Fiului şi, deopotrivă, a tuturor vocilor narative ale romanului, angrenate într-un dialog generalizat, polifonic, condus cu mână sigură de autor, pe care puţini l-ar fi putut bănui a fi atât de firesc iniţiat în naratologia modernă. Constantin Dram crede că poate a-l apropia chiar de modul de nara al lui William Faulkner, dar şi de povestea unei Penelope şi a unui Ulise moderni. Fiul, într-un asemenea context, este omul-peninsulă care face legătura cu întregul, Tatăl. „A fi fiul – sesizează prefaţatorul – înseamnă o uriaşă responsabilitate: romanul lui Laurenţiu Şoitu dezvoltă subiectul, descoperă situaţii inedite legate de anii de şcoală, de relaţiile cu mama, cu vecinii, una fiind mai specială, aceea în care aceeaşi fată/ femeie se îndrăgosteşte de ambii, mărturisind superioritatea imaginii paterne. Fiul (cel care este) se transformă astfel într-o modalitate de a re-converti celelalte imagini despre tatăl plecat fără întoarcere: imaginea fiului capătă o funcţie sintactică totală, într-un sistem de semne ingenios articulat, aşa cum se prezintă romanul de faţă.”5 Într-adevăr, fiul devine, finalmente, imaginea din oglindă a tatălui, părăsind orice urmă de egoism şi recunoscând că nu doar el este fiul, cel care a suferit pentru tatăl său, ci toţi cei din jurul lui Anghel i-au fost fii şi fiice: „Nu suntem unul, suntem mai mulţi! Am spus prea des: sunt fiul, acum ştiu că singularul nu este corect şi nici nu ar fi drept. A avut dintotdeauna mai mulţi fii şi fiice, dar şi mai mulţi dintre cei spre el îndreptaţi să-l vadă, să-l creadă, să-l asculte, să-l urmeze, să se teamă, să se bucure, să sufere, să crească, să înţeleagă, să-l vrea mai mult, să gândească bine, să înveţe cumpătarea, să afle mângâiere, să dea, să ia, să împartă, să adune, să plece, să revină.”6
Se cuvine a descifra sensul iubirii nurorii faţă de soţ şi faţă de tatăl-socru (sesizată de Constantin Dram în citatul de mai sus), fapt ce ne-ar putea duce cu gândul la o precaritate morală a soţiei Mădă, situaţie psihanalizabilă, în felul ei, dar rămasă străină fondului cărţii. Această iubire ar putea trezi semne ale egoismului/geloziei, cel puţin din partea fiului, dacă nu şi a mamei. Asemenea aluzii nu lipsesc din substanţa naraţiunii, dar la mijloc se conturează un aparent paradox prin care putem însă pătrunde în straturile de adâncime ale cărţii lui Laurenţiu Şoitu. În ceasul mărturisirilor de la priveghi, Mădă recunoaşte că iubirea pentru tatăl a întrecut-o cu mult pe cea pentru fiul-soţ: „A fost cea mai iubită fiinţă din viaţa mea.” Apoi către soţ: „M-am întrebat mereu cum vei reacţiona la mărturisirile mele. Acum încep, vreau să cred tot mai mult că tatăl tău este singura fiinţă pe care nu ai fi gelos – chiar dacă în gelozie puţini ar fi în stare să te întreacă.” Cititorul simte că aici de aflăm dincolo de morala uzuală a raţionalismului laic, că adevărul se află între două niveluri de Realitate, descifrabile ca intertextualitate biblică. Întors în Nazaret că să propovăduiască noua învăţătură, Iisus provoacă un „scandal” faţă de Maria şi ceilalţi fii ai ei: dă impresia că nu-i mai recunoaşte ca mamă, fraţi şi surori. În episodul în care Maria şi fraţii lui Iisus vin să-i vorbească (12, 46-50), Mântuitorul pare să se lepede de ei, să nu-i mai recunoască: „Cine este mama Mea şi cine sunt fraţii Mei? Şi întinzându-şi mâna către ucenicii săi, a zis: Iată-i pe mama Mea şi pe fraţii Mei! Că tot ce va face voia Tatălui Meu Celui din ceruri, acela Îmi este frate şi soră şi mamă.”
Din punctul de vedere al tradiţiei iudaice, atitudinea lui Iisus este abatere gravă de la credinţa în Dumnezeul unic al poporului ales, care implică o solidaritate strictă de trib şi de familie. Or, noua învăţătură nu identifică aproapele doar cu cei din familie şi din neam, ci cu toţi oamenii şi cu toate popoarele, reperul în absolut fiind Tatăl ceresc treimic. A-l iubi pe Tatăl înseamnă adevărata iubire pentru soţ, mamă, copii şi pentru aproapele, în genere. În romanul lui Laurenţiu Şoitu răzbate, cu tact, dubla referinţă între Tatăl ceresc şi tatăl lumesc, primejdia căderii în tezism, deşi prezentă în structura conceptuală a moralistului, fiind ocolită. Fiul însuşi trebuie privit prin acelaşi dublu referenţial: între Fiul şi fiul. Eroul lui Şoitu Laurenţiu suferă ca fiu al tatălui, după acelaşi model arhetipal biblic: el trebuie să-şi ducă crucea ca fiu al tatălui. La facultate, trebuie să suporte degradarea de la Medicină la Agronomie. Noii zei oficiali îl avertizează: „Nu uita, eşti fiul tatălui tău.” Un tată suspect, incompatibil cu lumea comunistă, care, ca primar, mai are cutezanţa ca, în 1957, să termine o nouă biserică în sat şi să cheme Mitropolitul Moldovei la sfinţire. Ca şi eroul titular al romanului Beniamin (2014) al lui Eugen Uricaru, Anghel fascinează pe cei din jur cu misterul său irezistibil. Ana, soţia, mărturiseşte: „eu îl doream şi mai mult să fie al meu. Ştiam că nu e doar al meu. Acceptasem că nu este cum să fie al unei singure persoane. Îl vedeam cum se dăruie tuturor. Chiar şi celor care nu-l meritau. Trebuie să spun că asta mă durea cel mai mult. Îl vedeam cum suferă, când cineva nu înţelege cât de mult îşi doreşte să-i fie aproape.” Vorbea cu respect despre toţi. În toate casele a lăsat ceva din sufletul său, dar n-a recunoscut niciodată asta: „E ca o religie ori ca o superstiţie negarea asta a lui permanentă. Parcă îi este frică să recunoască pentru a nu se pierde vraja.” Paradoxal, fiindcă, pe de altă parte „Nu ştia omul acesta să ascundă nimic din ce avea.” Degaja în juru-i impresia că te afli „pe tărâmul vieţii fără bătrâneţe”, încât moartea lui nu poate fi luată ca moarte, dat fiind că în preajma lui crea convingerea că „are pe Dumnezeu lângă el”, devenind el însuşi un Moş Anghel peregrinând prin lume cu Sfântul Petru, ca în viziunea populară românească. Spunea tuturor că icoana din casa fiecăruia îi ia în grijă pe toţi. Fiind întrebat de ce nu se revoltă împotriva nedreptăţilor şi a răilor din politica vremii, răspundea că obligaţia noastră este aceea de a nu urî, de a transforma revolta în rugăciune. Simţindu-se totdeauna aproape de cuvinte, vorbea în Duhul pildelor şi parabolelor, ca în Biblie. Desigur, Anghel nu e Dumnezeu iar fiul său nu este Fiul, dar, cu siguranţă, autorul a reuşit să creeze imaginea vie a omului îndumnezeit. Cele trei zile de priveghere devin un bocet polifonic al tuturor vocilor narative, care nu sunt puţine, unele pagini căpătând accente lirice, ca în derularea poematică a nuanţelor cuvântului „Mor”. Astfel, Laurenţiu Şoitu îmbogăţeşte literatura română pe tema morţii unei fiinţe dragi, amintind de romane precum Ce mult te-am iubit al lui Zaharia Stancu sau de cel al lui D.R. Popescu, F, chiar dacă nu şi-a propus şi n-are cum concura anvergura artistică a acestora. Originalitatea lui vine dinspre domeniul care l-a consacrat: pedagogia comunicării.
Note:
1. Iată principalele volume de autor: Retorica audio-vizuală (Editura Cronica, Iaşi, 1993); Aspecte educaţionale ale limbajului audio-vizual (Editura Universităţii „Al.I. Cuza”, Iaşi, 1993); Comunicare educaţională, Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, Iaşi, 1994; Comunicare şi acţiune, Editura Institutul European, Iaşi, 1997; Pedagogia comunicării, EDP R.A., Bucureşti, 1997, ediţia a II-a, Iaşi, 2001; Pedagogia neoumanistă, Editura Litera, Chişinău, 1997; Psihologie socială, Editura „Dimitrie Cantemir”, Târgu Mureş, 2000; Philosophie of comunication, Editura Institutul European, Iaşi, 2001; Instituţii de educaţie a adulţilor, Editura „Spiru Haret”, Iaşi, 2002; Comunication in Adult education, Editura Institutul European, Iaşi, 2003; Restul comunicării(lor) sunt eu, Editura Ars Longa, Iaşi, 2006; Mai aproape de cuvinte, prefaţă, de Constantin Ciopraga, Editura Ars Longa, 2007; Sunt fiul, roman, prefaţă, de Constantin Dram, Editura Universitas XXI, Iaşi, 2010. La acestea, de adăugat peste 18 volume coordonate de Laurenţiu Şoitu, în ţară şi în străinătate, plus articolele şi studiile risipite prin reviste.
2. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Bucureşti, I, 1978, p. 347; v. şi ediţia de la Institutul Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, I, Bucureşti, 1996.
3. Laurenţiu Şoitu, Restul comunicării(lor) sunt eu, Editura Ars Longa, Iaşi, 2006, p. 11.
4. Laureţiu Şoitu, Mai aproape de cuvinte, Editura Ars Longa, 2007, p. 58.
5. Constantin Dram, Un drum mai important decât ţinta, în Laurenţiu Şoitu, Sunt fiul, Editura Universitas XXI, Iaşi, 2010, p. 6.
6. Laureţiu Şoitu, Sunt fiul, p. 162.
