Contemporanul » Modele » Ionel Necula: Mircea Vulcănescu sub teroare securistă

Ionel Necula: Mircea Vulcănescu sub teroare securistă

Instalarea comunismului la putere îl găseşte în această funcţie, de subsecretar de stat la Ministerul Finanţelor, suficient pentru a fi inclus în lotul vinovaţilor de dezastrul ţării şi de crime de război. Se-⁠nţelege că odată arestat, filosoful a intrat în malaxorul securist de tocat destine nevinovate

Dintre surprizele mai speciale furnizate de piaţa noastră livrescă din ultimul timp, volumul V din seria Nae Ionescu şi discipolii săi în arhivele securităţii – consacrat terorii la care a fost supus Mircea Vulcănescu în anii urgiei comuniste – mi se pare că poate fi aşezat pe raftul cel mai de sus. Cu această nae-ionescu-si-discipolii-sai-in-arhivele-securitatii-vol-5-mircea-vulcanescucarte, de fapt, întreaga serie încadrată sub acest generic, prestigioasa editură Eikon din Cluj s-⁠a întrecut pe sine. Volumele acestei colecţii reconstituie nu doar destinul unor mari personalităţi ale culturii româneşti, ci şi hidoşenia unei întregi epoci care ⁠a răspândit atâta durere, doliu şi jale printre piscurile culturii româneşti.

La data ofertei făcută de Conducătorul Statului de a primi funcţia de subsecretar de stat la Ministerul Finanţelor filosoful deţinea deja funcţia de director al Datoriei Publice din acelaşi minister. Fusese chemat la telefon de Conducătorul Statului în dimineaţa zilei de 25 ianuarie 1941 şi întrebat dacă acceptă această funcţie. Mircea Vulcănescu n-⁠a răspuns imediat, a cerut un timp de gândire şi abia „către seară am trimis o scrisoare domnului Mihai Antonescu, pe atunci ministru de Justiţie, despre care ştiam că este om de încredere al Conducătorului Statului şi cu care avusesem relaţii camaradereşti şi profesionale (…) I-⁠am amintit că nu am făcut şi nu înţeleg să fac politică şi că, dacă ar fi după dorinţele mele, aş prefera să roage pe Conducătorul Statului să se gândească la altcineva. Dacă, totuşi, acesta consideră că în împrejurările în care ne aflăm chemarea pe care mi-⁠o face echivalează cu un ordin militar, înţeleg ca funcţionar al statului ce sunt, să accept acest ordin”.

Prin urmare, instalarea comunismului la putere îl găseşte în această funcţie, de subsecretar de stat la Ministerul Finanţelor, suficient pentru a fi inclus în lotul vinovaţilor de dezastrul ţării şi de crime de război. Se-⁠nţelege că odată arestat, filosoful a intrat în malaxorul securist de tocat destine nevinovate. Păcat că editoarea Dora Mezdra, care a realizat această masivă lucrare (aproape 800 de pagini), n-⁠a inclus într-⁠o addendă complinitorie şi notaţiile filosofului, publicate de revista Memoria nr. 5 (f.a.) sub titlul Jurnalul de la Arsenal în care descrie dramatismul arestării lui în acea noapte de catran, când trimişii securităţii i-⁠au invadat casa, iar el, dintr-⁠un simţământ ocrotitor, a renunţat să-⁠şi trezească fetele pentru a le oferi o ultimă îmbrăţişare. Evident, la acea vreme, nici el, nici cei apropiaţi lui, nu bănuiau că nu-⁠şi va mai revedea niciodată casa şi familia.

În apărarea sa depune un lung şi documentat Memoriu, prin care demontează punct cu punct toate învinuirile ce i se aduceau. I se reproşa, bunăoară, că a semnat decretul-⁠lege nr.790 din 4 septembrie 1941, prin care administraţia românească asupra Basarabiei şi Bucovinei de Nord… Iată una dintre multele explicaţii dat de inculpat: „Nu se dovedeşte nici că eu am ordonat edificarea legii, nici că legea a fost nedreaptă (subl.n.), nici că a fost de concepţie hitleristă sau rasială, nici că a cuprins vreo măsură nedreaptă de aceeaşi concepţie”.

Acuzaţia pe nedrept era extinsă şi asupra lui Mircea Vulcănescu. În şedinţele de guvern prezidate de Mareşalul Antonescu s-⁠a discutat, e drept, şi despre legitimitatea ofensivei armatei române dincolo de Nistru, dar nu el, ci Petrovici avusese o intervenţie mai puţin chibzuită afirmând că „dacă până acum România a făcut o politică defensivă, aşa cum spune Eminescu în versul lui: Eu îmi apăr sărăcia şi nevoile şi neamul. Ne-⁠a mers prost cu această ideologie. Acum, dacă avem posibilitatea de expansiune, s-⁠o facem. Este un semn de vitalitate”. Vulcănescu luase şi el cuvântul la acea şedinţă prezidată de Antonescu, dar avansase ideea unei misiuni civilizatorii.

Cât priveşte cealaltă acuzaţie, că a activat pentru aservirea economică a ţării în folosul Germaniei, este demontată de învinuit cu acte, documente, cifre şi tabele sinoptice din care rezultă convingător că ţara noastră n-⁠a fost defel dezavantajată în relaţiile economice cu Germania. A contat în vreun fel toate aceste dovezi peremptorii invocate de filosof? Nicidecum, Aşa cum n-⁠au contat dovezile niciunuia din cei 18 foşti demnitari care alcătuiau lotul vinovaţilor de dezastrul ţării sau de crime de război. Curtea Criminală a IV-⁠a din Bucureşti a distribuit atunci o condamnare la muncă silnică pe viaţă în lipsă (Ovidiu Vlădescu), iar restului de învinuiţi le-⁠a împărţit 162 de ani de temniţă grea. Mircea Vulcănescu va fi condamnat ceva mai blând, decât foştii săi colegi de guvern, ⁠la 8 ani muncă silnică, doar că moartea neaşteptată, ca urmare a condiţiilor inumane de detenţie, îl va împiedica s-o execute integral. A încetat din viaţă la 26 octombrie 1952, la doar 48 de ani, spre bucuria regimului pentru care clasa muncitoare, ignoranţa şi grobianismul constituiau singurele ei repere valorice. De altfel, jumătate din numărul celor ce alcătuiau lotul foştilor demnitari întemniţaţi îşi vor lăsa oasele în închisorile comuniste. Avocatul Ottulescu, apărător al lui Mircea Vulcănescu şi al lui Mircea Cancicov, a făcut, în susţinerile sale, o imensă risipă de erudiţie juridică, dar instanţa a rămas neclintită în fermitatea cerută de noul regim.

A urmat, fireşte, recursul. România, pledează cu toată vigoarea avocatul Ottulescu, „a dobândit pe lângă mărfuri, în acel interval, de la Germania 5,5 vagoane aur şi 118 milioane franci elveţieni, valorând în total peste 8 vagoane de aur”.

La 15 decembrie 1947 au loc dezbaterile la Curtea de Apel, unde Mircea Vulcănescu este asistat de avocatul Nicu Stănescu şi de noii săi martori precum Octavian Neamţu, directorul Fundaţiei Regele Mihai I, de dr. Vasile Voiculescu şi de prof. Vasile Băncilă. Reţinem din declaraţia acestuia din urmă: „În timpul când i s-⁠au făcut propuneri de a fi ministru subsecretar de stat al Ministerului de Finanţe, mă găseam la el acasă şi am văzut îngrijorarea de care era cuprins şi mi-⁠a declarat că va lupta din răsputeri ca să nu fie numit în acest post. Ştiu, de asemenea, că în 1940, eu fiind director al învăţământului secundar, a stăruit călduros ca să confirm în post, adică rectific: să stărui ca să fie numit profesorul Mihail Sebastian, de origine evreu. Ştiu de asemenea că, în timpul când s-⁠au ars cărţile în Germania, acuzatul Mircea Vulcănescu s-⁠a arătat adânc revoltat şi a scris cu această ocazie şi un articol în care arăta eroarea care s-⁠a comis şi revolta sa sufletească. Adaog că atunci când a fost vorba să fie numit subsecretar de stat, mi-⁠a spus că nu primeşte decât numai dacă va primi ordin” .

Şedinţele se amână de la un termen la altul sub diferite pretexte. Cea din 14 ianuarie 1948, bunăoară, este amânată din cauză că intrarea în Palatul de justiţie este oprită în vederea sărbătoririi sosirii a primului ministru bulgar, Gheorghi Dimitrov.

Totuşi, Mircea Vulcănescu depune un lung memoriu de 65 de pagini, intitulat Ultimul cuvânt în care, cu o logică impecabilă şi cu o argumentaţie fără cusur încearcă să demonteze rând pe rând, toate învinuirile ce i se aduceau. Îl invocă până şi pe Vasile Luca, noul titular de la Finanţe, care, într-⁠o cuvântare din 1944, consacrată „Problemelor refacerii româneşti recunoaşte că războiul, la noi, nu a făcut nici a zecea parte din distrugerile provocate, de exemplu, în Polonia sau în Jugoslavia, în alte ţări care au fost ocupate de nemţi”. Memoriul filosofului rămâne şi azi un model de analiză a costurilor suportate de poporul român prin participarea la operaţiile de război. Nu mai reproducem din cuprinsul lui decât câteva fraze din încheiere. „Onorata Curte, aplicându-⁠mi cu sau fără drept regimul de exterminare (subl.n.) la care am fost supus, vor preface, mai curând sau mai târziu pedeapsa Onoratei Curţi într-⁠o pedeapsă mai aspră, potrivit unor intenţii rămase pentru mine de neînţeles. Şi încă una: Patru ani mi-⁠am cercetat toate actele, căutând să aflu, în activitatea mea publică, unul de care m-⁠aş putea căi. N-⁠am găsit”.

Bineînţeles că toate eforturile – ale inculpaţilor, ale avocaţilor şi martorilor – n-⁠au schimbat nimic din asprimea pedepselor pronunţate anterior. Li se acordă însă dreptul la recurs, ceea ce înseamnă că li se prelungeau şi speranţele. Pentru această nouă etapă juridică acceptă cu toţii să fie reprezentaţi de acelaşi avocat, Hurmuz Aznavorian.

În paralel cu demersul juridic au loc punerile sub sechestru asigurator ale bunurilor din locuinţele inculpaţilor. Se-⁠nţelege că fiecare familie încearcă să salveze cât mai mult din inventarele locuinţelor sub pretextul că nu aparţin inculpaţilor, ci soţiei, dobândite ca zestre la căsătorie sau procurate prin eforturi personale. Familia Vulcănescu indică drept martori, care cunosc inventarul şi provenienţa fiecărui lucru din casă, pe Jeni Boţoc, femeie în casa soţilor Vulcănescu şi pe Ştefan Fay care a copilărit şi crescut în casa acestei familii.

Zbaterea se va dovedi zadarnică, pentru că Parchetul Ilfov luase hotărârea 2666 din 16 februarie 1948, prin care averea condamnaţilor de mai sus (cei 18, adn,) „se confiscă indiferent de data dobândirii, precum şi averea soţiei şi descendenţilor săi, dobândită după data de 6 septembrie 1940, în favoarea statului, cu titlul de despăgubire”. Venise, cum va spune şi Blaga în romanul său, Luntrea lui Caron, circumscris aceleiaşi perioade apocaliptice, vreme grea pentru domni.

Nici condamnaţii, aflând de decizia 2666 şi de ceea ce se întâmplă cu familiile lor, nu stau inac­tivi şi cer Curţii de Apel să anuleze adresa în discuţie şi suspendarea ei în ce priveşte confiscarea bunurilor noastre. Bieţii de ei! Se luptau cu morile de vânt, dar încă nu aveau senzaţia zădărniciei. Încă mai credeau că recursul pe care îl aşteptau le va face dreptate şi cer, ca o solicitare minimală, suspendarea confiscărilor până la 19 aprilie 1948, când era termenul recursului, ceea ce Tribunalul Ilfov, Secţia I Civilo-⁠Comercială admite într-⁠o primă instanţă, dar, fireşte, nu acesta va fi răul cel mai mare ce li se putea întâmpla. Vor urma însăşi locuinţele, dar deocamdată condamnaţii încă nu anticipau această radicalizare a infernului comunist. Abia în 7 august 1948 se pronunţă şi Curtea Supremă, Secţiunea Penală asupra recursurilor, care sunt respinse în totalitate cu motivaţii inspirate de înaltele raţiuni de… partid.

Multe documente (ordine, adrese) se referă la degradarea stării de sănătate a lui Mircea Vulcănescu. Bolnav de pleurezie cronică, securitatea nu aprobă transferarea lui la spitalul penitenciar de la Văcăreşti şi, prin urmare, nu beneficiază de nici un tratament, care să-⁠i amelioreze suferinţa. Va muri la Aiud şi va fi îngropat la grămadă, fără preot şi fără cruce la căpătâi, după tipicul comunist.

Spuneam la începutul acestor rânduri marginale că ar fi fost oportun ca alcătuitorii acestei ediţii să fi redat într-⁠o addendă şi conţinutul jurnalului de la Arsenal, ţinut de filosof în intervalul 18-⁠28 mai 1946. Reproducem din el doar momentul emoţionant al arestării, care iese oarecum din tipicul obişnuit. „Pe fereastra deschisă a odăii aud acum, când încerc să readorm, două glasuri omeneşti întrebând desluşit: Domnul Mircea Vulcănescu? Aici şade? Într-⁠o clipă am înţeles. De când îi aştept! Din ianuarie 1941 aproape, de când primisem să fiu ministru cu tot avertismentul altui vis. Mă scol. Îmi pun halatul bej pe mine şi mă duc să deschid prin dos – Cine eşti? – Ordin de percheziţie, îmi spune un tânăr politicos, în care, dintr-⁠o ochire disting un agent de siguranţă. Îi zic: Poftiţi. Ştiu de ce aţi venit. De altfel, mă aşteptam. Poftiţi vă rog sus. (între timp apăruse şi al doilea agent) –Vin îndată. Va trebui să aveţi răbdare să mă îmbrac. Ei îmi cer să asiste la tot ce fac. Îi întreb dacă vor cu adevărat să şi percheziţioneze. Îmi dau seama că e numai un pretext. Foarte politicos, poftesc atunci pe unul din ei să mă însoţească în baie, unde îmi fac duşul rece. Mărgăritei, care între timp s-⁠a sculat şi ea, îi spun: Au venit. Şi-⁠o rog să stea cu unul din ei, pe când celălalt mă păzeşte. Fac duşul. Mă rad pe îndelete. Întreb dacă trebuie să mă grăbesc. Îmi răspunde: Aveţi tot timpul. Au ordin să asiste pe arestaţi în tot ce fac. Regulamentul le-⁠o cere, pentru ca cel destinat a fi arestat să nu fugă ori să nu se sinucidă. Calmul meu le câştigă încrederea. Adevărul e că deşi mă aşteptam să-⁠i văd, calmul meu e puţin factice şi, pe sub asigurarea mea, fără să vreau – ca şi la bombardamente – tremur. Ciudată fiinţă, animalul acesta din noi, care nu ascultă cu totul de spirit. Cutremurarea băii o simt acum euforic şi ajung să o stăpânesc. Fără să vreau încep să cânt pe când mă rad, motivul minunat al temei a doua din partea I a Concertului de Beethoven pe care l-⁠am auzit la radio, ieri, cântat de Yehudi Menuhin. Acest motiv mă va obseda tot restul zilei (…) Termin de îmbrăcat. O discuţie scurtă cu agenţii care şovăiesc să-⁠mi spună dacă merg să dau o declaraţie, cum au ordin, ori dacă trebuie să mă sfătuiască să-⁠mi iau şi bagaj pentru mai mult timp. – se termină cu recomandarea lor de a-⁠mi lua mai bine o valiză (…) Refuz să mănânc orice îmi oferă Mărgărita, dar beau un pahar de apă ca romanii dimineaţa ilustrată, îmi zic în gând. (…) Spun Mărgăritei când revine – Nu vreau să scol pe fetiţe. Mă întreabă: – Ce să le spun? Îi răspund: Ce vei crede de cuviinţă. Nu le spune nimic dimineaţa. Să le spui mai bine la prânz. Mărgărita se apropie să mă sărute. Îi iau mâna şi i-⁠o sărut graţios, apoi o sărut pe amândoi obrajii”.

Evident, nu-⁠şi va mai vedea niciodată, nici soţia şi nici fetiţele lăsate în voia somnului cu vise frumoase, cum sunt toate visele de copil. Dar jurnalul trebuie citit în întregime pentru a înţelege câte ceva din tragedia acelor nopţi de smoală când dubele cerberilor străbăteau Bucureştiul în căutare de duşmani ai poporului, pentru a-⁠i depune la închisoarea de la Arsenal, de la Fort, Malmezon sau alte centre special pregătite pentru demnitarii fostului regim antonescian.

Acesta a fost destinul uneia dintre cele mai promiţătoare minţi din câte au răsărit în această ţară. A fost o conştiinţă, dar a fost înainte de toate un mare caracter, un model de conduită şi de comportament pentru generaţia sa şi pentru toate generaţiile ce vor urma.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Recomandați articolul în rețelele sociale:

Despre Ionel Necula

Ionel Necula, profesor, critic si istoric literar, a semnat mai multe texte despre autori ca Cioran, Ion Petrovici, perioada interbelica fiind un domeniu des frecventat de acest autor. „Cioran – un metafizician? Da, desi, cum observase si Fernando Savater, formula [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest