Contemporanul » Modele » Elena Solunca în dialog cu Ioan-Aurel Pop. Istoria ca misiune

Elena Solunca în dialog cu Ioan-Aurel Pop. Istoria ca misiune

Naţiunea a fost demult şi înainte de vreme demonizată şi acum se răzbună! Vedeţi ce mişcări sunt azi în Uniunea Europeană şi mai toate au ca numitor comun apărarea „interesului naţional”. Olanda, Franţa, ţările dinspre est şi, mai ales, Marea Britanie, nu vor să dea mult pentru alţii şi să primească puţin

Meseria de istoric

Aţi iniţiat primul Congres al istoricilor cu o temă programatică: „Meseria de istoric la începutul mileniului al treilea”. Ce a determinat opţiunea pentru o asemenea temă?

Da, am considerat, împreună cu mulţi dintre colegii mei – membrii Secţiei de ştiinţe istorice şi arheologie a Academiei Române, profesori universitari, cercetători şi alţii – că este (era demult!) nevoie stringentă de un dialog între istoricii români; de un dialog real şi direct, nu doar prin e-⁠mail sau pe Facebook, cum se poartă acum, prea mult, în mod prea grăbit şi prea superficial. Nevoia aceasta are mai multe cauze: 1) apărarea statutului istoriei, ca discurs despre viaţa trecută şi ca disciplină şcolară şi universitară; 2) reconsiderarea rolului istoricului, ca specialist, în societate şi în mediile intelectuale; 3) revigorarea cercetării istorice, în acord cu metodologia acestei specialităţi, care presupune o intensă pregătire şi acumulări cantitative substanţiale, înainte de comunicarea către confraţi şi către public a rezultatelor etc.

Vă propun ca, încă de la început, cum se spune, de la Voltaire încoace, să precizăm termenii. Ce înseamnă „meseria” de istoric.

„Meseria de istoric” este o sintagmă lansată de unul dintre cei mai mari istorici a lumii – francezul Marc Bloch (1886-⁠1944) – care a plătit cu viaţa pentru opiniile şi atitudinile sale legate de reconstituirea onestă şi veridică a trecutului, în funcţie de canoanele meseriei şi nu de conjuncturi, presiuni, mode sau ideologii şi regimuri politice. În plus, de la dascălii mei am învăţat că istoria este mai mult decât o meserie, că ea poate deveni o misiune. Istoria ca discurs este ameninţată de dominaţia falsului, a falsificării intenţionate şi insidioase, de depreciere şi degradare, de amatorism şi diletantism etc. Istoria ca disciplină şcolară tinde să dispară, fiind înlocuită cu improvizaţii la modă, cu pseudo-⁠materii şcolare, cu tehnici în loc de conţinuturi, cu „forme fără fond”, cum ar zice Titu Maiorescu. Istoricii, ca specialişti şi dascăli, sunt adesea dispreţuiţi, descurajaţi, obligaţi să trăiască în condiţii modeste, privaţi de materialele informative şi formative necesare. Or, toate acestea trebuie discutate, trebuie analizate şi îndreptate. Nu putem asista pasivi la toate aceste asalturi – unele dirijate, altele aleatorii – care tind să conducă la agresarea esenţei umane. Omul – zicea Blaise Pascal – este „o trestie gânditoare”, este una dintre cele mai labile fiinţe, dar are o capacitate unică şi irepetabilă, anume îşi umple mintea cu idei, cunoştinţe, tehnici, metode, le compară şi găseşte soluţii. Adică omul gândeşte! Unii filosofi trăgeau chiar concluzia existenţei umane din gândire, din îndoiala născută din gândire, care produce miracole: Dubito, ergo cogito, cogito, ergo sum! („Mă îndoiesc, deci cuget, cuget, deci exist!”, Descartes). Gândirea, îndrumată spre ţeluri constructive, oneste, adevărate şi drepte, poate naşte capodopere, dar gândirea malefică poate naşte monştri! Istoria şi istoricii au avut mereu menirea să formeze ideea binelui individual şi colectiv în minţile tinerilor şi câtă vreme convingerea decidenţilor a fost aceasta, societatea a supravieţuit, a vieţuit şi a convieţuit onorabil. Azi, pare să fie o dezorientare – toate societăţile trec prin aşa ceva – iar noi, dascălii şi căutătorii experienţei omenirii – putem îndrepta câte ceva, spre a-⁠i învăţa pe oameni să rămână oameni între oameni.

Cum apreciaţi desfăşurarea lucrărilor şi perspectivele reale pe care le deschide?

Congresul a fost, aşa cum am plănuit, un excelent prilej de dialog, iar aceasta ne-⁠a făcut să ne simţim încurajaţi pentru viitor. Au fost vorbitori privilegiaţi în plen (azi li se zice keynote speakers!), care au transmis, pornind de la teme particulare, mesaje generale, extrem de importante pentru viitorul disciplinei noastre. Au fost sute de comunicări obişnuite, pe teme dinainte fixate, au fost mese rotunde, discuţii, postere etc. Congresul nu a tratat istoria, ci viaţa din trecut, în acord cu sensibilităţile actuale, dar cu respectarea rigorilor meseriei. Vor fi fost şi lipsuri, căci aşa este omenesc… Le vom îndrepta în viitor.

Dacă bine îmi amintesc, în romanul „1984” George Orwell, unul dintre eroi spune „prezentul dictează trecutul”. Cât de îndreptăţită este o asemenea afirmaţie?

Da, „prezentul dictează trecutul” în mai multe sensuri! Mai întâi, fiecare generaţie şi fiecare societate se raportează la trecut în funcţie de propria sensibilitate. De exemplu, dacă idealul unei comunităţi este, la un moment dat, libertatea individuală în cadrul comunităţii, istoricii vor fi stimulaţi să caute în trecut exemple de acest fel, să privilegieze astfel de cazuri etc. Dacă democraţiile occidentale actuale caută să răspundă provocărilor migraţiei recente, mulţi vor fi tentaţi să revadă şi să revalorizeze tema migraţiilor trecute etc. În altă cuprindere, multe regimuri politice finanţează cercetări dirijate ale trecutului, cercetări care să le servească drept argumente de justificare a propriilor decizii. Cu alte cuvinte, istoria a fost de multe ori (şi mai este încă!) instrumentalizată, îndreptată spre scopuri străine de adevăr, de onestitate, de nevoia reconstituirii veridice a celor care au fost. Aceste tendinţe şi aceste realităţi trebuie combătute cu tărie de specialiştii domeniului, de adevăraţii oameni de meserie, de cei care ştiu ce este deontologia. Şi aşa, chiar dacă pornim de la premisa corectitudinii şi onestităţii, suntem pândiţi de capcane nenumărate: educaţia primită într-⁠o anumită direcţie, familia şi categoria socială din care facem parte, nepriceperea personală în cercetare, apartenenţa politică şi filosofică, subiectivismul nostru înnăscut, simpatiile şi antipatiile noastre, tendinţa generală din societate etc. Cu toate acestea, istoricul onest are obligaţia de a reface fresca pe care şi-⁠o alege din trecut „aşa cum a fost” (Leopold von Ranke). Că nu va putea să realizeze acest deziderat întocmai, este altă chestiune. El trebuie să tindă spre asta! Altfel, istoricul – dacă dă frâu liber imaginaţiei – devine eseist, literat, om politic, orator, scenarist de film, artist plastic, muzician etc. Prin urmare, el încetează să mai fie istoric. Iar lumea noastră actuală are nevoie de toţi aceştia, adică şi de istoricii de meserie. Prezentul trebuie să „dicteze” trecutul numai în privinţa sensibilităţilor pentru o temă sau alta (chestiunea gustului publicului), dar nu în problema falsificării adevărului lumilor trecute! Altminteri, trecutul determină, din multe puncte de vedere, prezentul, fiindcă după cum „ne-⁠am aşternut” viaţa demult, aşa ne-⁠o trăim pe cea de astăzi.

Istoricul cercetează….

După 1989, la noi au apărut numeroase lucrări şi studii de istorie, multe pe aceiaşi temă şi prezentând puncte de vedere diferite, uneori contradictorii. Cum să înţelegem această situaţie stranie cumva?

Am spus de mai multe ori şi repet: istoria nu este o ştiinţă exactă, de aceea versiunile diferite ale trecutului, dacă sunt corect făcute, sunt fireşti, în peisajul unei societăţi democratice. De trecut, se ocupă şi istoricii de meserie, cu metodele lor consacrate şi verificate, dar se ocupă şi alţi intelectuali, de variate profiluri. De exemplu, o mare doamnă a istoriografiei franceze – Régine Pernoud (tradusă şi în româneşte) – spune undeva cum a venit la ea, la Arhivele Naţionale Franceze, un tânăr dezinvolt spunându-⁠i că vrea să studieze o erezie medievală, cea a albigenzilor, cred. L-⁠a întrebat, natural, dacă are cunoştinţele necesare ca să acceadă la izvoare, dacă ştie latina medievală, paleografia, dacă a pătruns sensurile lumii pe care intenţionează să o studieze. Tânărul, mirat i-⁠ar fi spus că nu are nevoie de aşa ceva, fiindcă el ştie ce are de făcut, anume să-⁠i combată de acei rătăciţi de albigenzi. Atunci, istoricul francez pomenit i-⁠a spus tânărului să se facă literat sau orice altceva, dar nu istoric, fiindcă istoricul întâi cercetează şi apoi trage concluziile, iar pentru cercetări are nevoie de pregătire complexă şi laborioasă. În societăţile aşezate se face, de regulă, deosebirea între istoricii autentici care se ocupă de trecut şi ceilalţi. La noi însă, poate şi datorită deceniilor comuniste în care trecutul a fost instrumentalizat adesea, chestiunile se amestecă în chip intenţionat. Se prezintă drept istorie (istoriografie) ceea ce este poveste, părere, amintire, comentariu etc. şi se bagatelizează mari contribuţii, fiindcă toţi se pricep la toate! Publicul nostru este avid de spectaculos, de „altceva”, de senzaţional şi cade uşor în plasa unor pseudo-⁠istorici, dornici şi ei de succes rapid, de vânzări multe, de mii de accesări pe Facebook. Rostul acestui congres este şi acela de „a alege apele”, de a renaşte spiritul de discernământ, de a trezi gustul pentru istoria reală, făcută cu „armele meseriei”, nu cu improvizaţii.

Într-⁠unul dintre eseurile sale, Llosa scria că trăim într-⁠o civilizaţie a spectacolului, a imaginii în care ideea este cumva pe un plan secund. Aşa fiind, se iveşte întrebarea: Cât de ştiinţifică mai poate fi… istoria? Ce-⁠i poate îngrădi acest statut astăzi? Pentru perioada ceauşistă e de înţeles, dar astăzi?

Istoria este, de fapt, viaţa oamenilor care au trăit în… trecut. Dacă istoria este viaţă, ea este la fel de ştiinţifică precum viaţa… Sigur, ceea ce spun eu sunt paradoxuri. Istoria – ca domeniu de cunoaştere – are limitele sale, aidoma tuturor întreprinderilor umane. Ştiinţificitatea istoriei, ca şi a altor discipline socio-⁠umane, este limitată de inefabilul numit om, care nu este maşină, nu este mecanism. Nu avem, în istorie, legi generale, ca legea atracţiei universale din fizică sau teoreme, ca teorema lui Pitagora, în geometrie. Dar avem în cercetarea istorică metode speciale de investigare, care pot garanta, până la un punct, obiectivitatea. De exemplu, dacă istoricul urmăreşte să reconstituie în mod veridic ceea ce a fost, dacă aplică regulile meseriei, adică dacă ştie să descopere sursele, să le descifreze, să le traducă în mod inteligibil pentru contemporani, dacă are capacitatea să le compare, să le stabilească credibilitatea şi să scoată apoi din ele fresca reconstituită a unei lumi, atunci e foarte bine. Azi, statutul de obiectivitate al istoriei este îngrădit, în primul rând, de ignoranţă şi prostie, iar, în al doilea rând, de teribilismul adolescentin al unor oameni cu părul alb, care vor gloria şi banii cu orice preţ. Azi, lumea nu mai are deschidere pentru schimbul decent de idei, ci pentru replici acide, pentru dispute sterile şi pentru catalogări grăbite.

Existenţa unei naţiuni nu se discută, se afirmă

Cât de actuală este şi ce perspectivă are naţiunea după ce secolul XIX a fost prin excelenţă a naţiunilor? S-⁠a vorbit şi despre dispariţia naţiunii.

Naţiunea a fost demult şi înainte de vreme demonizată şi acum se răzbună! Vedeţi ce mişcări sunt azi în Uniunea Europeană şi mai toate au ca numitor comun apărarea „interesului naţional”. Olanda, Franţa, ţările dinspre est şi, mai ales, Marea Britanie, nu vor să dea mult pentru alţii şi să primească puţin. Cel puţin, acestea sunt lozincile de adormit sau de stimulat electoratul. Ideile vehiculate mult (spre finele secolului trecut si nu numai), într-⁠o literatură zisă ştiinţifică – de o anumită orientare – referitoare la „inventarea naţiunilor” de către intelectualii şi politicienii naţionalişti pălesc în faţa realităţii. Odată cu iluzia globalizării line/ paşnice a lumii, inclusiv pe plan politic-⁠teritorial, s-⁠a vorbit despre dispariţia rapidă a naţiunii, ca şi cum acest act s-⁠ar fi putut face prin decizia cuiva, a unei persoane sau a unei instituţii. Este drept că apartenenţa la statul-naţiune este un act de voinţă şi se poate obţine prin accesul la cetăţenia unui stat. Dar a face parte oficial dintr-⁠un stat nu înseamnă a fi membru al naţiunii/ naţiunilor din acel stat. Naţiunea, în înţelesul Europei Centrale şi Sud-⁠Estice, este o comunitate istorică, născută prin evoluţie organică şi modelată, evident, de elite. Naţiunile există independent de voinţa indivizilor şi ele se afirmă în mediul intern şi internaţional. Dr. Ioan Raţiu, spunea la Cluj, la finele secolului al XIX-⁠lea, că existenţa unei naţiuni nu se discută, ci se afirmă. O naţiune nu poate fi înfiinţată ori desfiinţată prin decret! Cei care demonizează naţiunile – afirmând că relele lumii de la naţiuni se trag – fac o eroare de logică. Dacă s-⁠au produs conflicte locale sau planetare în numele naţiunii, nu este naţiunea de vină. Războaie sângeroase s-⁠au produs şi în numele dragostei, al libertăţii, al democraţiei, al familiei, al bisericii sau al credinţei, dar nimeni nu a condamnat, în esenţă, dragostea, libertatea, democraţia, familia etc. Fireşte, asta nu înseamnă că naţiunile nu au fost instrumentalizate, mânate pe căi greşite, incitate unele împotriva altora. Să nu ne închipuim însă că fără naţiuni am ajunge la binele universal. Sunt naţiuni care cred, prin reprezentanţii lor aleşi în mod democratic, că, în locul unei Europe iluzorii deocamdată, este de preferat o naţiune puternică, pe picioare proprii. Este greu de spus dacă o asemenea politică va avea succes de durată. În acest moment însă, multe dintre naţiunile tradiţionale se repliază, îşi refac coeziunea, se retrag în cadrul propriu şi îşi apără „interesele naţionale” egoiste.

Pentru unii, şi patriotismul ar fi o noţiune perimată. Aşa să fie? Mie îmi pare că patria, ca şi neamul, este înscrisă, ca să zic aşa, în codul genetic al fiecăruia.

Este şi patriotismul – pentru unii – o găselniţă care ar putea fi cauza relelor din societate. Sunt oameni şi chiar state care cred că dragostea prea mare pentru familie, legăturile prea strânse între rude, coeziunea familială ar slăbi fidelitatea faţă de stat. În aceeaşi logică strâmbă, sunt „teoreticieni” – sinceri sau plătiţi – care perorează contra patriotismului care, chipurile!, ar dăuna mondializării, dragostei faţă de omenire. Nu ştiu dacă patria este „înscrisă în codul genetic”, dar ştiu cert că majoritatea oamenilor nu-⁠şi pot uita locul naşterii, răsăritul de soare de acasă, susurul apei, doina cântată de mama sau de bunica etc. Românilor le este dor de casă, oriunde s-⁠ar afla, dar asta nu-⁠i face mai puţin credincioşi statului în care trăiesc. Mai mult, eu cred că nu poţi iubi Europa sau omenirea dacă nu-⁠ţi iubeşti patria. Proba iubirii se dă din aproape în aproape, de la parte spre întreg, de la copac spre pădure, de la om spre omenire, de la patrie şi uniunea de patrii…

Două ore pe săptămână de istorie

Care este, sau ar trebui să fie, statutul istoriei ca disciplină de învăţământ într-⁠o vreme când globalizarea, asemeni unui tăvălug, tinde a nivela totul; când trecutul nu interesează, viitorul este ca pierdut şi rămâne acel horaţian carpe diem?

Să ne înţelegem: istoria ca disciplină nu ne învaţă numai să ne preţuim şi iubim locul de naştere, patria în sens larg, ci şi omenirea. Istoria, ca disciplină şcolară, conţine toată experienţa omenirii şi se ocupă de creaţia perenă a tuturor oamenilor. Studiind istoria, învăţăm câte un pic din toate domeniile: prin numele lui Arhimede pătrundem în matematică, prin Ptolemeu în geografie, prin Vitruviu în arhitectură, prin Dante în literatură, prin Napoleon în politică, dar şi în drept (Codul juridic al lui Napoleon) etc. La istorie, se învaţă ce este o lege în fizică şi una în drept, ce sunt o constituţie, un regim politic, un stil arhitectonic, o bucată muzicală, o clădire în plan treflat sau cum se declanşează un război şi cum se încheie o pace etc. Fireşte, tot la istorie se învaţă şi despre locul naşterii noastre, despre strămoşi, despre faptele lor bune şi rele. Nu este nimic rău în asta, dimpotrivă. A nega istoria ca sferă de cunoaştere a comunităţii este ca şi cum ai nega memoria ca latură a inteligenţei individului. Să ne gândim cum ar arăta un om fără memorie! Ce utilitate ar avea un om fără memorie în societate? La fel, o societate fără memorie – adică fără istorie cunoscută şi studiată – ar fi o lume labilă, vulnerabilă, uşor de dominat şi de distrus. Studiul echilibrat şi onest al istoriei nu a făcut pe nimeni să fie şovin şi xenofob. Dimpotrivă. Studiul istoriei a făcut oameni culţi între oameni culţi, oameni informaţi care nu pot fi amăgiţi de mincinoşi şi detractori, oameni experimentaţi, capabili să ia decizii bune pentru prezent. A-⁠i învăţa pe tineri – cum se încearcă uneori astăzi – că trecutul este caduc şi inutil şi că viitorul este incert şi imprevizibil înseamnă a crea cu bună ştiinţă instrumente pentru atingerea scopurilor malefice ale dictatorilor, ale regimurilor totalitare, ale forţelor criminale din lumea contemporană.

De aceea, cred că istoria, ca disciplină şcolară, ar trebui să aibă alocate cel puţin câte două ore pe săptămână în fiecare clasă de gimnaziu şi de liceu. Disciplinele cu câte o oră pe săptămână sunt pierdere de vreme şi nu încurajează decât superficialitatea şi ignoranţa.

Când viaţa contemporană stă sub întreitul semn al pragmatismului, eficienţei şi individualismului, care e locul istoriei?

Istoria ne învaţă un lucru esenţial, la care ne gândim rar ori nu ne gândim deloc! Ne învaţă nu să ghicim viitorul, ci cum să gestionăm mai bine prezentul. Învăţând temeinic istorie, am putea şti cum să echilibrăm pragmatismul, eficienţa şi individualismul prin meditaţie (visare, „zborul gândului”), temeinicie, altruism, bine public. Istoria ne ajută să nu devenim mecanisme, instrumente uşor de manipulat, ci să fim persoane şi personalităţi cu voinţă proprie, cu spirit de discernământ, dotate cu înţelepciune. Eu am învăţat la istorie de ce au scris grecii tragedii şi comedii, de ce au făcut romanii legi bune, de ce şi cum au umblat trubadurii din castel în castel, cum de rezistă o biserică gotică din secolul al XIII-⁠lea până azi, ce mesaj ne transmit sonetele lui Shakespeare, cum să pătrund atmosfera romanelor lui Dostoievski sau a pieselor lui Cehov… Din păcate, am impresia că astăzi, anumiţi oameni cu putere de decizie, doresc tocmai contrariul, adică doresc ca elevii şi tinerii să nu mai ştie şi să nu mai înţeleagă nimic din toate astea. Adică să devină roboţi ascultători şi uşor manevrabili.

Cum poate fi înţeleasă relaţia dintre „informaţia” istorică, uşor de accesat pe Internet şi cunoaşterea istoriei?

Astăzi au acces la informaţia istorică – sub formele cele mai variate – au toţi oamenii care doresc acest lucru. Cunoaşterea profundă a istoriei presupune, însă, cercetare istorică („anchetă”, cum ziceau grecii vechi), iar cercetare istorică nu pot face decât istoricii, adică oamenii care au fost pregătiţi ca specialişti să facă asta. La fel, medicina trebuie s-⁠o facă medicii, ingineria inginerii ş.a.m.d. Sunt, evident, şi excepţii, legate de unii oameni de geniu, autodidacţi de mare clasă, dar aceste excepţii sunt rarisime şi nu fac decât să confirme regula. Nu este istoric cel care citeşte mult despre trecut şi ştie date istorice, ci este istoric cel care are abilitatea investigării trecutului, care pătrunde izvoarele în limbile în care ele au fost scrise, care le compară şi extrage apoi, în cunoştinţă de cauză, adevărul lumilor revolute. Istoricul nu este un demiurg, ci un restaurator, nu este un constructor de lumi, ci unul care reconstituie lumi din fragmente disparate. Pe net se găsesc de toate, şi bune şi rele! Dacă nu avem discernământul selecţiei, este mai bine să ne lăsăm păgubaşi. Unii studenţi care se înscriu la cursul meu de paleografie latină medievală mă întreabă, periodic, de unde pot recupera materia (de pe care site, din care curs etc.), fiindcă nu pot veni la cursuri şi seminarii. Răspunsul e simplu: de nicăieri, fiindcă sunt şi materii care se fac prin oameni, prin munca de la om la om, lângă documentul latin pe pergament, cu prescurtarea văzută pe viu etc. Făcând studiul vechilor scrieri la „fără frecvenţă”, e ca şi cum ai vrea să înveţi să faci disecţii fără să pui tu singur mâna pe bisturiu. Se poate şi asta face acum, dar tot trebuie să încerci la început ucenicie „pe viu”, concret. Mi-⁠e teamă de lumea mediată şi paralelă în care începem să trăim, fără legături directe şi de la suflet la suflet, mă tem de lumea în care ajungem să confundăm fiinţa umană cu aparatul…

Un îndrumător în cele ale minţii şi inimii

Mereu mai insistent se vorbeşte şi de „destituirea” intelectualului, locul lui fiind luat de specialişti pe discipline foarte riguros definite. Gândind la istoria conceptului, mai e nevoie de intelectuali?

Dacă spre asta tindem, spun fără ezitare că suntem în gravă eroare! Cel care ştie să producă, uzând de o mare abilitate, un soft, dar nu are habar ce a fost cândva rigla de calcul sau cum construiau oamenii Evului Mediu catedralele prin mecanismele simple din fizică, care nu vibrează la un vers de Goethe şi nu ştie cum a scris Beethoven Simfonia a III-⁠a Eroica, încetează treptat să fie nu doar intelectual, dar îşi pierde esenţa de om. Cultura generală este esenţială în viaţa noastră, iar intelectualul este un îndrumător întru ale spiritului, întru ale minţii şi inimii…

De ce ştiinţa singură şi nici tehnologia nu pot genera o morală, fapt recunoscut quasi unanim? Nu pot merge mai departe de formularea unor deontologii profesionale?

Din aceeaşi pricină din care mintea nu poate exista fără suflet! Ştiinţa seacă ne face eficienţi, dar nu buni. Se zice că odată, demult, un filosof ar fi fost întrebat dacă adevărul este mai important pe lume decât dreptatea. A răspuns, cinstit, că nu ştie, că poate amândouă sunt importante în felul lor şi la vremea lor, dacă ceva ştia sigur: nici adevărul şi nici dreptatea nu însemnau nimic fără bunătate! Cu alte cuvinte, fără valori morale, lumea moare. Eu sunt de părere că profesorii buni – indiferent de specialitate – sunt aceia care fac şi educaţie (pe lângă instruire), iar educaţie se poate face şi prin matematică, fizică sau chimie. Altminteri, vom ajunge să învăţăm, în mod foarte eficient, cum să ne omorâm între noi… Mă tem că unii au şi început să facă asta. Profesoara (trebuie scris mereu cu iniţială majusculă!) mea de matematică din şcoala generală, pe verso-⁠ul foii cu probleme de geometrie, scria versuri; de la ea am învăţat să aud „cum bat în geamuri razele de lună” şi tot de la ea am înţeles ce este Postulatul lui Euclid…

Vă invit la o călătorie în viitor. Cum credeţi că va fi caracterizat timpul nostru? În termenii lui Aldous Huxley din „Brava lume nouă”?

Din păcate sau din fericire, în ciuda unor prejudecăţi, istoricii nu pot prevedea viitorul. Aş îndrăzni să spun că nimeni – în afara lui Dumnezeu – nu poate să ştie exact ceea ce va fi. Mă pot hazarda însă, dacă tot mă îndemnaţi la o evadare din realitatea palpabilă! Timpul nostru ar putea fi o „vârstă de aur” pentru mulţi, în genul în care, de exemplu, pentru Eminescu, erau ideale vremurile lui Alexandru cel Bun. De altfel, după ce trec anii, tinereţea este o vârstă de aur pentru fiecare dintre noi, dincolo de regimurile politice bune ori rele. Nu vreau să cred însă în lumi viitoare distopice, adică fantastice şi negative în acelaşi timp. „Termenii” lui Huxley sunt prea severi pentru gustul meu de om normal, crescut întru umanitate şi omenie. Dar nu pot să nu fiu îngrijorat (copii născuţi în laboratoare, cu viaţă predestinată; indivizi separaţi pe clase de inteligenţă, cu minţi „umplute” la comandă cu „materie” pregătită de alţii, oameni apatici şi terni, ignoranţi etc.) de această „prevestire” a scriitorului britanic-⁠american. Am atras şi eu atenţia asupra pericolului care ne paşte dacă transformăm mijloacele de comunicare digitală în fetişuri, dacă facem din ele un scop în sine, dacă nu creăm prin şcoală persoane educate, ci obiecte etc. Am fost pus la punct de unii, care nu au înţeles mesajul meu ori s-⁠au prefăcut că înţeleg altceva…

Care sunt marile riscuri ale vremii noastre?

Există, din păcate, riscul de a ne pierde puterea proprie de judecată, de discernământ şi de a fi uşor manipulaţi de anumite forţe malefice. Vă rog să examinaţi cum s-⁠a format şi cum acţionează „statul islamic”, manevrându-⁠i pe anumiţi tineri spre distrugere premeditată a fiinţelor şi valorilor culturale. Există riscul – din acelaşi motiv, al educaţiei deficitare, suburbane, semidocte – să ne auto-⁠distrugem planeta, să ne auto-⁠schilodim, să ne dezumanizăm.

Dar „marile ei speranţe”, dacă sunt?

Sunt, natural, şi „mari speranţe”! Altminteri, de ce am mai face umbră pământului? Eu cred în forţa binelui, inoculat de la naştere de familie, de glasul mamei, de basmul bunicii, de dojana gravă a tatei, de fascinaţia „tinereţii fără bătrâneţe şi a vieţii fără de moarte”, de întruchiparea lui „Făt Frumos din lacrimă”, de înţelepciunea lui „Prâslea cel voinic…”. Fac mereu pledoarie să nu renunţăm în şcoală la Petre Ispirescu, în favoarea „Stăpânului inelelor” şi nici la poezia „Mama” (că tot îl omagiem pe George Coşbuc, la 150 de ani de la naştere), în avantajul jocurilor pe calculator. Evident, e nevoie şi de aceste cuceriri ale lumii ultra-contemporane, dar de ce să le contrapunem pe acestea celor vechi, verificate şi folositoare? „Marea mea speranţă” este aceea de a-⁠i putea convinge pe decidenţi că iubirea „locului naşterii mele”, pe unde curgea – să zicem – „Ozana cea frumos curgătoare şi limpede ca cristalul” nu poate decât să mă ajute să iubesc Europa şi lumea. Ce poate fi mai frumos decât să-⁠i iubeşti pe-⁠ai tăi (pe cei din familia ta, din satul tău, din oraşul tău, din poporul tău) ca să ştii cum să iubeşti pe toţi oamenii? Eu nu cred în iubirea întregului fără parte! Dacă vom reuşi măcar un pic să credem în valorile lăsate de înaintaşi, să le cinstim şi preţuim, să privim trecutul ca experienţă de viaţă indispensabilă, atunci nimic nu este pierdut ca speranţă de viitor…

Condiţie a adevărului şi dreptăţii

Care ar putea fi valorile apte să genereze o cultură autentică a omului ca homo sapiens (sapiens, cum se mai subliniază câteodată)?

Sapiens, -⁠tis înseamnă nu numai „înţelept”, dar şi „ştiutor”, „cunoscător”, „sfătos”, adică bun de dialog cu alţii. Cultivarea dialogului direct, faţă în faţă, devine esenţială în faţa asaltului „medierii” la care suntem supuşi. Azi nici nu mai dăm bineţe, ca lumea, ci scriem „bună ziua” ca formulă de adresare indirectă, pe e-⁠mail. Or, mail înseamnă poştă, iar prin poştă se trimiteau odinioară scrisori. Azi, scrisorile au devenit electronice, dar tot scrisori se cheamă că sunt. Ce presupune asta? Să ne adresăm unii altora omeneşte, ca prin carte, „că ne eşti aşa departe” (cum ar zice Eminescu), adică să scriem „Dragă Ioane” sau „Domnule Profesor” sau „Scumpă mamă” sau „Distinse domn” etc. Ce este aşa de greu? Stilul epistolar se învăţa odată la şcoală… Revenind, însă, la valori, acestea sunt de mai multe feluri şi toate trebuie cultivate prin educaţie – valorile morale, valorile sociale, cele intelectuale, culturale, politice. Un înţelept a spus că ceea ce rămâne după ce ai „uitat” ceea ce ai învăţat în şcoală se numeşte cultură generală. Nu este în această frază atât ironie, cât înţelepciune spusă sub formă de paradox. Cultura generală trebuie să existe, dar pentru aceasta trebuie să ai din ce uita! Dacă nu înveţi nimic în şcoală, ce să mai uiţi? Iar cultura generală nu este pe Google sau Wikipedia, ci în minţile noastre.

Sunt gânditori care consideră că suntem în zorii unei noi civilizaţii structurată pe alte valori într-⁠un proces de entropie axiologică. Ca istoric de cert prestigiu ştiinţific şi rector al Universităţii din Cluj cum apreciaţi evoluţia viitoare a istoriei umanităţii? Sunteţi optimist?

Ca educator, nu mi-⁠a plăcut niciodată să-⁠i descurajez pe oameni! Eu cred că viaţa, din moment ce există – deşi o definim fiecare cum putem –, are un rost. Sunt un optimist ponderat. Am „văzut” în istorie atâtea „sfârşituri ale lumii”, încât sunt sceptic în legătură cu dezorganizarea materiei, cu degradarea energiei şi chiar cu degradarea valorilor pe o cale ireversibilă. Până şi „sfârşitul istoriei” al lui Fukuyama – deşi a fost un grav memento – este o figură de stil. Atâţia filosofi, politicieni, scriitori sau istorici au zis şi au scris, de-⁠a lungul vremii, că omenirea era pe marginea prăpastiei, că urmau cataclisme planetare, încât mă feresc de predicarea apocalipsei. Asta nu înseamnă că nu ne pasc grave pericole, multe evocate anterior. Unii oameni de azi se joacă de-⁠a destinul sau se joacă cu destinul, într-⁠o manieră în care nu s-⁠a mai întâmplat în trecut. Azi există energii distructive de milioane de ori mai puternice decât odinioară. De aceea, trebuie să veghem cu toţii, să perfecţionăm mecanismele democraţiei, să inventăm procedee mai bune (dacă cele vechi nu mai funcţionează), să cultivăm valorile care ne-⁠au ferit de rău. Dictatura ne poate extermina fizic pe toţi, dar şi libertatea, excesivă, absolută şi neînţeleasă în esenţa ei, poate degenera în anarhie, poate vătăma libertatea celuilalt, de lângă noi. Ce fel de libertate este aceea de a pune o bombă într-⁠o şcoală sau de a deschide focul contra unei mulţimi de oameni? Ce fel de libertate este aceea de a-⁠l face pe cineva „cretin” la adăpostul anonimatului, fără să-⁠l cunoşti pe acel „cineva”? O valoare fundamentală, degradată azi în chip nemaiîntâlnit în istorie, este bunul simţ, asociat politeţii, blândeţii şi generozităţii. Ne lipseşte, de asemenea, sensul echilibrului, al ponderării, iar aceste lipsuri ne conduc spre dorinţa de a face rău. Cred că evoluţia omenirii ar putea fi pozitivă în viitor – pentru cât timp, nu ştiu! – dacă am elimina aceste degradări de valori şi dacă, aplecaţi constant spre adevăr şi dreptate, ne-⁠am aureola cu bine şi cu bunătate. Pentru că – aşa cum spuneau filosofii autentici – nu se poate ajunge la adevăr şi la dreptate fără acest atribut omenesc prin excelenţă – bunătatea.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, înființată în 1981, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest