Contemporanul » Modele » Ioan-Aurel Pop: Ionel Haiduc, la ceas aniversar

Ioan-Aurel Pop: Ionel Haiduc, la ceas aniversar

A revenit statornic la poalele Feleacului, pătruns de farmecul vieţii citadine de aici, de oameni şi parcuri, de Cetăţuie, de turnurile gotice şi de cupolele bizantine, de lumea aceasta ardeleană inimitabilă şi atât de dragă.
A rămas o efigie pentru UBB, pe care o reprezintă azi în sfatul înţelepţilor, în Clubul Foştilor Rectori.

Evoc şi invoc mereu, cu plăcere, munca stăruitoare care învinge orice, cu referire la eforturile permanente pe care trebuie să le depună oamenii de ştiinţă, creatorii în general. Pentru profesorul şi academicianul Ionel Haiduc, devenit de curând octogenar, stăruinţa prin muncă este o caracteristică de viaţă. Munca aceasta fără preget a început din copilărie, din anii de gimnaziu, dar mai ales din sălile de clasă ale Colegiului Naţional „Emil Racoviţă” din Cluj, odinioară Liceul de aplicaţie al Seminarului Pedagogic Universitar. A avut dascăli de excepţie şi colegi pe măsură, s-⁠a situat încă de-⁠atunci în competiţie, fiind mereu primul în toate. Ionel Haiduc a absolvit Facultatea de Chimie a Universităţii „Victor Babeş” din Cluj în 1959. S-⁠a distins prin interesul pentru cunoaştere, prin capacitatea de a acumula, sistematiza şi folosi o uriaşă cantitate de informaţie ştiinţifică şi culturală, deţinând în timp înalte demnităţi, până la acelea de rector al Universităţii „Babeş-⁠Bolyai”, de academician şi de preşedinte al Academiei Române.

Profesorul Haiduc este legat de Cluj prin naştere, petrecută acum opt decenii, iar de Universitate prin studenţie, începută în anii ’50 ai secolului trecut, iar apoi prin profesoratul prelungit de prin 1959 până astăzi. Viaţa Domniei Sale se confundă cu Universitatea. A fost student, a trecut apoi prin toate treptele carierei universitare, a fost prodecan, decan, prorector şi rector. Anii de prorectorat (1976-⁠1984) i-⁠a început la vârsta de 39 de ani, iar rectoratul la 53 de ani. A rămas mereu legat, cu toate fibrele fiinţei sale, de Universitate, pe care o cunoaşte în profunzime, în timp şi spaţiu.

Profesorul Ionel Haiduc a înţeles un lucru elementar, acela că dacă cei mai buni absolvenţi nu devin dascăli (sau şi dascăli), generaţiile de absolvenţi, de elevi şi studenţi aveau să fie mediocre şi slabe. Din profesori modeşti nu pot ieşi decât oameni modest pregătiţi. Nu a depus exces de zel în administraţia universitară, dar a avut convingerea că, fără implicarea în administraţia universitară a celor buni şi cu prestigiu profesional, se poate ajunge la dezechilibre grave. Dacă cei buni stau mereu deoparte, apucă să decidă pentru alţii răii, ceea ce ajunge să fie catastrofal. Nu a căutat funcţii de conducere, dar acestea au venit parcă de la sine, fiind mereu căutat şi propus de colegi, de cei care-⁠l cunoşteau şi-⁠i apreciau conduita. Nu a confundat niciodată viaţa cu funcţia şi nu a avut excese de autoritate. A pledat toată viaţa pentru competenţă, cercetare, performanţă. Nu a pedepsit grav şi nu a lăudat excesiv, decât în cazuri cu totul excepţionale. A pus mereu instituţia şi instituţiile deasupra oricărui interes personal (a fost mereu invitat în jurii care au acordat premii substanţiale în bani şi alte valori, dar nu s-⁠a bucurat Domnia Sa însuşi de aşa ceva; nici nu a alergat după avantaje materiale). A manifestat întotdeauna cumpătare, eleganţă, bun gust, politeţe fină şi echilibru rafinat. Mai trebuie neapărat să fie adăugat un lucru: a rămas mereu egal cu sine, indiferent de funcţia pe care a deţinut-⁠o, discret, cu vorbă rară şi precisă. Domnia sa este, cum s-⁠a spus odinioară despre un mare om de stat, „unul dintre acei oameni rari, care nici după ce ajung mari nu încetează să fie buni”.

Nu vreau să evoc aici decât un episod din viaţa academicianului Ionel Haiduc şi anume alegerea sa ca rector al UBB. Era la finele anului 1989, când aveau loc adunări generale de partid, pe facultăţi, pentru condamnarea manifestaţiilor de la Timişoara (19-⁠20 decembrie), cu exces de zel din partea unor cadre didactice, sancţionate ulterior de studenţi şi colegi. În 22 decembrie, Marian Papahagi, redacta materialul „Pentru democraţie universitara”, asumat de mai mulţi „tineri” din UBB, majoritatea asistenţi, la aproape de 40 de ani şi chiar mai mulţi. Se organizau permanenţe la sediile facultăţilor şi al rectoratului, 24 de ore din 24, pentru „paza universităţii împotriva teroriştilor”. Atunci, în acele zile (probabil în 28 decembrie) s-⁠a organizat „Adunarea generală a cadrelor didactice din UBB” pentru alegerea Comitetului Frontului Salvării Naţionale. Nu a fost un anunţ public clar, ci s-⁠au anunţat colegii din om în om. Amfiteatrul „Nicolae Iorga” (160 de locuri) era plin până la refuz. Mulţi participanţi stăteau în picioare pe cele două laturi şi în intervalul dintre cele două jumătăţi ale sălii. Erau prezenţi peste 200 de oameni. La prezidiu au apărut rectorul de atunci, cu secretarul de partid (cu funcţie de prorector, după ordinele venite de la ultimul congres al PCR), un colonel, şeful catedrei militare a UBB. Rectorul, vorbind despre situaţia din UBB, în condiţiile schimbărilor din ţară, a anunţat că, în conformitate cu adresa de la minister, trebuia ales un Comitet al Frontului Salvării Naţionale (se făcuseră înscrieri pe la facultăţi, unde figurau „comitete de iniţiativă”). La un moment dat, după apelul la ordine al colonelului din prezidiu şi după convingerea participanţilor că cei vechi voiau să continue să conducă, din sală s-⁠a cerut, ca în 1859: „La vremuri noi, oameni noi!”. În aplauzele şi strigătele sălii, cei de la prezidiu au părăsit locul. Atunci, din sală din nou, a fost propus ca rector profesorul Ionel Haiduc, fost prorector în perioada 1976-⁠1984, sub rectoratul prof. Ion Vlad, de la Filologie. Prof. Haiduc, aflat în primul rând, a fost invitat să treacă la prezidiu şi să conducă adunarea. A fost aprobat cu aplauze şi strigate. Deşi fusese prorector în acei ani tulburi, personalitatea Domniei Sale nu a fost niciodată asociată cu acţiunile de propagandă şi nici măcar cu politica partidului, fiind încă de-⁠atunci un simbol al profesorului-⁠om de ştiinţă. De altfel, ca prorector fusese responsabil tot cu cercetarea ştiinţifică în UBB. Astfel, votul celor peste 200 de cadre didactice (faţă de un senat care avea cam 45 de oameni şi care avea menirea formală de a alege rectorul) a exprimat voinţa comunităţii din UBB, împiedicând ascensiunea unora fără prea multe argumente profesionale, revoluţionari de ocazie, gălăgioşi, cum apar peste tot în astfel de vremuri. În acest fel, primul rector ales democratic după mai bine de patru decenii, acad. Ionel Haiduc, a aşezat universitatea de la început pe un făgaş normal, într-⁠o perioadă situată foarte departe de normalitate.

În acel Comitet al Frontului Salvării Naţionale din UBB, preşedintele (profesorul Ionel Haiduc) şi vicepreşedinţii aleşi au fost apoi validaţi de minister drept rector, respectiv, prorectori, funcţionând astfel până în primăvara anului 1992. În anul 1992, după anii tulburaţi postrevoluţionari, s-⁠a intrat oarecum în procedurile normale, iar Universitatea a trecut la alegerea conducerii sale, de la nivel de catedre şi facultăţi până la nivelul rectoratului. Profesorul Ionel Haiduc a fost ales atunci rector de către Senatul UBB şi validat îndată de Ministerul Educaţiei, pentru perioada 1992-⁠1996. Soarta a vrut ca distinsul profesor să fie rector până în 1993 când, după un stagiu de predare şi de cercetare în Mexic, optând pentru prelungirea acestuia (după cum i se propusese) şi-⁠a prezentat demisia din onoranta funcţie, respectând legea. Nu a căutat niciun subterfugiu de a rămâne rector prin autosuspendare sau prin alt mijloc, convins că cea mai înaltă misiune a vieţii sale este aceea de dascăl şi de cercetător. De altminteri, a fost şi este dascăl şi cercetător, îndeplinind – după părerea Domniei Sale – una dintre cele mai frumoase ocupaţii din lume. Slujirea Universităţii în calitate de rector a fost considerată de prof. Ionel Haiduc nu ca un avantaj personal, nu ca o metodă de înălţare de sine, ci ca o datorie de onoare faţă de Alma Mater. De aceea, ca rector Ionel Haiduc, a servit instituţia, nu a condus-⁠o cu metode de mână forte, considerându-⁠se, în chip vremelnic, doar primul între egali.

Remarc faptul că profesorul Haiduc a avut în viaţă o singură politică – ştiinţa sau binele oamenilor prin învăţătură şi educaţie. Fiind un Om (scris cu majusculă) a fost preţuit ca atare şi fost în situaţia de a ţine mereu fruntea sus. Atunci, în 1989-⁠1990, când unii confraţi ai Domniei Sale, la Cluj ori la Bucureşti şi prin alte locuri, dădeau bir cu fugiţii ori se ascundeau de furia colegilor, a „maselor”, Ionel Haiduc păşea demn, exact îna­inte, fără efuziuni, fără regrete şi fără teamă, cu încrederea în forţa ştiinţei.

A rămas antologic la Academia Română, cu salutul său ceremonios, cu acel „sărut-⁠mâna” adresat tuturor femeilor din instituţie. A dat interviuri destul de multe, dar simple, scurte, fără efuziuni sentimentale. Şi-⁠a evocat câteodată copilăria, anii de refugiu la Sibiu, revenirea la Cluj, anii de liceu la „Racoviţă”, studiile la Cluj şi la Moscova, stagiile de cercetare şi de predare prin toată lumea. A revenit statornic la poalele Feleacului, pătruns de farmecul vieţii citadine de aici, de oameni şi parcuri, de Cetăţuie, de turnurile gotice şi de cupolele bizantine, de lumea aceasta ardeleană inimitabilă şi atât de dragă. A rămas o efigie pentru UBB, pe care o reprezintă azi în sfatul înţelepţilor, în Clubul Foştilor Rectori.

Se încântă şi ne încântă cu viaţa sa model, cu viaţa trăită cu oamenii şi printre oameni, alături de soţia sa, doamna prof. univ. dr. Iovanca Haiduc, de copii şi de nepoţi, într-⁠o lume paşnică încă, dar tot mai ciudată, pe care ştie s-⁠o ia aşa cum este, fără critici excesive şi fără efuziuni, cu realism, cu scepticism, cu optimism moderat, altfel spus, cu înţelepciune. După schimbările din 1989, s-⁠a dezvelit şi restaurat, la un moment dat, fresca lui Costin Petrescu de la Colegiul Academic al UBB (ridicat de arhitectul Georges Cristinel, sub rectorul Florian Ştefănescu-⁠Goangă) – cea care fusese martelată în 1940 de bandele hortiste, ocupante ale Transilvaniei de Nord. Pe frontispiciul frescei, care cuprinde toată istoria culturală a românilor ardeleni, scrie „Prin cultură la libertate”. Chiar dacă noi nu suntem în stare şi nu ştim încă s-⁠o facem, acad. Ionel Haiduc a ajuns „prin cultură (ştiinţă) la libertate”.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, infiintata in 1981, este o publicatie nationala de cultura, politica si stiinta, in paginile careia se gasesc cele mai proaspete stiri privind evenimentele culturale, sociale si politice din Romania si din strainatate. De asemenea, veti fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest