Contemporanul » Modele » Dan Berindei: Academia Română (1866-2016)

Dan Berindei: Academia Română (1866-2016)

Odată cu formarea statului naţional, problema creării unei societăţi academice s-⁠a impus cu acuitate opiniei publice din Principate. Înfiinţarea – era evident – nu mai putea întârzia. De data aceasta nu mai avem de-⁠a face, ca în deceniile precedente, cu propuneri disparate ale unor personalităţi clarvăzătoare, ci acum se asistă la o adevărată avalanşă de propuneri.

Academia Română se confundă cu naţiunea română şi istoria ei s-⁠a dezvoltat în cadrul celei a României moderne şi contemporane. În procesul ei de devenire se reflectă cel al ţării înseşi, cu biruinţele şi momentele de înălţare, dar şi cu încercările, suferinţele şi căderile. Sub cupola ei, s-⁠au succedat în timp cărturarii şi marii creatori ai naţiunii, au răsunat cuvinte devenite nemuritoare, s-⁠au afirmat idei scânteietoare, au fost prezenţi şi mulţi învăţaţi şi chiar diriguitori ai lumii. Academia Română este, într-⁠un fel, o nestemată preţioasă, un punct de reper, de constanţă şi stabilitate.
Dan Berindei, Istoria Academiei Române (1866-⁠2016)

Astra nu va fi singura asociaţie culturală a românilor din Imperiul Austriei. Cea de-⁠a doua, în ordinea importanţei, a fost Societatea pentru cultură şi literatură română din Bucovina, organizată, la început, într-⁠un mod mai modest, sub forma unei Reuniuni române de lectură, iar mai apoi, în noua formă de Societate pentru cultură şi literatură română. Animatorul societăţii a fost profesorul I. G. Sbiera, discipolul credincios al lui Aron Pumnul, care a influenţat puternic activitatea ei. Primul articol al statutelor societăţii stabilea că ea va fi un centru de adunare pentru familiarizarea cu progresele limbii şi literaturii române şi pentru discutarea, la nivel ştiinţific, a diverselor probleme.
La 19 aprilie/1 mai 1862 s-⁠a deschis adunarea constitutivă a societăţii.

Societatea bucovineană şi-⁠a organizat o bibliotecă, la care, fapt semnificativ, au contribuit şi oamenii de cultură din Moldova, din Ţara Românească şi cei din Transilvania. Între donatorii bibliotecii s-⁠au numărat: Laurian, Odobescu, Negruzzi, Bolliac, Alecsandri, Şaguna, Filimon şi poetul G. Tăutu. Pătrunderea de cărţi româneşti a fost împiedicată de poliţia habsburgică. Sbiera însă a organizat un transport clandestin de cărţi şi a reuşit să asigure aprovizionarea bibliotecii cu publicaţiile din Principate; de altfel, societatea coresponda în limba română cu autorităţile române, ca şi cu românii de pretutindeni, care se arătau interesaţi de bunul ei mers.

Peste câţiva ani, Societatea din Bucovina şi-⁠a lărgit baza de lucru. La 20 decembrie 1864/1 ianuarie 1865 au intrat în vigoare noile ei statute. Societatea a oferit premii pentru lucrări, a dat burse la elevi şi la studenţi, şi-⁠a îmbogăţit biblioteca, a făcut membri onorari pe Bariţiu, Bolliac, Andrei Mocioni, Şaguna, Laurian, Cipariu, V. Alecsandri, Bolintineanu şi pe C. Hurmuzaki. În sfârşit, tot începând din 1865, a apărut „Foaia Societăţii pentru literatura şi cultura română în Bucovina”, la care vor colabora şi oameni de cultură din Principate (Negruzzi, Sion, Alecsandri etc.). Societatea din Bucovina a întâmpinat mari greutăţi din pricina limbii artificiale „pumnuliste”, care a fost totuşi cu încetul înlăturată chiar de conducătorii ei şi, îndeosebi, de fraţii Hurmuzaki.

Asociaţiunii din Ardeal şi Societăţii din Bucovina li s-⁠au alăturat şi alte societăţi culturale, cum a fost cea din Maramureş, ori asociaţia intitulată Asociaţiune naţională din Arad pentru cultura şi conservarea poporului român, a cărei deschidere solemnă a avut loc la 30 aprilie/12 mai 1863, ori Societatea de lectură din Oradea, fiinţând încă din 1852.

Între toate aceste asociaţii a fiinţat o legătură vie, după cum, tot în acei ani, s-⁠au intensificat legăturile înseşi dintre românii din Principate cu cei de peste munţi. Nu este vorba numai de legături de ordin literar, de ordin publicistic – care sunt evidente prin publicarea a numeroase produse literare într-⁠o parte şi în alta a munţilor, prin tipărirea necroloagelor personalităţilor sau prin publicarea de veşti de ordin cultural –, ci de o legătură organică, naţională, care se stabilea din ce în ce mai profund şi se strângea zi de zi. Când la 12/24 ianuarie 1863, Ministerul de Poliţie austriac a suspendat interzicerea pentru aducerea de cărţi de peste munţi, lucrul a fost salutat cu bucurie de „Aurora română”, tocmai pentru că această măsură urma să aibă consecinţe favorabile în privinţa intensificării legăturilor cu Principatele.

Există declaraţii din această vreme, făcute de personalităţi dintr-⁠o parte şi din alta a munţilor Carpaţi, dovedind strânsa legătură dintre problemele culturii şi ale limbii şi problema naţională. În 1861, G. Creţeanu, cel mai vârstnic membru al grupului din 1851 de la „Junimea română”, a publicat un articol în care sublinia, între altele, următoarele: „Ideea reconstituirii edificiului nostru naţional a străbătut asemenea în multe capete; ea face a vibra multe inimi june şi arzătoare. Să avem bune speranţe, ea se va realiza într-⁠o zi. Dar până atunci, să nu stăm cu braţele încrucişate…, să pregătim inteligenţele, de voim a nu fi surprinşi de evenimente”. Dacă astfel de lucruri le spunea Creţeanu, care beneficia de oarecare libertate de a vorbi, cu atât mai frumoase apar cuvintele însufleţite rostite de Cipariu, în adunarea Asociaţiunii din 1862, care dezvăluiau limpede strânsa legătură pe care el o făcea între problemele de cultură şi năzuinţele de înfăptuire a unităţii naţionale depline a poporului român. Simţămintele calde şi gândurile ce scapără din declaraţia lui Cipariu par să fi fost unanime la membrii Asociaţiunii, căci, în aceeaşi sesiune, ea a ales ca membri onorari, la propunerea lui Gh. Bariţiu şi lui Timotei Cipariu, o seamă de români din Principatele Unite.

Desigur că pentru poporul român din Transilvania manifestarea simţămintelor sale reale era dificilă. De aceea, asistăm uneori la manifestări forţate, impuse de dependenţa faţă de Curtea de la Viena. Astfel, în 1859, chiar Bariţiu a publicat un articol în care considera ca „o gogomănie” şi ca o punere „între drumuri” orice căutare din partea românilor ardeleni spre „o nouă protecţie”, adică spre Principate. Dar acest articol al lui Bariţiu, apărut într-⁠un moment de tensiune, în vremea conflictului din Italia, în care timp Austria privea cu mare ostilitate pe Cuza, constituia neîndoielnic o notă falsă, ceva cu totul forţat. Mult mai aproape de adevăr şi de adevăratele simţăminte ale românilor de peste munţi era Papiu-Ilarian, în memoriul pe care l-⁠a adresat lui Cuza, în 1860, în care îi scria că românii din Transilvania, „bărbaţi şi femei, bătrâni şi tineri, toţi ar fi gata să moară pentru domnul Cuza”. Papiu-⁠Ilarian exclama tot în acest memoriu, evocând figura lui Mihai Viteazul: „O Principe şi Doamne al românilor! fie ca să vă stee întru ajutor geniul naţiunii române, ca să răzbunaţi cu înţelepciune moartea şi să fiţi executorul fericit al planului celui mai mare domn şi român ce a avut odată Dacia lui Traian”.

*

Asocierile de o formă apropiată – în unele privinţe – de aceea a viitoarei Academii, care sunt înfiinţate de românii din Imperiul habsburgic, se cereau neapărat încununate în forul înalt al unei societăţi cu autoritate asupra întregii naţiuni române. Numai în Principatele Unite, cu sprijinul statului românesc, se putea forma o astfel de societate, care, în acelaşi timp, nu trebuia să se limiteze, în privinţa membrilor, la personalităţile culturale muntene sau moldovene. Societatea urma să înfăptuiască cu autoritate opera de ordonare şi de unificare a limbii şi să fie, în acelaşi timp, organul coordonator al vieţii culturale româneşti de pretutindeni.

Odată cu formarea statului naţional, problema creării unei societăţi academice s-⁠a impus cu acuitate opiniei publice din Principate. Înfiinţarea – era evident – nu mai putea întârzia. De data aceasta nu mai avem de-⁠a face, ca în deceniile precedente, cu propuneri disparate ale unor personalităţi clarvăzătoare, ci acum se asistă la o adevărată avalanşă de propuneri. Noua stare de lucruri era desigur o urmare directă a Unirii. Unitatea politică şi economică era strâns legată de unitatea culturală, menită de altfel să pregătească desăvârşita unitate statală a întregii naţiuni.

În una din primele şedinţe ale Societăţii Literare, în 1867, se vor adresa mulţumiri – la propunerea lui Bariţiu – „către toţi bărbaţii de litere, câţi s-⁠au ocupat de la anul 1860 încoace cu ideea înfiinţării unei societăţi ştiinţifice” (subl. n.s. – D.B.). Pentru contemporani era limpede că societatea nu se datora unei personalităţi, ci unei serii întregi de iniţiatori şi străduitori. Anul 1860 a fost un punct de plecare în ofensiva finală pentru întemeierea societăţii. O polemică din 1867 confirmă şi ea caracterul complex al acestor iniţiative. Combătând aserţiunea unui corespondent, care atribuia lui Şt. G. Morărescu ideea alcătuirii unei gramatici printr-⁠o societate ştiinţifică compusă din români de pretutindeni (idee emisă într-⁠un număr din 1864 al foii „Amicul sciinţei”), Em. Mihăescu precizează în „Perseverenţa” că ideea nu aparţinuse lui Morărescu, ci că ea fusese „rezultatul mai multor întrevorbiri urmate pe atunci în mijlocul acelei grupe de tineri ai universităţei noastre”. Adevărul era că încă mai înainte, cu 4–5 ani, iniţiativa fusese luată de mai multe personalităţi culturale dintre cele mai proeminente. Este de reţinut şi o scrisoare pe care o adresează V. A. Urechiă foii „Românul” şi în care el afirmă că deşi personal propusese încă din anii 1858–1859 înfiinţarea unei „Societăţi literare”, totuşi aceasta trebuia socotită drept un produs al „românismului”. Urechiă voia să arate prin aceasta că societatea luase naştere ca urmare a unui larg curent de opinie.

Deşi iniţiativa întemeierii nu se poate atribui în mod exclusiv vreunei personalităţi, totuşi iniţiatorii din aceşti ani trebuie menţionaţi. Unul din cei mai aprigi susţinători ai ideii a fost G. Sion. El a dus o adevărată campanie în acest sens prin publicaţia sa „Revista Carpaţilor”. Încă de la începutul anului 1860, Sion a cerut ca guvernul să întemeieze „o academie compusă din bărbaţi competenţi, erudiţi, atât în ştiinţele pozitive, cât şi în cele abstracte, aleşi după valoarea operilor din orice provincie română” (subl. n.s. – D.B.). Academia urma să redacteze un dicţionar, să ţină concursuri şi să acorde premii „pentru gramatici şi cărţi filologice”.

Peste câteva numere, Sion a publicat un nou articol, în care a făcut un istoric al academiilor şi a cerut din nou întemeierea societăţii, căci „fără de aceasta, talentele sunt osândite a zace în întunerec, ca florile mirositoare abandonate între mărăcini sau călcate de picioarele profane”, iar „limba se va învârti încă mult timp în rătăcirile ignoranţei… sau în anarhie şi desordine”. El se pronunţă împotriva imitării statutelor academiilor străine, îndeosebi cele germane, ceea ce, după informaţiile sale, era în intenţia Eforiei Şcolilor, care dorea să creeze o academie didactică, „cu facultăţi mărginite şi supusă iurisdicţiunei autorităţilor scolastice”. Sion era de părere să se copieze, în cazul imitării, modelul Academiei Franceze. El atrăgea atenţia Adunărilor Elective asupra însemnătăţii problemei, scriind că „a vivifica şi a înălţa morala unei naţiuni este tot atâta, ba încă şi mai important ca ideea de a-⁠i spori armata”.

În încheiere, Sion făcea propuneri practice, cerând să se întemeieze o „academie română” formată din 15 membri, având în preocupări: probleme de limbă, acordarea de premii şi ordonarea documentelor istorice. Guvernul urma să numească nouă membri, iar ceilalţi, să fie aleşi. Toţi membrii trebuiau să fie numiţi pe viaţă, iar vacanţele, completate prin alegere. Semnificativ este şi faptul că Sion propunea ca orice român să poată fi membru al societăţii, „fără distincţiune de provincie sau de protecţiune”, dar cu „oarecare titlu literariu cunoscut”. El mai cerea retribuirea membrilor şi supunerea bibliotecii Statului sub autoritatea Academiei. Ceva mai târziu, tot în 1860, Sion a avut prilejul de a acţiona direct pentru înfiinţarea Academiei, cu ocazia organizării comisiei pentru strângerea documentelor istorice.

Spre sfârşitul anului 1859, deci înainte de Sion, August Treboniu Laurian a publicat un articol: Dicţionaru şi oarecari reflessiuni asupra trebuinţelor noastre, în care propunea alcătuirea unei societăţi, care să întocmească dicţionarul limbii române. După Laurian, o parte din membrii societăţii urmau să extragă din cărţi şi manuscrise „vorbele şi frazele române”, iar altă parte trebuia să culeagă vorbirea „locuitorilor români” din ţinuturi diferite, strângând „toate vorbele şi frazele române din gura lor”. El mai propunea ca, paralel cu societatea „lessicografică”, să se organizeze şi una istorică, care să culeagă „toate documentele relative la istoria noastră”, cercetându-⁠le „cu critică” şi publicându-⁠le; precum şi una ştiinţifică, având sarcina „de a esplora ţerile noastre din puntu de vedere al istoriei naturale”. Laurian credea că cele trei societăţi puteau lucra şi în comun – „dându-⁠şi mână de ajutor una alteia” – şi în încheiere cerea sprijinul guvernului şi un schimb de păreri asupra problemei. Iată structura viitoarei Societăţi Academice Române!

În vara anului 1860 – într-⁠un discurs rostit la încheierea anului şcolar – Ioan Maiorescu propunea să se întemeieze „o societate academică sau literară, destinată a concentra activitatea erudiţilor români… pentru cultura limbei, pentru studiul istoriei naţionale”. El arăta că această problemă reprezenta „una din necesităţile cele mari”, dar că „motive de o însemnătate gravă au determinat pe Eforie a amâna pentru anii viitori realizarea acestui proiect”. Este de remarcat că atât proiectul lui Laurian, cât şi acela al lui Ioan Maiorescu nu par atât de restrânse, cum prezintă Sion proiectul Eforiei Şcolilor în articolul său Despre academii. În orice caz, I. Maiorescu pare să fi fost îndelung preocupat de gândul înfiinţării Academiei. Aceasta face ca redactorul „Gazetei Transilvaniei” să amintească, cu prilejul decretului de înfiinţare a Societăţii Literare, de planul lui Maiorescu şi al Goleştilor şi determină pe Bariţiu să exclame, într-⁠o corespondenţă din 1867: „Fericite Maiorescule, tu ai dus această dorinţă cu tine în mormânt. Bucură-⁠te şi tu alăturea cu cei vii acolo unde te afli!”

Alături de Sion, de Laurian şi de I. Maiorescu, trebuie considerat pe un plan egal şi V. A. Urechiă. El propunea, în 1860, în calitatea sa oficială de director al Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii din Moldova, instituirea unei comisii „din bărbaţi din toate provinciile, române”, pentru alcătuirea unui dicţionar şi a unei gramatici”. Intensa sa activitate în societatea şi la revista „Ateneul român” din Iaşi se desfăşoară, de asemenea, în bună măsură, pe aceeaşi linie. De altfel, făcând bilanţul stării instrucţiunii publice în 1859, Urechiă promisese: „Să se formeze o academie de profesori şi oameni literaţi, care să se ocupe cu analizări şi descoperiri gramaticale şi istorice naţionale cu stabilirea unei gramatici, a unui dicţionar, statornicind şi premiuri anuale pentru scrieri naţionale”.

Ideea însă nu se mărginea la aceste personalităţi de cultură. Însuşi Bariţiu declara Societăţii Academice Române, în şedinţa de închidere a primei sale sesiuni, că el avusese gândul înfiinţării societăţii cu zece ani mai înainte. G. Creţeanu cerea şi el, în 1861, întemeierea unei „Societăţi Literare”, deşi nu părea să-⁠i dea o sferă de activitate prea largă; iar Constanţa Dunca propune, între alte instituţii „utile, cerute cu căldură şi necesari cu urgenţă”: „Stabilirea limbei ş-⁠al ortografului prin o asociaţiune de sapienţi români de pretutindeni”. Ceva mai târziu, tot Constanţa Dunca anunţa că avea sub tipar „un project de formarea unei Societăţi Literare cu statutele sale”.

Problema avea un evident ecou în publicistica epocii. În 1860, „Foaia pentru minte, inimă şi literatură” pleda cauza „academiilor”, arătând că „toate popoarele civilizate… au lucrat şi lucrează la cultura limbei”, pentru ca Gavriil Munteanu să pledeze şi el pentru înfiinţarea unei „Academii savante”. Un an mai târziu, într-⁠o prefaţă de „vocabular portativ”, era amintită „mult dorita Academie Română” (amintindu-⁠se o titulatură pe care viitoarea instituţie academică avea s-⁠o poarte din 1879!), în timp ce Ulysse de Marsillac sublinia, în 1862, necesitatea de a se constitui „o societate autorizată să conserve limba literară prin publicarea de dicţionare şi de gramatici”. În acelaşi an, intervenea în dezbatere şi Costache Negruzzi, care sugera alcătuirea unui „comitet” cu membri recrutaţi „din toate provinciile României”, care ar fi urmat „să studieze” ortografia şi prosodia. Caracterul general românesc al viitoarei societăţi era susţinut de Alexandru Papiu-⁠Ilarian, care evidenţia că ar fi fost „periculos când o asemenea ortografie ar veni exclusiv din partea literaţilor unei provincii”. În sfârşit, în 1863, I. G. Valentineanu insista şi el asupra necesităţii alcătuirii unei „societăţi literare”, care „să dea un zbor literaturii” şi „să stabilizeze un sistem gramatical omogen, în scriere şi vorbire”.

Alături de aceste propuneri datorite oamenilor de cultură, iniţiativa lui Ev. Zappa, bogătaş al vremii, a venit să sprijine, din punct de vedere material, prin donaţii, acţiunea dusă pentru întemeierea Academiei. Potrivit unei informaţii dată mai târziu de Bolliac, Zappa făcuse propunerea creării Societăţii Literare, oferind fonduri însemnate, în casa lui Ion Ghica, pe atunci preşedintele Consiliului de Miniştri. În luna februarie 1860, Evanghelie Zappa a oferit guvernului Ţării Româneşti un fond de 3 000 galbeni pentru cei ce ar face „cel mai bun dicţionar românesc, cea mai bună gramatică şi cele mai bune traducţiuni, în limba naţională, a clasicilor streini cei mai aleşi”. Primind această ofrandă, guvernul s-⁠a întrunit şi a încheiat un jurnal, la 7/19 aprilie (înaintat domnului peste 2 zile), în care propunea iniţierea unor subscrieri naţionale „pentru crearea şi a altor premii în folosul literaturii, precum şi pentru fondarea unei societăţi academice compusă din bărbaţi literaţi”. În urma acestei acţiuni, au trecut câteva luni de zile fără ca vreun alt posedant să se grăbească să dea vreo ofrandă. Atunci, la 10/22 septembrie, ministrul Cultelor şi Instrucţiunii Publice a cerut lui Zappa să trimită cei 3 000 galbeni oferiţi pentru premii.

Primind înştiinţarea, Zappa s-⁠a hotărât să întregească donaţia sa cu încă 2 000 galbeni, lucru pe care l-⁠a comunicat la 29 septembrie/11 octombrie 1860, motivând această nouă iniţiativă prin dorinţa de a nu se pierde timpul în aşteptarea altor donaţii. El cerea să se treacă grabnic la alcătuirea dicţionarului, dând chiar unele indicaţii practice. Astfel, recomanda să se accepte în dicţionar străinismele, „numai câte trebuiesc spre înde-⁠plinirea limbei”, şi, în acelaşi timp, să se culeagă „toate zicerile, care erau ascunse încoace şi încolo şi chiar întrul colibei celui mai prost ţăran”. A urmat un raport către domn, prin care se supunea spre aprobare un nou jurnal al guvernului „pentru regularea fondului de 5 000 galbeni dăruiţi de dl. Evanghelie Zappa”. Şi peste câteva zile s-⁠a publicat în „Monitor” un decret privind întrebuinţarea celor 5 000 galbeni donaţi de Zappa.

■ Fragment

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, înființată în 1981, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest