Contemporanul » Modele » Nicoleta Sălcudeanu: Erezia bunului simţ

Nicoleta Sălcudeanu: Erezia bunului simţ

Nu întâmplător am folosit un titlu orwellian. Pentru un om cu sensibilitate culturală vie şi cu un sănătos simţ al istoriei, este greu de alungat sentimentul trăirii pe viu a unei distopii; sentimentul că rinocerizarea, mancurtizarea, ketmanizarea, nu sunt simple metafore, dă fiori reci pe spate. Lumea nu e o teleologie, ci e predispusă la repetarea, mereu şi mereu, a aceloraşi greşeli criminale, hrănindu-⁠se, mereu şi mereu, din prostie, orbire şi trădare. Şi nu este mai mare trădare pe lume decât aceea a intelectualilor

Felul în care Profesorul Mircea Martin se apropie de idee este, dacă se poate spune aşa, parafrazând, acela al unui „extremist de centru”. Este un loc comun să-⁠l situezi în preajma ideii şi a metacriticii, pe teritoriul conceptului şi al teoriei, dar, precum singur îşi evidenţiază harta scrisului, el optează pentru organicitatea exprimării, pentru „dicţiunea ideilor şi nu retorica lor”, fără a se sfii să recunoască implicarea trăirii, asimilarea ideilor şi abia apoi răspicarea lor, dar nu edificate ca obiecte exterioare, ci „ca pe o ipostază existenţială proprie, ca pe o posibilitate a noastră de a fi”. Mărturiseşte într-⁠o carte anterioară (Dicţiunea ideilor): „Pentru mine, a alege – fie şi un cuvânt – înseamnă deja a te alege şi a avea stil înseamnă a Mircea-Martinputea reuni gândirea, scrisul şi viaţa personală într-⁠o figură omogenă. Nu cred, aşadar, numai în vocaţia teoretică a formei, precum Valery, dar şi în forţa ei de iradiere ontologică. Estetica scrisului poartă în sine o etică.” Altfel spus, deşi e greu să reformulezi ceea ce a fost formulat deja cu atâta limpezime, avem de-⁠a face cu un fel de „extindere a domeniului luptei” pur conceptuale către nivelul ei somatic, în care interioritatea trăită alături de exterioritatea vocaţiei teoretice devin un tot, fac posibilă întâlnirea ideală dintre fond şi formă. Şi, poate, tocmai conţinutul pulsatil al ideii – e drept, riguros disciplinat de formă, reprezintă partea cea mai valoroasă a felului său de „a se alege” „într-⁠o figură omogenă”. În alte cuvinte este mai important cum decât ce.

Este notorie scrupulozitatea extremă a lui Mircea Martin de a se expune editorial, însă nu doar din această pricină fiecare nouă apariţie reprezintă un eveniment cultural. Fiecare carte în parte – unitar construită sau florilegiu de texte – este ridicată pe osatura unei naraţiuni ideatice nu doar de mare fineţe, dar şi de mare originalitate. Criticul nu este servantul uneia şi aceleiaşi teme, ci se pune în slujba unui caleidoscop tematic din care, cu fiecare carte în parte, decupează o nouă scenă a teatrului de idei, desprinde un nou aspect al jocului de interacţiuni dintre gândire, scris şi trăire. De data aceasta, pivotul în jurul căruia se roteşte noua sa carte (Radicalitate şi nuanţă, Edit. Tracus Arte, Bucureşti, 2015) este eseul cu acelaşi titlu. Eseu care, ca şi în cazul altor profesiuni de credinţă publicate succesiv ca faţete ale fiinţei sale, e expresia fiinţei de acum. Ceea ce dezvăluie în mod deosebit această nouă naraţiune ideatică e o tot mai accentuată apetenţă pentru înţelegerea şi chestionarea prezentului, o dorinţă crescută de implicare nu doar în Agora culturală, dar şi o nevoie nedisimulată de asumare civică. O fină deplasare de accent dinspre dimensiunea estetică înspre cea etică. Şi fiindcă ipostaza sa existenţială de acum trăieşte conjuncturi, eufemistic spus, neobişnuite, cum trăim toţi de altfel, abordarea devine obligatoriu una mai angajată. Temperatura la care criticul îşi trăieşte ideile este şi ea, prin forţa imprejurărilor, pe măsură ridicată.

Nu întâmplător am folosit un titlu orwellian. Pentru un om cu sensibilitate culturală vie şi cu un sănătos simţ al istoriei, este greu de alungat sentimentul trăirii pe viu a unei distopii; sentimentul că rinocerizarea, mancurtizarea, ketmanizarea, nu sunt simple metafore, dă fiori reci pe spate. Lumea nu e o teleologie, ci e predispusă la repetarea, mereu şi mereu, a aceloraşi greşeli criminale, hrănindu-⁠se, mereu şi mereu, din prostie, orbire şi trădare. Şi nu este mai mare trădare pe lume decât aceea a intelectualilor. În acest context, să mlădiezi conţinutul ideii de nuanţă faţă cu radicalitatea, este similar cu a-⁠ţi expune bunul şi cumintele simţ oprobiului maleficului. Winston Smith, personajul orwellian din O mie nouă sute optzeci şi patru, are o revelaţie încercând gândirea pe cont propriu, în timp ce priveşte un manual de istorie de pe pagina căruia îl ţintuieşte privirea omniprezentului Big Brother: anume că erezia ereziilor este bunul-⁠simţ. Dacă prin ochii hipnotici ai Marelui Frate „ceva îţi pătrunde sub ţeastă, nimicindu-⁠ţi creierul, înfricoşându-⁠te până într-⁠atât, încât să renunţi la propriile tale păreri şi să te laşi convins să negi evidenţa simţurilor tale”, îţi pierzi automat simţul realităţii şi tinzi să crezi orice, pierzându-⁠ţi simţul realităţii obiective. Erezia ereziilor este bunul-⁠simţ. „Şi înspăimântător nu este faptul că poţi fi omorât dacă îndrăzneşti să gândeşti altfel, ci că s-⁠ar putea să nu ai dreptate. Pentru că, la urma urmei, de unde ştim noi că doi şi cu doi fac patru?” Dar bunul-⁠simţ exultă la revelaţia că „evidenţa, falsul şi adevărul trebuie apărate. Truismele sunt adevărate – ţine-⁠te de asta! Lumea solidă există, iar legile ei nu se modifică. Pietrele sunt tari, apa e lichidă, obiectele lăsate libere cad către centrul pământului.”

Subversiunea eseului Profesorului Martin stă tocmai în faptul că apără în egală măsură evidenţa, falsul şi adevărul, ipostaziindu-⁠se, pe rând, în corpul fiecăreia dintre ele. Marea eleganţă a abordării urcă din viziunea tolerantă, pluralistă şi dialogică asupra evidenţei; din forţa de a empatiza până şi cu răul, tocmai pentru a-⁠l înţelege în deplina lui măsură. Ca om al nuanţelor, el se strecoară în haina radicalităţii nu pentru a o nimici, ci pentru a o înţelege, fiindcă „într-⁠o confruntare de opinii sau de idei, în viaţa de fiecare zi sau în disputele intelectuale nuanţarea presupune o fortificare a propriilor poziţii prin chiar respectul arătat poziţiilor contrare; retragerea este, de fapt, o retranşare mai sigură. Nu e vorba aici nici de ezitare, nici de nesiguranţă, nici de, cu atât mai puţin, o dezicere de sine prin concesii ori compromisuri”.

O astfel de abordare este una de neparat. Nici o radicalitate nu va putea riposta unei maleabilităţi aflată la cel mai înalt grad al inteligenţei, astfel că refuzul dialogului conduce preopinentul către o descalificare categorică. Iar refuzul dialogului este trăsătura distinctivă, este tocmai marca unui tip de discurs intelectual apodictic, autarhic, autoritar ce s-⁠a autopropulsat şi a acaparat spaţiul intens mediatizat din ultimele decenii. Inflexibilitatea, împietrirea, lipsa de tranzitivitate a acestui soi de discurs, prin revelatorul fără greş pe care ni-⁠l oferă Profesorul Martin, pe fondul relelor ce ne-⁠au bântuit de ani buni încoace, capătă coloratura unei vini majore: vina de a se fi pus în slujba jocurilor criminale ale unei anumite politici, vina de a se fi baricadat în fortăreaţa propriului discurs dominant, în dispreţ faţă de orice pluralitate de idei, în dispreţ faţă de orice nuanţă. Acest tip de radicalitate, din punct de vedere ideologic, ne-⁠a împins în plin război canibalic, ne-⁠a aruncat într-⁠o lume mai hidoasă chiar decât „minunata lume nouă” a lui Huxley sau utopia neagră „1984”. Fiindcă formula nazistoidă „ieşirea naturală din sistem” nu provine din fantezia macabră a literaturii, ci reprezintă utopie neagră trăită. Cum neagră utopie trăită e jerba de cianură, focul bengal de acid cianhidric care omoară copii în cluburi, îi transformă în zombie. Ficţiune hollywoodiană trăită pe viu. A te pune în slujba unui asemenea sistem nu mai presupune o simplă angajare ideologică, ci o complicitate cu urmări concrete asupra societăţii.

Ne putem întreba acum, din noua perspectivă din care privim astăzi, dacă nu cumva, cu toată poleiala unui discurs iscusit şi de o anume statură intelectuală, acesta nu a reprezentat în cele din urmă doar propagandă pură şi nimic mai mult decât atât. Iar propaganda nu are nimic în comun nici cu confruntarea de idei, nici cu „respectul arătat poziţiilor contrare”. Ea trăieşte şi respiră în propriul său autism, reprezintă autismul în forma sa cea mai cristalină. Singurul lucru comun pe care propaganda îl împarte cu cineva este teritoriul politic, şi îl împarte strict cu acel regim politic, sunt una. Iar dacă regimul se dovedeşte a fi fost unul criminal, propaganda va împărtăşi aceeaşi vină. Desigur că, în eleganţa sa, Mircea Martin nu face asemenea deducţii, dar nici nu ne împiedică să le facem noi. Subversivitatea şi, dacă se poate spune aşa, radicalitatea sa se aştern în chiar flexibilitatea şi înălţimea incontestabilă a demonstraţiei. Eseul este polemic prin puritatea sa intelectuală. Desigur că o abordare nuanţată poate fi, şi este percepută de către intelectualul „propagandabil” (după o formulă cu două tăişuri a lui Virgil Ierunca) drept un semn de slăbiciune, chiar dacă aceasta „nu implică neapărat indecizie sau incapacitate de opţiune. În ordine intelectuală, ea înseamnă cel mai adesea nevoie de exactitate şi de justeţe”. Desigur că „gustul nuanţei e perdant (…) în raport cu tendinţa, deloc marginală, în publicistică (la noi şi nu numai) de a lansa judecăţi sumare şi apăsate, nu o dată agresive, pe care un public puţin cultivat, dar numeros, le consideră probe de fermitate, de curaj şi (nu-⁠i aşa?) de temperament. (…) Din păcate, ecourile unei asemenea mentalităţi – spune Profesorul Martin – se pot regăsi şi în critica literară şi în eseul nonliterar de la noi, ecouri ce vin, în parte, şi din trecutul imediat, dacă nu chiar dintr-⁠o anumită tradiţie: aceea de a nu ţine atât la adevăr şi dreptate, cât la a avea ultimul cuvânt”. Sigur că promotorul nuanţei face fără greş precizarea că radicalismul nu este întotdeauna excesiv, că există, chiar dacă în mai redusă măsură, şi „un radicalism afirmativ, pozitiv”, unul îndeobşte „idealizant, proiectiv, uneori profetic şi chiar misionar, fără a fi neapărat religios”. Există apoi „radicalisme manifestate în doi timpi: al negaţiei şi al afirmaţiei”. Negaţia funcţionând ca eradicare a unei concepţii, tocmai pentru a se pune fundamentele unei noi concepţii. Criticul consideră că demitizările şi demistificările reprezintă acţiuni intelectuale prin excelenţă radicale”. Dacă ele ar funcţiona în doi timpi, putem noi continua raţionamentul, în locul lor se va aşeza ceva nou. Raţionând mai departe, deducem că, în acest punct, cultura noastră recentă pare a avea probleme cu funcţionarea mecanismului, rezumându-⁠se la un singur timp: primul. Şi pare a se încadra în tipul de radicalitate ce caută să se diferenţieze „cu orice preţ”. „În acest avânt nedescurajat de nici o dificultate, nepersecutat de vreo dilemă, superficialitatea îşi face loc împreună cu cortegiul său de efecte corozive. Siguranţa absolutizantă, tonul ritos, sentenţiozitatea fără acoperire frizează, în asemenea cazuri, ridicolul”, lipsite fiind de miza de profunzime pe care o radicalitate autentică o revendică. Se întâmplă însă, uneori, ca ridicolul să ucidă. Cu petarda otrăvită a propagandei.

Amintindu-⁠ne de Orwell, principala armă letală a unui sistem criminal este uitarea, ştergerea memoriei. În lumea orwelliană istoria se mistifică fără odihnă, se rescrie cu fiecare document din trecut, cu fiecare ştire datată din ziare, până la punctul în care individul îşi pierde orice contact cu propriul trecut. Nici cultura română nu a scăpat de asaltul masiv al ştergerii memoriei. Manualele au fost rescrise, simboluri naţionale au fost înlocuite cu personaje mediatice ale momentului, s-⁠a pus în discuţie, în manieră depreciativă, originea noastră ca neam, am fost informaţi, ritos, că nu există cultură română, că reprezentăm o Siberie a spiritului, că istoria noastră rezidă într-⁠o simplă însăilare de mituri, că românitatea este un ifos, că Eminescu e prăfuit, iar caietele sale nu sunt altceva decât maculatoare. Luată fiecare idee în parte, ea va putea părea inofensivă, teribilistă sau curajoasă, polemică, originală, „cool”. Luate însă împreună, frânturile acestea de defetism vor alcătui chipul unui monstru ce serbează Halloween-⁠ul culturii noastre. Acestui monstru iraţional Mircea Martin îi opune bunul simţ şi îi oferă chiar o soluţie: „Un gânditor cu adevărat radical ar trebui să prevadă şi consecinţele propriilor sale afirmaţii, altfel spus, parţialitatea lor; să conştientizeze limitarea poziţiei sale, să încerce să o evite ori să o depăşească, iar dacă nu reuşeşte, măcar să o recunoască. Astfel încât calitatea unei concepţii sau poziţii radicale nu depinde – cum s-⁠ar putea crede – de cât de departe se merge, nici măcar de investiţia afectivă (…), ci de prezenţa unei reale imaginaţii a consecinţelor. Ceea ce înseamnă capacitate de a anticipa, pe cât posibil şi consecinţele respectivei afirmaţii sau intervenţii, inclusiv obiecţiile pe care le-⁠ar suscita. Aceasta e proba pe care ar trebui să şi-⁠o dea orice gânditor radical respectabil, obstacolul pe care s-⁠ar cuveni să şi-⁠l ridice singur.” Ce „imaginaţie a consecinţelor”, câtă „capacitate de a anticipa” a avut, bunăoară celebrul text „Apel către lichele”? „Mai totdeauna – spune undeva în cuprinsul cărţii Mircea Martin, şi fără nici o legătură cu textul în cauză – patima negatoare sfârşeşte prin a arăta către sine cu un gest involuntar”. Consecinţele, vizibile, ne trimit în plin burlesc, iar capacitatea de a anticipa efectul de bumerang s-⁠a dovedit a fi nulă.

Profesorul Martin, urmărind ideile în metamorfoza sau anamorfoza lor, nu se fereşte să indice incidenţe concrete. El identifică radicalisme de toate felurile în discursul intelectual: „Această postură radicală poate fi regăsită şi în discursul cutărui critic literar care îşi începe cronica astfel «Nimeni n-⁠a remarcat până acum…» sau al cutărui filosof, tot autohton, care aruncă peste aproape tot ce nu constituie opera lui şi a celor apropiaţi lui o privire dispreţuitoare, anihilantă. Rostul acestor atitudini – una mai subtilă, a doua mai brutală – este, evident unul de autoevidenţiere prin ignorarea, minimalizarea sau deprecierea altora”. Recognoscibilitatea acestor personaje este evidentă, dar şi mai evident este acest caz de „mal praxis” literar, tratat cu umor şi serenitate, adică nuanţat. E vorba de notoriul adagiu „Canonul se face, nu se discută!”. „Formulă radicală, memorabilă chiar, şi uşor adoptabilă de admiratori şi de amatorii fericiţi că sunt astfel autorizaţi să renunţe la prea complicate lecturi şi la prea abstracte sau prea tehnice delimitări. (…) Dar, din perspectivă intelectuală, respectiva sentinţă este de-⁠a dreptul bizară. Cum adică «nu se discută»? Cum să pui în opoziţie canonul – de fapt, canonizarea – cu discuţia, cu dezbaterea? Ce canon s-⁠a «făcut» fără discuţii şi cine îl va fi «făcut» în acest fel? (…) La impunerea canonului neomodernist în literatura română, N. Manolescu a avut, într-⁠adevăr, o contribuţie importantă – chiar decisivă, deşi nu exclusivă –, dar această contribuţie rezidă nu numai în cronicile sale, ci şi în articolele teoretice şi participări la dezbaterile din epocă. „Canonul se face, nu se discută…” – formula a «prins» la noi, dar nu pot să nu mă întreb: s-⁠ar putea «ieşi» cu ea dincolo de Curtici?” Superbă demonstraţie a faptului că doi şi cu doi fac, nici mai mult, dar nici mai puţin decât patru.

Un capitol substanţial al cărţii este cel intitulat Şcoala lui Noica, şi care pune în discuţie trei „apariţii stranii” în cultura română. Este vorba de Jurnalul de la Păltiniş, Epistolarul şi Minima moralia (moralia cu m mic, nu ca la Adorno). Nu doar substanţial este acest capitol, dar şi esenţial pentru înţelegerea fenomenului. El reprezintă, de fapt, o coda (în sens muzical), o recapitulare şi o readucere a dezbaterii la punctul iniţial, „restartare” în limbaj barbar. S-⁠a consumat multă hârtie pe temă, dar abia cu studiile Profesorului Martin subiectul poate fi considerat complet. O primă interogaţie, crucială, este: cine conduce jocul? Răspuns: „cel care conduce jocul, cel care pune în scenă ideile cu purtătorii lor cu tot este discipolul-⁠autor, scribul”. Dar întrebarea ce urmează în mod firesc este „dacă Noica ar fi urmat să scrie el însuşi tot ceea ce a rostit în faţa elevilor săi, ar fi făcut-⁠o în acelaşi fel? Ar fi fost, oare, textul său la fel de imprudent pe cât i-⁠a fost vorbirea/spunerea, cu radicalismul atâtor afirmaţii sau, mai bine zis, negaţii ori excluziuni?” Răspunsul evident e că, „Profitând de însuşi intervalul de reflexivitate al scrierii – fie ea şi transcriere –, Liiceanu toarnă gândirea lui Noica într-⁠un tipar care este deja al său, în ciuda fidelităţii principiale faţă de zisa maestrului”.

Schimbul de conţinut poate fi asimilat unei acţiuni de marketing cultural ce propune un obiect filosofic în ambalaj literar. Un obiect contrafăcut care vizează un public ţintă, nicidecum unul specializat, realizând „o captare a atenţiei şi bunăvoinţei unui public larg, nepregătit pentru filosofie”. Aşa se face că, „În ciuda tuturor declaraţiilor de beligeranţă faţă de literatură şi faţă de critica literară ale lui Gabriel Liiceanu, este cât se poate de sigur că literaţii şi, în genere, consumatorii de literatură au compus în cea mai mare măsură publicul Jurnalului şi al Epistolarului. Iar acelaşi lucru se poate afirma şi în legătură cu majoritatea cărţilor lui Constantin Noica însuşi”. Aşadar, în pofida unui „tablou mai mult decât derizoriu, jalnic al culturii autohtone şi, mai cu seamă, al criticii literare (inerţie, refuz al filosofiei, al înnoirii, «spirit administrativ», «mărunte presiuni de tactică literară» etc.)”, ne putem întreba „Pe care scenă a urcat Noica în anii ’70 şi, pe urmele lui, în anii ’80, Liiceanu, cu al său Jurnal (şi cu al său Epistolar)? Pe scena filosofiei? În nici un caz. Nu pentru că n-⁠ar fi voit sau n-⁠ar fi avut cum şi cu ce să ocupe o asemenea scenă mai restrânsă şi mai greu accesibilă. Dar pentru că în acel spaţiu mult mai sever marcat şi supravegheat, compatibilitatea cu filosofia oficială nu mai putea fi evitată sau amânată. Ar mai fi existat soluţia rămânerii în logică, fie ea şi hermeneutică, şi în ontologie; sau, în cazul lui Liiceanu, în peratologie. Dar rezultatul, adică impactul public ar mai fi fost acelaşi? Scena pe care au ales-⁠o cei doi filosofi din generaţii diferite pentru a se face mai bine auziţi şi văzuţi a fost chiar scena literaturii, mai exact, a metaliteraturii.” Dar culmea absurdului este atinsă când „Liiceanu reproşează altora că nu fac exact ceea ce s-⁠ar fi cuvenit să facă el mai întâi”. Bunăoară, reproşând criticii literare că nu a făcut „cel mai mărunt pas” în exegeza gândirii lui Noica, „deşi tot el recunoaşte că singurele comentarii notabile aparţin tot unor critici literari (Al. Paleologu, Ion Ianoşi). De ce însă nu unor filosofi, de ce nu unor discipoli păltinişeni, de ce nu lui Liiceanu însuşi? N-⁠ar fi fost o asemenea exegeză personală încoronarea adevărată a scenariului paideic?”.

Mircea Martin consideră că afirmarea şcolii păltinişene s-⁠ar fi putut înfăptui şi fără „tratarea de sus” a unor altor moduri de gândire filosofică şi fără „denigrarea criticilor literari contemporani. Dar procesul ar fi durat, fără îndoială, mai mult şi n-⁠ar fi fost aşa de spectaculos”. Până la urmă vânzoleala belicoasă a fost expresia „unei strategii sau tactici de autoafirmare” peste cadavre – am putea adăuga noi, obiectivul reprezentându-⁠l „ocuparea unei poziţii centrale în cultura română contemporană”. Paradoxul e că, intrând în câmpul literar, în contre-⁠emploi cum ar veni, „Liiceanu a considerat util şi eficient să creeze în jur impresia de gol sau căzut, oricum, în nesemnificativ, superficial, inactual. Delegitimarea criticii literare, delegitimarea altora în genere – ca parte integrantă şi condiţie favorizantă a promovării de sine”.

E important de precizat că Mircea Martin a conceput şi a pus pe hârtie acest text în intervalul 1983-⁠1987, după apariţia Jurnalului şi Epistolarului. Nu l-⁠a publicat atunci ca să nu atragă eriniile ideologice asupra acestor cărţi. Pe de altă parte, a ţinut să-⁠l publice aici, acum, nu pentru „a tulbura posteritatea fericită – şi binemeritată – a Jurnalului de la Păltiniş”, „ci pentru a îndepărta acuzaţiile neavenite aduse criticii literare din anii ‘80, pentru a încerca să repar o nedreptate istorică”. Necesare şi de bun simţ aceste accente repuse în posesie de Profesorul Martin. Publicate astăzi, au un ecou chiar mai pregnant, când contextul de azi pigmentează toate locurile goale din tabloul anilor ‘80.

Bunul simţ ca erezie funcţionează şi în invocarea, reconstituirea şi evocarea unor figuri importante ale culturii române, atât de hulite de propaganda intelectuală sau, dacă vreţi, de intelectualii „propagandabili”. Este o repunere în drepturi depline a unor figuri culturale precum G. Călinescu, Tudor Vianu, Edgar Papu, Solomon Marcus, Ion Ianoşi, Eugen Simion, Adrian Marino, Romul Munteanu, Marin Mincu, Silvian Iosifescu, Zoe Dumitrescu-⁠Buşulenga. Cum o erezie uriaşă este să publici în volum comentarii la cărţi ale celor din generaţiile mai tinere. Pentru un critic literar de talia lui Mircea Martin, gestul este de-⁠a dreptul sfidător şi în răspăr cu tendinţa orwelliană de a şterge memoria, şi de a rescrie mereu şi mereu trecutul şi prezentul, sub alte şi alte auspicii. Să faci legătura dintre trecut (ba, să-⁠l şi preţuieşti) şi viitor este, în ochii lui Big Brother, crimă curată. Şi totuşi, şi totuşi Mircea Martin îndrăzneşte să ne spună că „truismele sunt adevărate”, că „lumea solidă există, iar legile ei nu se modifică. Pietrele sunt tari, apa e lichidă, obiectele lăsate libere cad către centrul pământului.”

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Recomandați articolul în rețelele sociale:

Despre Nicoleta Sălcudeanu

Nicoleta Sălcudeanu, născută la Târgu Mureş, la 21 februarie 1960; şcoala primară absolvită în Târgu Mureş; absolventă a liceului „AL. Papiu Ilarian” din Târgu Mureş, secţia filologie-istorie; absolventă, în 1990, a Universităţii „Al. Ioan Cuza” din Iaşi, Facultatea de Filologie, [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest