Contemporanul » Modele » Mircea Platon: Spectatorul de operă total

Mircea Platon: Spectatorul de operă total

În cazul cunoscătorilor fini, al decadenţilor de belle époque, a căror lume e oricum à rebours, întoarsă cu priorităţile pragmatice pe dos, emoţia estetică e una quasi-religioasă, iar artistul desăvârşit e un (semi)zeu a cărui prezenţă artistică este echivalentul unei hierofanii

Opera de artă totală (Gesamtkunstwerk) cere un spectator de artă total. În lipsă, se mulţumeşte şi cu snobii, cu începătorii, cu spectatorii parţiali, care percep şi pricep după puteri şi care dibuiesc intuitiv le je-⁠ne-⁠sais-⁠quoi et le presque-⁠rien, acel acut moment al duratei transmutat în prezent etern de emoţia estetică. În cazul cunoscătorilor fini, al decadenţilor de belle époque, a căror lume e oricum à rebours, întoarsă cu priorităţile pragmatice pe dos, emoţia estetică e una quasi-⁠religioasă, iar artistul desăvârşit e un (semi)zeu a cărui prezenţă artistică este echivalentul unei hierofanii. În acest sens, s-⁠ar putea spune că singurii adevăraţi „consumatori” de artă nu sunt mulţimile anonime care bântuie prin marile muzee ale lumii cu ochi rătăciţi şi gândul la selfie, ci doar acei oameni care încap în marja de eroare a statisticilor, dar consolidează temelia de adevăr (deci, şi de bine, şi de frumos) a lumii noastre prin „împărtăşirea” cu frumosul în toate ipostazele sale. O lume a noastră definită cândva drept „civilizaţia europeană”, dar care nu mai e nici civilizaţie, nici europeană, de când s-⁠a lăsat tradusă în termeni de publicitate globalistă, în limbaj antitradiţional, de improvizată satisfacere imediată a tuturor poftelor născătoare de „drepturi”. Civilizaţie fără tradiţie nu există, deşi sloganurile deceniilor de consumerism postbelic au impus ideea că „civilizat” e doar/tot ce merge împotriva tradiţiei.

Un astfel de spectator de operă total e Dragoş Cojocaru, profesor universitar de italiană şi spaniolă şi meloman împătimit, a cărui carte, Lornionul galactic: Cu Plácido Domingo prin universul teatrului liric (Iaşi: Timpul, 2015), nu e ce pare a fi. Cartea nu e, aşa cum ne-⁠au obişnuit multe dintre producţiile autohtone de gen, o călătorie discografică, un „sejur împrejurul camerei mele” (pace Xavier de Maistre) al unui diletant (în sensul etimologic al cuvântului) care îşi compilează „atlasul de sunete fundamentale” de la distanţa CD-⁠urilor. Nici vorbă. Dragoş Cojocaru chiar călătoreşte cu/pe urmele lui Plácido Domingo prin universul teatrului liric, cartea adunând texte scrise după vizionarea lui Plácido, la faţa locului, pe marile scene lirice ale lumii: Metropolitan din New York, Scala din Milano, Covent Garden din Londra, teatrele de operă din Viena, Barcelona, Madrid, Sevilla, Paris, Berlin ş.a.m.d. Capitolele cărţii lui Dragoş Cojocaru cuprind, fiecare în parte, o analiză amănunţită a spectacolelor „consumate” pe viu, la locul faptei (Simon Boccanegra, Trubadurul şi alte opere de Verdi, Don Giovanni a lui Mozart, Bajazet/Tamerlano a lui Haendel, Boema lui Puccini, Cyrano de Bergerac a lui Alfano, Carmen de Bizet, opere de Donizetti, Rossini, Wagner, Gounod, Massenet), polemici operatice cu cronicarii marilor ziare sau ai periodicelor de specialitate, analize ale discografiei mai vechi sau mai noi ale fiecărei opere vizionate, comparaţii între o reprezentaţie şi alta ale aceleiaşi montări sau între diferitele versiuni regizorale ale unei opere (cu aceiaşi solişti sau cu garnituri diferite), observaţii asupra scăpărilor sau reuşitelor vocale, actoriceşti şi dirijorale care au marcat fiecare spectacol, evocarea atmosferei din sală (câte minute s-⁠a aplaudat, cine a plâns, cine a huiduit, câte buchete de flori s-⁠au aruncat pe scenă şi din ce unghi) şi, last but not least, micronaraţiunea întâlnirilor dintre Dragoş Cojocaru şi Plácido Domingo (în culise, pe stradă, în restaurant) sau alţi mari solişti de operă cum ar fi Erwin Schrott sau Joseph Calleja.1

Ce am vrut să sugerez prin această frază nesfârşit-⁠enumerativă e caracterul nesăţios, de ahtiat al operei, care îl caraterizează pe autorul Lornionului galactic. Omul are, realmente, când vine vorba de operă, doar când vine vorba de operă, apetitul şi faconda unui Cyrano de Bergerac cu panaş extrem de exigent. Exigent din iubire faţă de teatrul liric, nu din alte pricini. Cojocaru vede enorm şi simte monstruos tot ce se întâmplă pe scenă sau în cercurile imediat concentrice ei. Nu-⁠i scapă nimic şi notează totul, cu acribie onestă, nu meschină. Pentru el, totul face parte din marele spectacol al operei a cărei menire e de a ne face mai buni revelându-⁠ne, cu ajutorul resorturilor teatrale, sub imperiul sau vraja muzicii şi graţie generozităţii şi empatiei implicite jocului actoricesc de înalt nivel, umanitatea din noi. Traian Herseni spunea cândva că arta sau cultura în genere e „un triumf al omului asupra lui însuşi”, cu alte cuvinte un triumf al aspiraţiei asupra biologiei. Pentru Dragoş Cojocaru, opera e unul dintre momentele misterioase ale existenţei; misterioase nu pentru că întunecoase, ci tocmai pentru că luminoase. Opera e, pentru Dragoş Cojocaru, o oază de lumină inexplicabilă. Din acest punct de vedere, Plácido Domingo îi apare lui Cojocaru ca un „Superman” sau „Zeu” pentru că a reuşit, de-⁠a lungul unei cariere care a cuprins circa o sută cincizeci de roluri şi mii de reprezentaţii, să deschidă în jurul lui cel mai mare ochi de lumină posibil.2 Modul în care Plácido Domingo a asumat umanitatea – prin varietatea rolurilor, gravitatea arhetipurilor întruchipate, modestia şi empatia dovedite în umanizarea şi nuanţarea psihologică a tuturor acestor arhetipuri – îl indică pe tenorul spaniol (catolic şi monarhist) ca fiind interpretul total al operei de artă totale (compuse, în viziunea lui Cojocaru, nu de Wagner, ci de Verdi).

După cum o dovedeşte această filiaţiune, Cojocaru e un romantic. Şi, ca orice romantic, ceea ce ne oferă el în acest volum nu sunt cronici seci, ci o serie de causeries care, iată, se citesc şi mai bine în volum decât în paginile Convorbirilor literare, unde au apărut prima dată. Probabil efectul e datorat şi faptului că nu trebuie să aştepţi o lună pentru a vedea unde te mai poartă elegantul globetrotter, ci te poţi abandona în voie peregrinării prin universul micro-⁠armonic al autorului. Această capacitate de a construi din foiletoane un micro-⁠univers coerent îl aşază pe Dragoş Cojocaru în descendenţa unor autori, dragi mie, precum Sainte-⁠Beuve sau Delphine de Girardin (a.k.a. Charles de Launay/Vicomte Delaunay), ambii din epoca romantică.

Jumătate Sainte-⁠Beuve, jumătate Claymoor (Mişu Văcărescu, nu doar cronicar monden, ci şi unul dintre pionierii criticii noastre de film), Dragoş Cojocaru ne apare ca unul dintre rarii, autenticii reprezentanţi ai unui contact reuşit dintre România şi civilizaţia, adică tradiţia europeană. Opera, ca gen artistic, suprapune în vernis străluminos mai multe straturi ale acestei tradiţii: muzical, poetic, teatral, instituţional şi cultural în sens larg. Ca profesor de italiană şi spaniolă şi ca vechi anglo-⁠ şi francofil şi –fon (Antantist, carevrasăzică), ca autori de cărţi despre Dante şi despre tradiţia petrarchistă şi trubadurescă, Dragoş Cojocaru are – fără a fi fantomatic – acces ime­diat la ascunsul filon literar care alimentează subteran opera aşa cum o ştim noi. Posesorul de lornion galactic (avem aici şi o trimitere ghiduşă la faptul că microbistul Plácido Domingo e un pătimaş susţinător al echipei Real Madrid, „Los Galacticos”) e, probabil, cel mai bun cunoscător al libretelor de operă din România.

La toate acestea se adaugă şi faptul că, prin Lornionul galactic, Dragoş Cojocaru contribuie la tradiţia literaturii româneşti de călătorie. Şi, aici, Dragoş Cojocaru merită pus nu pe raftul celor care au publicat însemnări jăluitoare de boieri bejenari sau monografii topografice precum cea a lui Milescu Spătarul. Nu e nici pe raftul celor care s-⁠au minunat pe dinafară de arhitectura şi împlinirile civilizaţionale ale Apusului. Mai degrabă, reluând firul tradiţiei romantice româneşti, a paşoptiştilor şi junimiştilor care erau acasă şi în România, şi în Apus, unde aveau intrare în saloane, la Michelet, Lamartine, Quinet, la aristocraţia de sânge şi cultură engleză sau franceză, Dragoş Cojocaru ne pune în pielea unui voiajor român perfect acasă într-⁠o conversaţie public-⁠poliglotă sau confidenţial-⁠spaniolească/ italiană în tête-⁠à-⁠tête cu Plácido Domingo. Şi, trebuie reţinut, Dragoş Cojocaru face aceste lucruri nu pe banii statului, ca parte a vreunui program de diplomaţie culturală, ci pe banii lui, de profesor şi traducător, de hidalgo care îşi acoperă cu mantia operei şi a culturii sărăcia staturii româneşti în Europa de astăzi.
Eu, unul, aştept cu nerăbdare volumul al doilea şi sper la o ediţie într-⁠o limbă de circulaţie internaţională a ambelor sau a unei selecţii din ambele volume, cel prezent şi cel ca va să vină.

Note:

1. „Însoţit de două nostime señoras aflate la vârsta înţelepciunii, Erwin o face la stânga şi se îndreaptă spre parcare. Noi, după el. Să nu cumva să dispară într-⁠o maşină. Împreună cu noi, un stol de admiratoare. Ajuns în spatele unui automobil, face stânga împrejur şi mă vede cu mapa în mână: îi fac semn cu pixul, iar el spre mine „Hola, buenas noches” şi îşi încheie conversaţia telefonică. Fetele din stol îşi închipuie că suntem amici şi se dau smerite la o parte. Mie nu-⁠mi vine să cred, chiar mă simt amic cu el de când lumea şi pământul. Convorbirea e poliglotă, cum se întâmplă îndeobşte în lumea operei (…) Facem pozele. Mă înşfacă pe după umeri. Eu îmi promit să mă reapuc de sport. Cât mai curând (…). Erwin vede, printre pozele aduse de noi, una în care îl joacă pe Don Giovanni la Opera din Washington, unde Domingo e director general. Mânuieşte o spadă, ca un nou Errol Flynn autentic. O producţie care i-⁠a convenit: o montare tradiţională. Se miră că mi-⁠a plăcut mizanscena de la Sevilla. Eu îi zic că a fost magnific. De fapt, încă mai am părul măciucă de la faza cu comandorul. Chiar ne-⁠a plăcut? Dacă Mozart a scris cum a scris, iar Mozart e un geniu, ce rost are să tot transpunem în timp şi spaţiu? Sunt de acord cu el. Dar n-⁠am adormit la ariile lui Don Ottavio. L-⁠a deranjat că a adus-⁠o în lumea mafiei? Nu, dar l-⁠a lipsit de dimensiunea mistică, taie scurt Erwin” (Cojocaru, Lornionul galactic, 24-⁠25).
2. „Apoi, în timp ce încercam împreună să introducem frumosul portret înapoi în sacoşă, s-⁠a aplecat spre mine şi mi-⁠a şoptit, aşa, ca între noi: „Şi să ştii că nu mi-⁠am vândut sufletul diavolului…” Eu, să cad jos, nu alta: „Maestre, mi-⁠aţi citit articolul!” (Scrisesem acolo că, deşi creştin recunoscut, dată fiind tinereţea-⁠i perpetuă, unii l-⁠ar putea bănui de „misterioase pacte cu însuşi Mefistofel”…) Care va să zică, între un spectacol cântat alaltăieri la Viena şi unul dirijat ieri la Paris, avusese timp să citească şi articolul meu? „Da…” mi-⁠a răspuns Placido Domingo, cu acel surâs care, de treizeci de ani încoace, m-⁠a îndemnat să păşesc, pe cât pot, şi mai mult decât atât, pe calea binelui!” (Cojocaru, Lornionul galactic, 49).

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Mircea Platon

Mircea Platon (n. 23 iunie 1974, Iaşi) Redactor-șef la Convorbiri literare (Iași). Doctor în Istorie (2012), The Ohio State University at Columbus, Ohio, SUA. A publicat peste 200 de eseuri, comentarii politice și recenzii în toate marile ziare și reviste [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest