Contemporanul » Modele » Geo Vasile: Eminescu: visul poetic şi esenţa formei

Geo Vasile: Eminescu: visul poetic şi esenţa formei

Poeziile sale de dragoste, a căror geneză se poate regăsi uneori în prea puţin fericite experienţe personale, capătă accentele adoraţiei nemărginite, suprafireşti, ca de pildă îndrăgostiţii cu un picior în realitatea tangibilă, cu celălalt în decolarea onirică, în magia cosmică, în vârsta de aur

Poezia şi proza tânărului Eminescu constituie tot atâtea proiecţii, măşti, avataruri lirico-⁠dramatice şi filosofice ale autorului însuşi. Personaje ca Toma Nour, Ioan (din romanul Geniu pustiu, tradus de regretatul italienist Marin Mincu prin „Genio desolato”), Andrei Mureşanu sau Horia, întrupează atât tentativa titanică sau luciferică a demonului romantic, răzvrătit, cât şi căutarea absolutului. Sărmanul Dionis este o natură faustică, un metafizician interesat de necromanţie, de astrologie, ispitit de regresiunea în timp, dar şi de ascensiunea cosmică. Toate aceste personaje, ce atestă o tipologie fantastică, recontextualizată în unele proze semnate de Mircea Eliade, au aceeaşi sursă mitopoetică cu „magul călător printre stele”. Dicţiunea acestui tip de erou este una eclectică, reflectând elanul foarte tânărului autor autodidact şi totodată patosul lui cognitiv.

Dincolo de acest tip de proză, de cele mai multe ori sub forma unor fragmente specioase prin lipsa de consistenţă epică în favoarea ilustrării unor concepte obsedante, poetul abordează marile idei ale poeticii visului romantic (Mortua est, Memento mori etc.). Cititor pasionat al filosofiei lui Kant şi Schopenhauer, Eminescu dă viaţă unui personaj precum Ieronim (în nuvela Cezara), un tânăr şi fascinant ascet sceptic, al cărui crez este debarasarea de instincte în favoarea unei purităţi supraomeneşti, vecină cu absolutul sub raza imaculată a primordiilor.

Avem astfel o cheie a esteticii romantismului, a expansiunii cosmice şi a delirului uranic, a retragerii în insula paradisiacă (a lui Euthanasius) şi a dorului dispersiei – mistuirii în totul şi în nimic – (a se vedea textul poetic Rugăciunea unui dac).

Viziunea îndurerată a lui Eminescu, întrevăzută în legile istoriei şi universului, îşi găseşte mângâiere fie în „naţiune şi religiune”, fie în mit („cu izvoare ale gândirii şi cu râuri de cântări”) sau în iubire, tot atâtea nuclee ale creativităţii în contra „geniului morţii”, a nefiinţei, a himerelor. Tânărul Eminescu nu pregetă să facă din vis un mijloc de abolire a timpului şi spaţiului, fapt dovedit de cronovoiajul călugărului Dan, pasionat de tradiţia ezoterică a misticii iudaice – cabala – şi de metempsihoză.

Stilul poetului, dar mai ales al prozatorului, încă în căutare de sine, adesea digresiv şi obscur, se iluminează într-⁠o primă, fundamentală, revoluţie a limbajului, vizibilă în marea stagiune a poeziei erotice româneşti (începând cu Venere şi Madonă) şi nu numai. O temă înrudită va fi cea a meditaţiei filosofice şi a ironiei romantice.

Poeziile sale de dragoste, a căror geneză se poate regăsi uneori în prea puţin fericite experienţe personale, capătă accentele adoraţiei nemărginite, suprafireşti, ca de pildă îndrăgostiţii cu un picior în realitatea tangibilă, cu celălalt în decolarea onirică, în magia cosmică, în vârsta de aur (Freamăt de codru, Floare albastră, Dorinţa, Sonetele, Sara pe deal, De câte ori iubito, Atât de fragedă, Sarmis etc.). Sunt cunoscutele titluri ale unor giuvaere melodice, care însoţesc ca un sublim ecou vitalul, elegiacul dor – tensiune a idilei şi a nuntirii, a dispersiunii – mistuirii în armonia şi în esenţa autentică a lumii (cupio dissolvi). „Şi-⁠n stingerea eternă dispar fără de urmă”, rosteşte protagonistul din Rugăciunea unui dac, altfel spus, definindu-⁠şi dorul de identificare în Nirvana budistă.

Climate şi stări sufleteşti, aceleaşi dintotdeauna şi totuşi irepetabile, aventură şi pătimire, solitudine, despărţire, bucurie şi fericire împărtăşită, luciditate, frustrare, iubire şi moarte, iluzie şi desvrăjire (Venere şi Madonă, Scrisoarea IV, V, Floarea-⁠lbastră, Crăiasa din poveşti, Dorinţa) alcătuiesc un compendiu al dorului eminescian cu adânci rădăcini în speciile primordiale ale folclorului nostru poetic. Cuvântul dor al cărui etimon este latinescul dolor, defineşte dorinţa-⁠nostalgie fără leac; un echivalent al dorului nostru întâlnim doar în portughezul saudade, nu şi în franţuzescul nostalgie sau italianul sau spaniolul nostalgia. Sentiment care anticipă sfidarea romantică şi divorţul ireversibil de meschinul univers uman (a se vedea poeziile Glossă, Mai am un singur dor şi variantele), precum şi poemul-⁠capodoperă LUCEAFĂRUL.

Marile sale poezii epice, ample, strălucite inclusiv prin prozodia lor clasică, au drept protagonişti omul de ştiinţă-filosof (Scrisoarea I), literatul (Scrisoarea II), patriotul (Scrisoarea III), îndrăgostitul (Scrisoarea IV şi Scrisoarea V), geniul supraomenesc atras de o fiinţă omenească (Luceafărul); toţi aceştia pun în scenă absolutul moral şi estetic, în ciuda degradării valorilor şi moravurilor epocii.

Ingeniozitatea contrastiv-oximoronică a metaforelor, dotate cu virtuţi aforistice, perfecţionează viziunea poetului, capabilă să ima­gineze plastic moartea timpului, a cosmosului şi a logosului şi, totodată, să picteze eterna dimineaţă a creaţiei. Artistului dezamăgit de nulitatea contemporanilor săi, împresurat de detractori şi adversari groteşti (în plan politic, erotic, etic), nu-⁠i rămâne altă cale de ales decât recursul mitopoetic, id est proiecţia ideală a patriei şi a naţiunii, a „sfintelor firi vizionare”, la sânul cărora accentele exilului său pământesc se estompează, convertindu-⁠se în legendă, seninătate, vis paseist.
Adevăratul triumf al poetului va avea loc însă în lumea ideilor, deplina sa maturitate expresivă fiind reperabilă în poemul LUCEAFĂRUL (1883), o sinteză a creaţiei eminesciene. Aici poetul-⁠albatros îşi desface aripile în toată magnifica lor amplitudine. Metafora revelatorie a capodoperei este tocmai decolarea, desprinderea mântuitoare a geniului ( în cazul nostru astrul ce veghează castelul fetei de împărat) de labila contingenţă întrupată de pământeana Cătălina. Dubla valenţă angelo-demonică, fiinţa nemuritoare, îndrăgostită a Luceafărului blând o determină pe frumoasa fată visătoare de aştri să renunţe în cele din urmă la acea relaţie imposibilă. Resemnată, îşi recunoaşte propria fatalitate biologică de muritoare şi acceptă avansurile pe care i le face aproapele ei muritor, nu altul decât Cătălin, viclean copil de casă.

Fata de care întâmplător se îndrăgostise Hyperion reprezintă cercul strâmt, complotul uman, istoric şi ontologic, de-⁠a dreptul comic şi meschin în comparaţie cu destinul hyperionic al astrului îndrăgostit de terestra Cătălina. Marin Mincu scrie în studiul său „Dilema eminesciană”: „Cătălina posedă viaţă efemeră şi moarte eternă. Hyperion posedă viaţă eternă şi doreşte moartea efemeră şi ipotetică a iubirii. Cătălina este o muritoare pentru Hyperion. Hyperion este un mort pentru Cătălina”. „(…). Dialogul lor cuprinde, inconştient, dilema romantică a esenţei vieţii şi a morţii”.

Încrezător în conştiinţa care se constituie prin sine însăşi ca univers propriu, apt aşadar să genereze visul poetic şi estetica formei, Eminescu regăseşte esenţa vieţii, Tat twam asi (în sanscrită – tu eşti fiinţa – izvor, purtătoare de noimă), la confluenţa Upanişadelor cu filosofia kantiană. Conservator prin vocaţie, dar şi datorită lecturilor budiste şi kantiene care legitimau suveranitatea ierarhiilor şi a elitelor, a caracterelor puternice menite să-⁠şi stăpânească instinctele, pasiunile şi răzvrătirile adesea iraţionale şi violente, Mihai Eminescu se face simţit nu numai în întoarcerea lui Hyperion la esenţa sa autentică de gândire ce se gândeşte pe sine, concept heideggerian ce focalizează opera a doi gânditori-⁠poeţi, Nietzsche şi Hölderlin, ci şi în înţelepciunea Cezarului, unul din protagoniştii poemului Împărat şi proletar: pentru acesta nu există decât legea morală lăuntrică ce exclude rebeliunea răzbunătoare şi egalitaristă, pragmatismul şi contingenţa tip Jean-⁠Paul Marat.

Deturnarea retorică a planului semantic, premeditată de autor, a generat confuzia de apartenenţă a celor două conştiinţe, cea empirică, a proletarului, şi cea transcendentă, a Cezarului, în care trebuie să recunoaştem sensibilitatea formelor intuitive şi gândirea etică şi morală a poetului, precum şi conceptele apriorice de spaţiu-timp-cauzalitate care au marcat întreaga operă eminesciană.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, înființată în 1981, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest