Contemporanul » Modele » Constantin Coroiu: Ibrăileanu, un cumpănit ardent

Constantin Coroiu: Ibrăileanu, un cumpănit ardent

Ibrăileanu s-⁠a dovedit a fi un mare prozator care a dat literaturii române primul roman de analiză psihologică. O capodoperă de o prospeţime stilistică aproape neatinsă la un veac, era să zic un veac de singurătate, de când a fost scrisă

Ne aflăm în a 80-⁠a primăvară de la moartea lui Garabet Ibrăileanu. E. Lovinescu mărturisea că este critic, nimic mai mult, dar nici mai puţin. Ar fi putut spune despre sine acelaşi lucru adversarul său de la Iaşi, cel pe care Călinescu l-⁠a supranumit „Taine al nostru”?! E şi el critic, un mare critic, şi încă unul de direcţie, despre care Mihai Ralea afirma că a avut un rol comparabil doar cu cel al lui Maiorescu. A scris studii şi eseuri care au devenit clasice. Dar a fost şi este mult mai mult decât critic. A condus timp de 27 de ani Viaţa Românească, revistă căreia, zice Călinescu, i-⁠a stabilit o doctrină pe care „a dezvoltat-⁠o până la proporţiile unui sistem de estetică”. Ca teoretician şi sociolog al culturii ocupă un loc de prim plan în istoria ideilor şi gândirii româneşti. Eseul Spiritul critic în cultura românească, deşi fatalmente datat, nu şi-⁠a pierdut cu totul valabilitatea, iar din unele puncte de vedere este de o frapantă actualitate. În ce priveşte stilul, şi-⁠a păstrat o remarcabilă prospeţime în comparaţie cu alte scrieri similare. În a sa Istorie critică…, Nicolae Manolescu observă bine: „Atât Istoria civilizaţiei a lui Lovinescu, cât şi studiile lui Zeletin, Motru şi ale celorlalţi par, pe lângă Spiritul critic, lovite de somnolenţă ideatică şi stilistică”. Apoi, marele critic a fost şi un inegalabil şi fascinant profesor, potrivit mărturiilor tuturor celor ce au avut norocul să-⁠i fie studenţi sau colaboratori la Universitatea din Iaşi. Ibrăileanu a reprezentat tipul magistrului în sensul cel mai deplin al cuvântului: magistrul a zeci de promoţii de studenţi şi a trei generaţii de scriitori.

Stilul lui Ibrăileanu – scrie Eugen Simion în eseul introductiv la ediţia critică apărută nu demult în colecţia Opere fundamentale şi coordonată de eminentul cercetător şi istoric literar Victor Durnea – „este lipsit de frumuseţe (în înţeles literar), nu însă şi de fineţe, care-⁠i vine din însăşi calitatea observaţiei”. Frumuseţea stilului lui Ibrăileanu vine, cred, şi din fervoarea ideatică, din enorma capacitate de a trăi şi a iubi opera literară şi opera de artă în general, cu alte cuvinte din implicarea sa sufletească, cu atât mai remarcabilă la un cumpănit ca el, cum îl caracterizează Eugen Simion. Un cumpănit ardent, aş spune. Ceea ce dă o strălucire şi o vibraţie aparte discursului său. Ibrăileanu poate fi uneori prea „obiectiv”, prea „ştiinţific”, a şi preconizat aşa numita „critică ştiinţifică”, dar niciodată placid, niciodată, cu vorbele lui Manolescu, plictisitor ideatic şi stilistic.

Autorul amintitului eseu introductiv al ediţiei critice de care dispunem acum subliniază că Ibrăileanu este un redutabil critic de proză şi un moralist în linia marilor moralişti francezi şi a marilor scriitori ruşi. Avem de-⁠a face, mai spune Eugen Simion, cu un spirit complex, unul al contrastelor. În fine, mentorul Vieţii Româneşti e un tradiţionalist capabil de o nebănuită deschidere spre modernitate şi nu „un rătăcit” în epoca lui Proust. Este, aş remarca, fără a mă juca cu cuvintele, un modernist care însă nu-⁠şi reneagă tradiţionalismul, ci, aşa cum e şi firesc, şi-⁠l asumă. Criticul „chirurg” şi cititorul de mare performanţă Ibrăileanu, căruia Valeriu Cristea i-⁠a schiţat un portret de neuitat în amplul său eseu consacrat spaţiului lecturii şi celor o mie şi unu de spaţii ale literaturii, se lasă contaminat spiritual, afectiv, de operă şi de lumea ei. Cine i-⁠a citit antologicul eseu despre tipologiile lui Caragiale nu poate să nu fie tulburat de această intervenţie a vocii naratorului critic, cum o numeşte Eugen Simion: „Iubite maestre, primeşte sentimentele de admiraţie şi de recunoştinţă ale unui om din generaţia care te-⁠a priceput şi te-⁠a iubit mai mult, pe care l-⁠ai făcut de atâtea ori fericit, din liceu, când te cetea pe furiş la spatele colegului Balaban, şi până azi, când opera d-⁠tale, pe lângă acel râs al inteligenţei, care e supremul bine, îi provoacă şi un sentiment de melancolie pentru contemporanii săi – ai noştri – Rică, Nae, Chiriac şi ceilalţi. Au fost atât de vii pentru mine, că-⁠mi închipui c-⁠au îmbătrânit şi ei”.

Marcat fatalmente de spiritul secolului XIX, Ibrăileanu, acest învingător smerit, cum îmi apare dintr-⁠o fotografie ce o am în faţă, dispune de o excepţională intuiţie care, cu expresia plastică a lui Eugen Simion, îi permite „să sară dincolo de umbra obsesiilor sale”. Criticul de la faimoasa Viaţa Românească nu putea rămâne prizonierul unui timp, al unui curent şi cu atât mai puţin prizonierul unei mode. Spirit contradictoriu, unele aprecieri ale sale pot fi nedrepte sau greşite. Că nu-⁠i place, de pildă, poezia lui Macedonski întrucât ar fi, zice el, lipsită de realism (?!) nu e numai o chestiune de gust. Sau, deşi preocupat mereu de adevăr şi de respectarea lui, istoricul şi sociologul culturii care relevă rolul capital al lui Gheorghe Asachi privind deschiderea noastră culturală, nu-⁠l evidenţiază şi pe cel al lui Heliade Rădulescu. În fine, pentru a mai da un exemplu, faptul că repudiază romanul Ion al lui Liviu Rebreanu este, cel puţin la prima vedere, de neînţeles. De neînţeles, dar explicabil totuşi, dacă ţinem seama de structura spirituală a criticului şi moralistului, de concepţia sa estetică. Numai că intuiţia, inteligenţa critică, sensibilitatea lui Ibrăileanu îşi spun până la urmă cuvântul. O atestă cu asupra de măsură binecunoscutul eseu Creaţie şi analiză ce face dovada unui gust de o rară fineţe şi a unei cunoaşteri profunde a romanului european. O scriere prin care tradiţionalistul Ibrăileanu se racordează şi, din anumite puncte de vedere, chiar îşi depăşeşte epoca. Analizează cu un ochi de mare expert 22 de prozatori şi distinge ferm între proza analitică şi proza de creaţie. Punctul forte al antologicului eseu este analiza lui Proust. O analiză, scrie Eugen Simion, „excelentă, cea dintâi în critica românească de asemenea proporţii şi cu atâta pricepere. În genere, insistenţa pe care el o pune în favoarea prozei de analiză este salutară şi protocronică în literatura română”. În acelaşi eseu, Ibrăileanu, cu vocaţia sa de moralist „care ştie să vadă şi crede în ceea ce spune” – vocaţie probată apoi în Privind viaţa şi în romanul Adela – „face o analiză splendidă a psihologiei feminităţii”. Şi, într-⁠adevăr, este uimitor cât de profund înţelege psihologia feminină acest bărbat care a iubit mai mult femei din cărţi, din marile romane ruseşti şi franţuzeşti, care, cu o voluptate de maniac al lecturii, după un ceremonial iniţiatic, evocat cu vibraţie afectivă de Valeriu Cristea, îşi relua mereu călătoria în alte lumi ce i se păreau mai vii, mai adevărate decât cea reală, bunăoară într-⁠o lume de conţi ca aceea din „Război şi pace”, pentru a se bucura încă şi încă o dată de frumuseţea, puritatea şi fericirea Nataşei Rostova la primul ei bal, cel mai romantic şi mai somptuos bal din literatura universală.

S-⁠a spus pe bună dreptate că aforismele lui Ibrăileanu din Privind viaţa care au ca temă principală iubirea îşi găsesc ilustrarea epică în Adela, cel dintâi roman de analiză din literatura română – „capodoperă de discreţie, timiditate, ezitare şi aluzii nevinovate”, cum o caracterizează Eugen Simion. Figura personajului masculin din această naraţiune sub formă de jurnal, în care nu se petrece nimic spectaculos, dar care captivează, este cea a unui bărbat: „Trecut prin mai multe iubiri, (care) simte angoasa morţii şi justifică iubirea ca o formă terapeutică împotriva fricii de neant”. La tomnatica şi problematica vârstă de 40 de ani, Emil Codrescu îi apare criticului muntean ca un Werther moldovean.

În eseul Un artist din volumul Despre lucrurile cu adevărat importante al lui Alexandru Paleologu recitesc câteva propoziţii memorabile privind romanul Adela. Paleologu pleacă de la ceea ce afirmase Lovinescu despre romanul lui Ibrăileanu: „Model de literatură psihologică străbătută de o poezie rară”, de „o poezie discretă”, sub al cărei văl „lipsa de expresie binecunoscută a criticului dispare”. În opinia lui Paleologu, Adela nu este un corp eterogen în opera lui Ibrăileanu. Dimpotrivă, romanul se află într-⁠o perfectă armonie cu tot ce a scris el. „Femeia – afirmă Paleologu – e poate principala temă a scrisului lui Ibrăileanu”. În articolele despre condiţia femeii, în eseurile critice, în Privind viaţa, ca şi în romanul Adela „se simte acea înfiorare în faţa feminităţii, acea uimire şi compasiune pentru fragilitatea trupească şi umilinţa fiziologică a femeii, acea obsedantă curiozitate pentru sufletul femeiesc, care sunt proprii oricărui artist”, căci „asta a fost în realitate Ibrăileanu: un mare prozator, adică un artist”.

În treacăt, am putea să ne întrebăm: câţi dintre prozatorii români dovedesc o atât de fină percepţie a sufletului feminin, câţi au „obsedanta curiozitate” şi capacitatea de a-⁠l intui? Foarte puţini. Unul este neîndoios „ţăranul” Marin Preda, căruia Paleologu îi creiona un memorabil portret, scriind că el „gândea profund” şi „era un domn” ce se asemăna mult cu celebrul erou din Război şi pace, Pierre Bezuhov – „cel mai desăvârşit domn dintre toate personajele literaturii universale”. Altul este Nicolae Breban. Prozatorul român e mai degrabă stângaci în „tratarea” relaţiilor de iubire şi a scenelor erotice. Vrând să fie pudic, nu doar în limbaj, sfârşeşte prin a fi trivial sau cel puţin neconvingător şi neinteresant.

Referitor la romanul Adela, Al. Paleologu dă o replică celor cantonaţi într-⁠un clişeu, şi anume pretinsa lipsă de stil. Eseistul subliniază că Ibrăileanu este „un artist al exprimării frapante şi memorabile…, un remarcabil stilist, adică unul care găseşte stilul fără să-⁠l caute, stilul imanent şi fatal, dictat de stricta necesitate a definitivei precizii…”. În fine, un comentariu al său de doar câteva rânduri surprinde fineţea psihanalitică a lui Ibrăileanu. Este vorba de scena binecunoscută din antepenultima pagină a romanului, când landoul cu care pleacă Adela se depărtează, iar ea flutură un voal în semn de adio. „În acest moment începu trecutul…”, notează romancierul, trăgând o cortină al cărei înţeles Paleologu îl tălmăceşte astfel: „Trecutul are întotdeauna un început hotărât. Cel mai adesea nu-⁠l percepem. Perceperea lui e cutremurătoare. Numai el e irevocabil, numai el e absolut. Şi din ce în ce mai tainic”.

Teritoriul în care Ibrăileanu şi-⁠a consumat existenţa l-⁠a constituit Literatura. Este ceea ce îl apropie de rivalul său mai „expresiv” Lovinescu. Îl şi despart însă de acesta multe „lucruri cu adevărat importante”. Nu în ultimul rând faptul că, deşi ambii au abordat şi genul epic, spre deosebire de autorul modestelor Bălăuca şi Mite, Ibrăileanu s-⁠a dovedit a fi un mare prozator care a dat literaturii române primul roman de analiză psihologică. O capodoperă de o prospeţime stilistică aproape neatinsă la un veac, era să zic un veac de singurătate, de când a fost scrisă.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Recomandați articolul în rețelele sociale:

Despre Constantin Coroiu

Constantin Coroiu nascut la 6 octombrie 1943. Istoric literar, Publicist, Critic literar si jurnalist cultural cu o bogata si diversa activitate; a fost multi ani realizator de emisiuni literare la Radio Iasi si Radio Bucuresti, membru al Uniunii Scriitorilor din [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest