Contemporanul » Modele » Mihai Sin şi mecanismul infernal al absurdului

Mihai Sin şi mecanismul infernal al absurdului

Noutatea pe care o aduce cu adevărat însă acest roman este alegoria terifiantă a autobuzului ca sistem totalitar, în care şoferul devine dictatorul absolut, iar călătorii victime şi complici în acelaşi timp. Un „experiment Piteşti” la scară redusă. Iar victima supremă este Şteflea însuşi care, nerezistând unui minim instinct justiţiar, ripostează, iar riposta îi atrage moartea.

Sin, Mihai (n. 5. XI. 1942, Făgăraş – 6. V. 2014), pseudonim Mihai Bruda, prozator, eseist, publicist. Este fiul Eugeniei Sin (n. Bruda), casnică, şi al lui Dănilă Sin, maistru mecanic. În 1957 tatăl a fost exclus din Partid, decedând în anul 1958. Familia va trece printr-⁠o lungă perioadă extrem de dificilă (patru copii, toţi la studii), mama fiind obligată să se angajeze în comerţ, iar M. S. nevoit să lucreze ca muncitor, în vacanţele de vară, chiar şi în ture de noapte, la Combinatul ChMihai-sin-foto-1imic din Făgăraş. Studiile gimnaziale şi liceul „Radu Negru”, le-⁠a urmat în Făgăraş. În anul 1965 va absolvi Facultatea de Filologie a Universităţii „Babeş-⁠Bolyai” din Cluj-⁠Napoca. Lucrează câţiva ani ca profesor de limba şi literatura română în şcoala generală, apoi la Liceul „Bolyai Farkas” din Târgu-⁠Mureş (1967-⁠1971). Începând cu anul 1971, devine redactor, apoi secretar de redacţie al revistei Vatra, numărându-⁠se printre membrii ei fondatori. În 1990 părăseşte redacţia, iar până în septembrie 1991 va funcţiona ca director al Editurii Albatros, apoi, până în martie 1992, ca director de publicaţii la Fundaţia Culturală Română, după care devine ataşat cultural al Ambasadei României în Israel, post pe care îl va părăsi foarte curând, în decembrie 1992. Din anul 1994 va fi cadru didactic asociat la Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu şi cadru didactic la Universitatea de Arte din Târgu-⁠Mureş, unde, începând cu anul 2004 până la pensionare, va funcţiona ca profesor universitar şi şef de catedră al Secţiei Române. Doctoratul îl susţine în anul 2002. Debutul său absolut (1966) este marcat prin publicarea unei schiţe, la încurajarea lui D. R. Popescu, la revista Steaua din Cluj-⁠Napoca. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România, începând cu anul 1974, iar din anul 1991, al PEN Club, secţia română. Debutul editorial va fi în 1973, cu volumul de povestiri Aşteptând în linişte, premiat de Asociaţia Scriitorilor din Târgu-⁠Mureş. Romanul Bate şi ţi se va deschide va obţine premiul Uniunii Scriitorilor, în 1978. În 1985, romanul Schimbarea la faţă va fi de asemenea premiat de Uniunea Scriitorilor, dar, în urma unui articol nesemnat, din ziarul Scânteia, extrem de dur la adresa cărţii, premiul nu va fi validat de secţia de presă a CC al PCR şi de Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste. Volumul Cestiuni secundare – chestiuni principale primeşte premiul Asociaţiei Scriitorilor din Târgu-⁠Mureş. M. S. a mai fost distins cu premii ale revistei Flacăra şi ale revistei Ambasador. Din proza sa au fost publicate traduceri în Germania, Suedia, China, Iugoslavia, Ungaria, Rusia, Armenia. A colaborat la revistele Tribuna, România literară, Viaţa Românească, Luceafărul, Transilvania, 22 ş.a.

Exponent de primă linie al prozei româneşti, M. S., încă de la debut, s-⁠a prezentat ca voce puternic fermă şi inconfundabilă. Nimic din nesiguranţele, stângăciile şi falseturile obişnuite în cazul unui debutant. Volumul de povestiri Aşteptând în linişte ne introduce fără tatonări în universul tematic şi stilistic a ceea ce astăzi se defineşte ca ADN-⁠ul, amprenta inconfundabilă a cărţilor ce vor urma. Aici se regăsesc temele sale majore, precum şi întreaga constelaţie de teme secundare ale scrisului său. Comentariul însoţitor de pe coperta a patra, aparţinând lui Dan Culcer, fixează o proză „comprimată, învăluitoare şi febrilă, realistă fără adjective, dramatică fără scrâşnete inutile, subtilă pentru că e simbolică dincolo de aparenţa aridă a cotidianului” şi urseşte autorului ei „destinul artiştilor care construiesc temeinic şi nespectaculos, destinul celor adevăraţi”. Considerat de Anton Cosma un scriitor realist care „asimilează masiv formele metarealismului”, adică o formă intelectualizată de realism, socotit de Paul Cernat un „neorealist cu vână etică şi tragică”, M. S. sădeşte, în primele sale proze, ca şi în operele ce vor urma, în solul imediatului anodin, înregistrat în derularea lui au relanti, minuţioasă, şi mioapă, o adevărată terribilitá. Se descifrează, lent şi neliniştitor, în filigranul scrierii aparent superficiale în cotidianitatea sa, exprimată prin gestul mărunt, aparent nesemnificativ, figura hidoasă a răului absolut, mai răul decât moartea, limanul infernal, infernul însuşi pe linia căruia fragila fiinţă umană se confruntă cu răul din sine, dar şi cu această alteritate infernală. Ca în peisajele golite de viaţă din pânzele lui De Chirico şi ale afinilor săi întru pittura metafisica, omul, dacă el există cu adevărat sau se confundă cu propria sa reflexie, intră în confruntare cu arşiţa, cu supraexpunerea unui univers odios în liniştea sa suspectă. Fie că este exprimată cu mijloace descriptiviste austere, fie că se înfăşoară în haină alegorică cu sticliri către metafizic, tema majoră a prozei lui M. S. este definirea individului faţă cu Sistemul. Banala urcare pe munte, în Păsări stinghere – eşantion al austerităţii diegetice, devine o miniatură a trădării, a lehamitei, a oboselii existenţiale. Abandonarea ideii de a continua escalada turistică se transfigurează în metaforă a unei inerţii cosmice, dar corelată cu realităţile infernale ale unui regim totalitar. Ca model de abordare parabolică, în schimb, pălărierul din proza cu acelaşi nume, din simplu vânzător de pălării devine un demiurg ce ajunge să modeleze capetele oamenilor şi, în final, să-⁠i domine spoliindu-⁠le orice urmă de identitate, furnizându-⁠le pălării identice, apoi haine identice sub pretextul că „numai din acestea avem”, astfel că oamenii „s-⁠au obişnuit cu multe alte lucruri până când au început să circule printre ei nişte cuvinte puţine, scrise sau vorbite, cu care de asemenea s-⁠au obişnuit şi într-⁠un timp au primit nişte hârtii în mână, care îi anunţau că trebuie să plece într-⁠o anumită direcţie”, iar ei „au plecat cântând nişte cântece învăţate în grabă. După destulă vreme s-⁠au întors foarte puţini, şi mai puţin întregi, majoritatea demontabili şi nu mai cântau”. Spectacol frugal şi concis al condiţiei umane. În următoarele volume de proză scurtă, Terasa, Rame şi destin, prozatorul continuă sondarea mediilor umile, a faptului cotidian mărunt, desluşind în spusele şi întâmplările personajelor, dar şi în universul bietelor obiecte cu care se înconjoară, o mare, uriaşă disperare expresionistă, un strigăt reprimat. În Clipa, ca o lamă rece, din Rame şi destin, înstrăinarea omului de la ţară, prin azvârlirea tradiţiei în favoarea surogatului modern, e prinsă vizual în descrierea obiectuală a unei încăperi ce Mihai-sin-foto-2vorbeşte explicit, cu cruzime chiar, despre un paradis definitiv pierdut şi despre o existenţă în serie. În „camera «dinainte» mobilele sunt relativ noi, dulap, masă, scaune, canapea, chiar fotolii, toate vopsite cu lac cafeniu închis, cum pot fi întâlnite în atâtea alte apartamente de la oraş, şi de aceea impersonale. Mobilier de serie, diferenţele contând prea puţin. Doar ţolul superb, vechi, cu motive în roşu, negru şi alb, de pe canapea şi faţa de masă de cânepă alb-⁠gălbuie aminteau de alte vremuri”. Această povestire, precum şi cea care dă titlul volumului, se constituie în adevărate microromane de o densitate simbolică şi evocativă remarcabile. Primul roman, Viaţa la o margine de şosea, reprezintă poate cea mai explicită imersiune în autobiografic, o călătorie a autorului în propriu-⁠i trecut, prin mijlocirea personajului narator. Achim este un alter ego trimis să-⁠şi reconfigureze, chiar să-⁠şi reconfirme viaţa, prin căutarea unui sens. Dar acest sens întârzie să se reveleze din cauză că Achim este un luptător animat, după caz, de necruţare sau de milă, dar unul fatalmente interiorizat, fiindcă „n-⁠a reuşit niciodată să afle cauza pentru care luptele sale nu răzbăteau în afară, la lumina zilei, devenind reale”. Este un luptător apatic, un rătăcit kafkian, războinic fără ţintă precisă. Întors în orăşelul natal aşternut sub umbra imensă a Combinatului, o vorbă a mamei („Ştii că a murit Nicu Nanu?” – fost tovarăş de joacă, n.n.) îl îmboldeşte pe Achim către o vagă căutare, o aproximativă reconstituire a celor întâmplate. Aşa o întâlneşte pe ştearsa iubită a lui Nanu, Tea Ionescu. Tot într-⁠o doară, ca să-⁠şi omoare plictisul, îşi întâlneşte un fost coleg de şcoală, Autonom Lungociu, în prezent director de liceu, dar şi pe amanta acestuia, Nadia. Memorabil şi tulburător este monologul tatălui, inserat în paginile romanului, care dă sens şi cheie întregului. Acest pelerinaj la vestigiile propriilor amintiri devine revelatorul inextricabilului aliaj de puritate şi sordid ce constituie trecutul metamorfozat în prezent. O bună observaţie privind calitatea şi forţa vectorială a timpului diegetic o face Mircea Iorgulescu constatând că „Mihai Sin renunţă programatic la spectaculos; în Viaţa la o margine de şosea existenţa obişnuită a unor oameni obişnuiţi este înfăţişată într-⁠un registru voit «obişnuit»: se repune în drepturi prezentul, care nu mai este uzurpat de trecut, din tacita confruntare cu memoria câştigă speranţa.

Romanul are astfel şi un mobil polemic, este o reacţie, salutară, faţă de prezenţa excesivă în proza actuală a «dramelor memoriei», unde prezentul devine adesea doar o convenţie îngăduind reconstituirea trecutului prin evenimente suficient de «puternice» pentru a se justifica amintirea lor, căutându-⁠se uneori numai senzaţionalul pur, de factură anecdotică”. Dacă mai toate romanele lui M. S. sunt străbătute de o furie rece, ca la final aceasta să capete o materialitate tragică, fiindcă prozatorul e printre puţinii romancieri români care ştiu să-⁠şi înalţe pagina la această dimensiune, finalul acestui prim roman face excepţie, concedând o fantă îngustă de suportabil, de speranţă. În acest caz este vorba despre o posibilă sau mai degrabă nu imposibilă dragoste. Dragostea nu lipseşte, cum nu lipseşte nici ratarea, în proza sa. Ele nu lipsesc nici în Bate şi ţi se va deschide, dar ce aduce acest roman în plus este un insuportabil sentiment al strivirii. Dimensiunea politică îşi croieşte un şi mai generos spaţiu romanesc, iar cotele de absurd şi de iraţionalitate atinse sunt aproape neverosimile având în vedere momentul şi conjunctura politică a publicării. Pe parcursul unei naraţiuni desfăşurate pe spaţiul aceleiaşi zile, brodate pe tema călătoriei, cu toate conotaţiile fizice şi metafizice pe care aceasta le presupune, Octavian Şteflea străbate de fapt parabola propriei sale striviri sub mecanismul infernal al absurdului. Drumul personajului către un prieten preţuit prilejuieşte reverii, amintiri, trimiteri nostalgice la sentimente pierdute şi regretate, diegeza căpătând o textură marmorată în care jocul de goluri şi plinuri ale alternanţei visului cu realitatea dilată timpul real al naraţiunii. Dimensiunea onirică, de altfel, nu va mai lipsi din proza lui M. S. Noutatea pe care o aduce cu adevărat însă acest roman este alegoria terifiantă a autobuzului ca sistem totalitar, în care şoferul devine dictatorul absolut, iar călătorii victime şi complici în acelaşi timp. Un „experiment Piteşti” la scară redusă. Iar victima supremă este Şteflea însuşi care, nerezistând unui minim instinct justiţiar, ripostează, iar riposta îi atrage moartea; el este azvârlit din maşina în mers, expulzat din microuniversul concentraţionar şi din lume deopotrivă: „Ceva îi plesni în cap, fără să-⁠l doară, şi privirea i se înceţoşă. Cerul atât de albastru, diafan, se apropie încet, apoi se prăvăli peste el. Apărură câteva siluete, bulucindu-⁠se în jurul lui. Le vedea ca printr-⁠o ceaţă deasă. Cineva îi luă capul, sprijinindu-⁠i-⁠l pe ceva moale, putea fi o haină, se gândi. Îl cuprinse o fericire fără seamăn, aproape de neînţeles: cineva îşi scosese haina şi i-⁠o pusese sub cap, ocrotindu-⁠l, alungându-⁠i spaima ce pusese stăpânire pe el acum câteva clipe”. Chiar şi în această formă terminală, solidaritatea umană mai era încă posibilă. Aceasta lipseşte însă cu totul în romanul Ierarhii. Un solitar este şi Pavel Mamina, fost deţinut politic, angrenat în reconstituirea biografiei baronului Urs de Margina, exponent al aristocraţiei patriotice ardeleneşti. Aici se relevă o altă dimensiune a scrisului lui M. S., aceea a unui patriotism salubru, reconfortant, franc.

Un alt element semnificativ, recurent în proza sa, cu bogate valenţe simbolice, este însă cârciuma. Se bea mult în proza lui M. S., se bea în cantităţi urieşeşti, epopeice. În gălgâitul valurilor de alcool, cârciuma e loc al pierderii de sine, dar şi al sincerităţii absolute, al adevărului saturat şi al trădării, e lumea în mic: „Spaţiul cârciumii era şi el privilegiat şi binecuvântat, loc al cunoaşterii şi al plăcerii, deşi riscurile erau şi aici mari, câţi n-⁠au încurcat-⁠o, fiindcă pereţii, şi nu numnai pereţii, auzeau, nu-⁠i aşa?” În acest spaţiu simbolic unul din personaje, Şipa, exponent al intermundiului, îi expune o preocupare bizară: „M-⁠am gândit să înregistrez ideile pierdute pe care le emit oamenii prin cârciumi, să le înregistrez, să le analizez concentrându-⁠le atât cât mă pricepeam să alcătuiesc un fel de bursă a ideilor. Am umplut în perioada aceea câteva caiete”. Şipa, un dezabuzat al bibliotecii şi al cărţii, personaj jumătate securist, jumătate iepure şchiop, caută să se perfecţioneze, să acumuleze înţelepciune culegând aceste idei inefabile ce plutesc în aerul acru de cârciumă. El nu e singurul bizar, ci face parte dintr-⁠un grup ezoteric, o „instanţă ad-⁠hoc”, „un fel de tribunal” menit să condamne pe „cei ce-⁠au contribuit, cu sau fără voia lor, la dezastru”, adică la un cataclism prin care omenirea ar fi putut fi distrusă, un tribunal menit să scurtcircuiteze distanţa dintre ispăşire şi izbăvire. Mamina este racolat ca posibil lider al acestui grup, fapt care îi va atrage şi moartea violentă (asasinat politic?) când, traversând o stradă, „auzi un claxon prelung ca o sirenă sau era chiar o sirenă. Nu văzu nimic, doar aerul se înroşi brusc”. În viziunea lui Mircea Iorgulescu, „Ierarhii este cartea existenţei unor enigme, nu a dezlegării lor; o carte remarcabilă prin densitate analitică”. „Ierarhii este cartea unor interferenţe de planuri, iar enigmele cresc din pasta cenuşie a banalităţii cu o forţă implacabilă”. Există o freatică subtilă în proza lui M. S. Fidel aceleiaşi teme majore, condiţia umană în angrenajul nemilos al lumii, nu se fereşte să preia elemente preexistente în scrieri mai vechi şi să le perfecţioneze. Aşa se întâmplă cu tema acestui conclav de „aleşi”, creiere destinate să conducă lumea, mânuite însă fatal de un păpuşar nevăzut. Ideea va fi preluată şi dezvoltată în romanul Quo vadis, Domine?, apoi în ultimul său roman, Rozeta, când dualitatea de tip „jumătate de iepure şchiop” va fi perfecţionată, prin fine reglaje, până la limita halucinaţiei. Până atunci însă un alt avatar al luptei individului cu sistemul este şi Schimbarea la faţă, de data aceasta, cum bine observă Anton Cosma, miza cărţii mutându-⁠se pe idee, lăsând naraţiunea pe un plan secund. Iuliu Brendea, protagonist, printre altele, al poveştii de dragoste cu Valeria, este un intelectual care vede idei. Unul care chestionează lumea şi se chestionează pe sine asupra raportului dintre individ şi putere, despre logica iraţionalităţii. Semnificativ este fragmentul eseistic asupra ascensiunii, verosimilităţii şi posibilităţii unui personaj istoric ca Hitler. Sunt pagini scrise la o temperatură toridă şi nu e nevoie să mai subliniem cât de temerare sunt trimiterile transparente la un alt personaj, contemporan de data aceasta, Ceauşescu. Un personaj istoric pe care „un psihiatru oarecare sau un medic generalist fără înzestrări deosebite ar fi putut, ar fi trebuit să pună imediat diagnosticul paranoiei, semnele ei fiind destul de clare: privirea fixă («vizionară»), intensă, rece, ţintind prin şi dincolo de oameni (ţintind «departe»), ţinuta rigidă, gesticulaţia categorică, definitivă, oratoria isterică (şi alte manifestări isterice), delirul de grandoare (…), incapacitatea de a asculta cu adevărat un sfat…” Un portret generic al dictatorului oricărui timp, posibil oricând conjunctura îi va permite existenţa. Este un eseu de o mare fineţe ideatică, o analiză lucidă şi tăioasă a resorturilor bezmetice care pot provoca o asemenea ascensiune. Sunt în acest roman tipologii construite cu o rară luciditate, precum aceea a „îndrăzneţului «rebel» care se opune (…) «măruntului şef».

Descoperim şi o componentă autoreferenţială în care naratorul tatonează diferite perspective ale autorului, imaginează variante posibile. Schimbarea la faţă este un roman despre hybris şi resemnare, despre acelaşi individ captiv în complexul de „experimente pentru o nouă fericire a omului”, un roman curajos nu doar pentru vremurile în care a fost publicat, dar şi din perspectivă prezentă. Duritatea, asprimea dicţiei auctoriale sunt remarcabile. Severitatea privirii şi răspicarea ideilor vor atrage prompt şi sec replica cerberilor ideologici prin vocea anonimă („colegială” ca stil şi limbaj), din articolul apărut în pagina culturală a ziarului Scînteia, organ al Partidului Comunist, în 31 august 1986, o replică echivalentă cu sancţiunea. În articolul O înaltă tradiţie literară: respectul faţă de cuvânt, pentru demnitatea scrisului i se impută vulgaritatea limbajului, „excesul de trivialitate şi senzaţional”, vorbăria grosolană şi „pitorescul nefuncţional”, „graiul haotic şi indistinct al străzii mărginaşe”, contraponderea însemnând, din perspectiva „gustului literar comun” şi al „bunului simţ”, „că arta ia din viaţă ceea ce este semnificativ, ceea ce e frumos”. În schimb, romanul manifestă „un adânc dispreţ pentru om”, dovedeşte „o mizantropie neagră”, „mohoreală”, „acreală”. Una peste alta, critica, făcându-⁠se că nu vede, încurajează de fapt „un atac periculos la demnitatea stilului literar, la funcţia educativă a literaturii”. Este un articol scris la comandă, în mod evident, de un membru al breslei. Cercul celor care publicau în foaia literară a Scînteii fiind unul restrâns, poate nu ar fi nevoie de prea multă perspicacitate pentru a fi identificat. Mai grav este că delatorul nu se rezumă la a „înfiera”, ci, pentru a stârni un curent de opinie, propune o largă dezbatere la care sunt invitaţi „oameni de cultură, lingvişti, scriitori, profesori, muncitori, ţărani, încredinţaţi că astfel se exprimă respectul publicului larg şi receptivitatea faţă de creaţia literară, preţuirea acordată cărţilor”. Pentru cineva nefamiliarizat cu stilul epocii, înşiruirea celor chemaţi la dezbatere poate suna suprarealist. Aşa s-⁠a întâmplat că, deşi premiat de juriul Uniunii Scriitorilor, în final acesta îi este refuzat lui M. S., chiar dacă celorlalţi laureaţi premiul le va fi înmânat cu cea mai mare discreţie.

Repere bibliografice:
Câteva date de istorie literară: în ianuarie 1987 se întrunea, în fine, cu o întârziere semnificativă ce nu anunţa nimic bun, juriul (avea să fie de altfel ultimul până la 22 decembrie 1989) ales prin vot secret de Consiliul Uniunii Scriitorilor pentru acordarea premiilor pe anul 1985. La proză, printre marii favoriţi, figura şi Mihai Sin, cu romanul Schimbarea la faţă, intrat în librării în primăvara lui 1986 şi, la puţin timp după aceea, în vizorul presei centrale de partid, însăşi „Scânteia” socotind că e cazul să se pronunţe: un rechizitoriu la adresa cărţii a apărut, prompt, la rubrica ei „culturală”. Noroc că doi-⁠trei critici – în primul rând Eugen Simion în „România literară” – apucaseră să scrie despre Schimbarea la faţă. Căci apoi – după acea partinică ameninţare cu degetul – nu s-⁠a mai putut publica (mai) nimic despre romanul lui Mihai Sin. Un articol al lui Lucian Raicu, predat „României literare” în acelaşi an 1986, a văzut lumina tiparului de-⁠abia… după Revoluţie. […] Astăzi putem s-⁠o recunoaştem: „Scânteia” avea toate motivele să fie nemulţumită de romanul lui Mihai Sin. În comparaţie cu alte romane ale sale, ori cu romanele altora. În Schimbarea la faţă prozatorul […] oferă cititorilor o doză sensibil mărită de „realism critic”, mult peste limita admisă în trecut („în trecut” însemnând înainte de decembrie 1989!) de cea mai complice şi binevoitoare cenzură […]. Valeriu Cristea

SCRIERI: Aşteptând în linişte, Cluj, 1973; Viaţa la o margine de şosea, Bucureşti, 1975; Bate şi ţi se va deschide, Bucureşti, 1978; Terasa, Bucureşti, 1979; Ierarhii, Bucureşti, 1981; Cestiuni secundare – chestiuni principale, Bucureşti, 1983; Schimbarea la faţă, Bucureşti, 1985, Bucureşti 1990; Rame şi destin, Bucureşti, 1989; Quo vadis, Domine, vol. I, Bucureşti 1993, vol. II, Reşedinţa,1996, Holding Reporter, vol. I+II, Bucureşti, 2007; Marea miză, Târgu-⁠Mureş, 2003, Bucureşti, 2008; Rozeta, Bucureşti, Nemira, 2014.

Repere bibliografice: Dana Dumitriu, „Aşteptând în linişte”, ARG, 1973, 5; Ulici, Prima verba, I, 199-⁠202; Culcer, Citind, 225231; Titel, Pasiunea, 153-⁠155; Dinu Flămând, „Bate şi ţi se va deschide”, R, 1978, 10; Radu Petrescu, „Bate şi ţi se va deschide”,VR, 1978, 12; Iorgulescu, Scriitori, 246-⁠248; Constantin Hârlav, „Terasa”, ST, 1979, 9; Culcer, Serii, 240-⁠245; Moraru, Semnele, 154-⁠159, 253-⁠260; Iorgulescu, Ceara, 253-⁠259; Cristea, Modestie, 206-⁠211; Manea, Contur, 68-⁠74; Moraru, Textul, 185-⁠189; Holban, Profiluri, 340-⁠344; Ştefănescu, Prim-⁠plan, 302-⁠308; Cosma, Romanul, I, 157-⁠162; Valeriu Cristea, Un sens mai înalt, RL, 1989, 51; Simion, Scriitori, IV, 436-⁠465; Ioan Holban, Gardul şi leopardul, CRC, 1990, 7; Lucian Raicu, Proba realului, RL, 1990, 16; Ion Vlad, În universul nuvelei, ST, 1990, 4; Virgil Podoabă, Al treilea timp, F, 1990, 5; Diana Adamek, „Cele nevăzute…”, TR, 1990, 23; Al. Cistelecan, Proza şi conştiinţa,F, 1991, 6; Gabriel Dimisianu, Romanul antitotalitar, RL, 1991, 44; Vlad, Lect. Prozei, 245-⁠250; Irina Petraş, A fi în mers, TR, 1992, 6; Cristea, A scrie, 172-⁠179; Romulus Diaconescu, „Schimbarea la faţă”, R, 1993, 4; Tania Radu, Din lumea paralelă, LAI, 1994, 4; Alex. Ştefănescu, Quo vadis, Mihai Sin?, RL, 1994, 11; Gabriel Andreescu, „Quo vadis, Domine?”, „22”, 1994, 12; Alex. Ştefănescu, Un diavol mult prea simpatic, RL, 1994, 12; Radu Mareş. Istorie şi ficţiune, TR, 1994, 13-⁠14; Ştefan Borbély, Călimara cu otravă, APF, 1994, 5-⁠7, Caius Dobrescu, Pro Sin, RL, 1994, 45-⁠46; Dan C. Mihăilescu, În absenţa bubulilor, RL, 1994, 45-⁠46; Ioana Pârvulescu, Obsesiile noastre, RL, 1994, 45-⁠46; Lovinescu, Unde scurte, III, 43-⁠46, IV, 312-⁠317; Petraş, Lit. Rom., 61-⁠67, Negoiţescu, Scriitori contemporani, 383-⁠386; Simuţ, Incursiuni, 298-⁠301, Ulici, Lit. Rom., I, 347-⁠352; Alex. Ştefănescu, Un roman propagandistic, RL, 1996, 31; Radu Mareş, Mihai Sin şi tema „schimbării la faţă”, TR, 1996, 45; Gheorghe Mocuţa, La răspântia scriiturii, Arad, 1996, 108-⁠118; Ovidiu Moceanu, Experienţa lecturii, Braşov, 1997, 101-⁠103; Romulus Diaconescu, O lume a dialogului, Bucureşti, 1998, 139-⁠150; Dicţ. Analitic, I, 88-⁠89; Perian, Pagini, 181-⁠187, Dimisianu, Lumea, 258-⁠264; Dicţ. Esenţial, , 761-⁠764; Micu, Ist. Lit., 538-⁠539; Grigor, Moromete, 187-⁠191, 208-⁠211; Popa, Ist. Lit., II, 868-⁠869; Ioan Holban, Istoria literaturii române. Portrete contemporane, I, Iaşi, 2003, 231-⁠238; Dicţ. Scriit. Rom., IV, 257-⁠261; Nicoleta Sălcudeanu, Graffiti, Bucureşti, 1999, 167-⁠172; Alex. Ştefănescu, Istoria literaturii române contemporane, Bucureşti, 973-⁠978; Ion Simuţ, Proza marilor mize, F, 2004, 5; Mihai Sin, interviu, „Formula AS”, 2005, 665; Mihai Sin, Criticul manelist, http://www.rostonline.org/rost/dec2005/criticul.shtml, 2005, 34; Nicolae Băciuţ, Mihai Sin, ierarhiile liniştii (interviuri), Târgu-⁠Mureş, 2006; Marian Victor Buciu, Panorama literaturii române în secolul XX, vol. 3, Proza (partea a II-⁠a), Craiova, 2010; Bianca Burţa Cernat, Mihai Sin – printre ultimii mohicani, OC, 2008, 430; Paul Cernat, Proza românească faţă cu marile mize, „Bucureştiul cultural”, 2008, 12.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Nicoleta Sălcudeanu

Nicoleta Sălcudeanu, născută la Târgu Mureş, la 21 februarie 1960; şcoala primară absolvită în Târgu Mureş; absolventă a liceului „AL. Papiu Ilarian” din Târgu Mureş, secţia filologie-istorie; absolventă, în 1990, a Universităţii „Al. Ioan Cuza” din Iaşi, Facultatea de Filologie, [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest