Contemporanul » Modele » Bogdan Creţu: Ce am învăţat de la Marin Sorescu

Bogdan Creţu: Ce am învăţat de la Marin Sorescu

În 1992, Academia Română l-⁠a propus pe Marin Sorescu pentru Premiul Nobel; autorul mai fusese, cu un deceniu în urmă, pe lista scurtă, era tradus, avea o foarte bună presă internaţională şi ar fi avut toate şansele. În anii ’80, totul fusese obstrucţionat de Partid, cu aportul unor colegi scriitori, care, se pare, au şi semnat un memoriu pe care l-⁠au trimis la Stockholm. În 1992, tot colegii de breaslă sunt cei care şi-⁠au adunat forţele pentru a se împotrivi. Cum, Sorescu, un scriitor care s-⁠a dat cu puterea neocomunistă, să fie nominalizat la cel mai titrat premiu literar din lume? Peste poate!

Pe 29 februarie s-⁠au împlinit 80 de ani de la naşterea lui Marin Sorescu; în luna decembrie se vor rotunji 20 de ani de la moartea sa prematură. Întâmplarea face că primul scriitor adevărat pe care l-⁠am văzut în viaţa mea a fost Marin Sorescu. Se întâmpla prin 1993. Mai încercase înainte o doamna impozantă şi, vorba lui Breban, pempantă, de la un ziar local, să ne convingă că e poetă, dar nu îi ieşise. La întâlnirea cu citat-marin-sorescuSorescu am mers la sigur, ca la pomul lăudat. Nu doar pentru că era un autor din manual, ci pentru că aveam destule cărţi de-⁠ale lui în bibliotecă şi îmi plăceau familiaritatea, ludicul, ironia poeziei lui. Scria, spre deosebire de mulţi dintre confraţii săi, şi pentru noi. Eram în clasa a X-⁠a, el era ministru, cred, dar tot ce ţinea de politic îmi era atât de străin, încât nu înregistram informaţia decât formal, pentru ca imediat să o uit. La fel cum nu băgam în seamă imensa dejecţie pamfletară din presa literară. Erau simple bruiaje, care nu reuşeau să relativizeze esenţialul: Marin Sorescu era scriitorul! La începutul anilor ’90, acest lucru conta enorm! Măcar pentru un cititor naiv, nepervertit, ca mine. Pentru cititorii pervertiţi, nu conta aproape deloc, dar asta e o altă poveste, meschină, tristă, demnă de dat uitării.

Povestea care urmează are pedagogia ei, de care mi-⁠am dat seama mult mai târziu. Luasem cu mine cărţi pentru a obţine un autograf (era primul autograf al unui scriitor la care speram; mai aveam acasă un caiet unde, încă din copilărie, semnaseră tot felul de artişti veniţi cu spectacole la căminul cultural din Cobadin, de la Stela Popescu & Arşinel, la Nae Lăzărescu şi Vasile Murariu, care au mers, înainte de spectacol, să bea o cinzeacă la restaurant şi acolo au dat de taică-⁠miu, care s-⁠a lăudat că are şi el doi băieţi gemeni, care au bilete, iar cei doi au rostit într-⁠un glas, că doar făceau un cuplu rodat: „Fraţii Creeeeţuuu?”). Să revin…

Aveam mari aşteptări de la această întâlnire, mi-⁠o imaginam ca pe o întâlnire cu toate cărţile lui Sorescu deodată. Voiam ceva spectaculos. Primul şoc: scriitorul era mic, sfrijit, stătea la o masă, încadrat de două profesoare solide şi părea speriat. Nu avea părul vâlvoi, ca în poze, nici mustaţa groasă, pe oală, cum se spune, nici privirea lucioasă, îndrăzneaţă. Avea o figură cenuşie, de om condamnat să fie acolo. Parcă era în boxa acuzaţilor! Când a început să vorbească, vocea lui a sunat stins, înfundat, fără modulaţii. „Tuşiţi, tuşiţi!”, mi-⁠a venit să îi strig. A vorbit calm, fără să se încălzească. Era, în mod evident, un om trist. Apăsat. Părea un om învins! Atunci nu înţelegeam, acum înţeleg. A răspuns meticulos unor întrebări, una mai stupidă decât alta. Începea să nu-⁠şi mai poată masca plictiseala. „E adevărat că Iona e România şi balena URSS?”, a fost întrebat. Era încă vremea când totul se citea în cheie politică. Scriitorul a ripostat, pe un ton cumva melancolic: „Ei, Doamne! Nu, adevărul e că prin Iona am vrut să scriu despre un om singur şi speriat de singurătatea lui!” Nu simţea nevoia să dezvolte. Nu era locvace, nu se bucura de dialog. Reteza ciudat frazele, le lăsa suspendate; aşteptai să urmeze punctul pe i şi se aşternea tăcerea. Marin Sorescu era, din cap în picioare, un om care parcă îşi pierduse bucuria întâlnirii cu celălalt.

Am plecat dezamăgit de la acea întâlnire. Aşteptările mele de adolescent fuseseră dramatic trădate. Cum e posibil ca omul pe care îl dibuisem în spatele atâtor poeme şi eseuri şi piese de teatru, cel cu gustul ludicului, spontan, capabil să te facă să râzi în timp ce te pune pe gânduri, să fie personajul şters, apatic pe care îl întâlnisem? Întrebarea asta a lucrat în mine. Într-⁠un târziu, cred că am reuşit să-⁠i aflu dezlegarea. Atunci când scrie, orice om se depăşeşte pe sine. Levitează, se ridică deasupra sieşi măcar cu două degete. Iese din hainele civile şi intră în cele de gală. Se metamorfozează şi priveşte realitatea, reconvertită în sine, prin prisma potenţialului ei literar. Atunci când iese în lume, scriitorul nu mai e autorul operelor sale, nu mai este, oricum, cel-⁠care-⁠scrie. Poate, cel mult, să intre în acest rol, care nu îi e străin. El este, mai curând, purtătorul de cuvânt al celui-⁠care-⁠scrie. Unul mai inspirat sau, uneori, mai indiferent, condiţionat de necazurile personale.

A doua lecţie am deprins-⁠o şi mai târziu. Ea se referă la ură şi la cât de mult rău poate face ea. Marin Sorescu a fost una dintre victimele predilecte ale colegilor de breaslă din primii ani de după revoluţie. Iar sub tirurile încrucişate energia din operă nu s-⁠a mai păstrat şi în omul din ce în ce mai firav, mai fragil. Era ţinta multor atacuri ale unor confraţi mediocri, invidioşi pe notorietatea sa, care îl basculaseră de la revista „Ramuri” (voi reveni asupra episodului), care îi reproşau vrute şi nevrute. Că e propus la nominalizările pentru Premiul Nobel (era singurul scriitor român cu şanse reale); că e academician; că are simpatii politice diferite de ale intelectualilor care descoperiseră anticomunismul (şi avantajele lui) după căderea comunismului; că scrie mult şi al naibii de bine! Toate acestea îl tranformaseră într-⁠un om cenuşiu din cap în picioare. Şi vorbele lui erau cenuşii! Numai cărţile aveau zeci de culori!

Marin Sorescu – ţintă vie

Atmosfera de permanentă hărţuire pe motive politice, care a dominat viaţa literară din anii ’90, trebuie să-⁠l fi măcinat rapid pe scriitor, aşa cum a făcut-⁠o şi cu alţii. Nu încerc să conturez imaginea unui înger hăituit de draci. Spun doar că ura, încrâncenarea, invidia, frustrarea au dat tonul în viaţa literară de acum 25 de ani. Unele personaje din povestea de mai jos sunt active şi azi. S-⁠au cocoţat în funcţii, combat tare, au exerciţiu. Nici usturoi nu au mâncat, nici gura nu le miroase.

În 1991, redactorii revistei „Ramuri” au forţat destituirea poetului de la conducerea revistei. Documentul, care e în fond o delaţiune, este sinistru şi dă în vileag ura şi invidia, specifice perioadei de după revoluţie:
„Având în vedere că activitatea lui Marin Sorescu în cadrul revistei «Ramuri» este aproape nulă;

Având în vedere că Marin Sorescu denigrează marii scriitori de azi (Şt. Aug. Doinas, Mircea Dinescu, Ana Blandiana, N. Manolescu), refuzând sistematic să-⁠i publice;

Având în vedere că denigrează marii scriitori din exil: Eugen Ionescu, Emil Cioran («E. Cioran a ajuns ca Ceausescu pe toate gardurile») şi denigrează U.S. («Uniunea Scriitorilor se va desfiinţa; s-⁠o ajutăm să se prăbuşească»);

Având în vedere că în redacţie se poartă dictatorial, socotind redacţia şi Oltenia ca pe o moşie proprie, devenind o piedică în dezvoltarea spirituală a acestei regiuni;

Îl recuzăm pe Marin Sorescu din funcţia de redactor şef al revistei «Ramuri». Menţionăm că laureatul Premiului Herder nici nu primeste salariul de la revista noastră, fiind salariat la edit. «Scrisul Românesc». Menţionăm, de asemenea, că prezentul memoriu n-⁠a fost semnat de dactilografa, de tehnoredactorul Alin Roşca şi de femeia de serviciu.”

Dincolo de contradicţia pe care o conţine delaţiunea (fie M.S. nu are nici un fel de activitate în redacţie, fie se poartă dictatorial…), să mai facem un exerciţiu elementar: să aşezăm într-⁠un talger al balanţei istoriei literare numele puciştilor (cu tot ce realizaseră ei până atunci şi cu tot ce au reuşit să realizeze în ultimii 25 de ani) şi pe cel al lui Marin Sorescu. Deci: Marin Sorescu, pe de o parte. Ion Buzera, Valentin Bazăverde, Gabriel Chifu, Romulus Diaconescu, Marius Ghica, Sabin Gherman, Ion Lascu, George Popescu, Constantin Barbu. Disproporţia este nedreaptă în sine… Disproporţia valorică, vreau să spun.

Scriitorul (nu e nimic neclar, la Marin Sorescu mă refer…) răspunde în ziarul „Adevărul” din 5 martie 1991, într-⁠o manieră ironică şi totodată amară. Constată maniera de extracţie comunistă a reclamaţiei şi îşi anunţă demisia din funcţia de redactor-⁠şef al revistei „Ramuri” şi din Uniunea Scriitorilor. Pe lângă invidia colegilor de breaslă, motivul principal al marginalizării lui Sorescu este politic – el se declara „apolitic”: „Plec de la Uniunea Scriitorilor şi pentru că am înţeles că orice pretext e bun pentru înlăturarea unui redactor şef, care, acum ca şi în trecut, refuză să se alinieze şi tocmai declarase la TV că publicaţia «Ramuri» va face imposibilul pentru a se menţine exclusiv în sfera esteticului.” Denunţată de comunişti drept apatie ideologică, opţiunea pentru estetic devenise şi imediat după căderea regimului o boală grea.

În 1992, Academia Română l-⁠a propus pe Marin Sorescu pentru Premiul Nobel; autorul mai fusese, cu un deceniu în urmă, pe lista scurtă, era tradus, avea o foarte bună presă internaţională şi ar fi avut toate şansele. În anii ’80, totul fusese obstrucţionat de Partid, cu aportul unor colegi scriitori, care, se pare, au şi semnat un memoriu pe care l-⁠au trimis la Stockholm. În 1992, tot colegii de breaslă sunt cei care şi-⁠au adunat forţele pentru a se împotrivi. Cum, Sorescu, un scriitor care s-⁠a dat cu puterea neocomunistă, să fie nominalizat la cel mai titrat premiu literar din lume? Peste poate! Scriitorul notează lucid într-⁠un jurnal apărut postum: „Academia m-⁠a propus şi pentru Premiul Nobel, făcând publică această propunere – ceea ce, într-⁠o ţară ca a noastră, unde toate energiile se focalizează ca să omoare «capra vecinului», propunerea devine un izvor nesecat de ură, invidii, şicane etc.“ Perfect adevărat! Evidenţa că Marin Sorescu era un mare scriitor, cu o carieră internaţională reală, tradus peste tot, deci cu mari şanse să ia mult-⁠dorita distincţie, nici nu mai conta.

Ura se va acutiza începând cu noiembrie 1993, când autorul va deveni, fără să se afilieze vreunui partid, Ministru al Culturii în cabinetul Văcăroiu. Această funcţie i-⁠a şters, în ochii multora, toată opera. Nu ai cum să nu te miri cum de a fost posibil ca două cazuri perfect similare, cel al lui Andrei Pleşu, Ministru al Culturii între 28 decembrie 1989 şi 16 octombrie 1991, într-⁠un guvern de provenienţă tot comunistă, cel al lui Petre Roman şi cel al lui Marin Sorescu, au fost primite atât de diferit în presa culturală. De ce atitudinea „dilematică” a primului (într-⁠o cumplită perioadă, care a culminat cu mineriadele) a fost acceptată, pe când escapada politică a celui de al doilea, în fond, o figură mult mai impresionantă literar, cu o operă amplă şi de certă valoare, a fost anatemizată cu atâta furie? Oare nu şi pentru că partida dlui Pleşu îşi crease deja instrumentele mediatice foarte bune, care au impus direcţia în lumea intelectuală, făcându-⁠şi din anticomunsim (descoperit abil după prăbuşirea regimului) o rampă de lansare foarte eficientă?

În această atmosferă fetidă, puţini au mai avut răgaz să observe că, şi după 1990, Marin Sorescu a continuat să rămână marele scriitor care fusese şi înainte. Nimic fundamental nu s-⁠a schimbat, nici stilistic, nici tematic, în opera sa. Dimpotrivă, multe proiecte începute au fost continuate acum; printre ele, La lilieci nu e cel din urmă. Azi lucrurile se văd, în toată încrâncenarea lor odioasă, mult mai limpede. Dar de reparat nu se mai pot repara. Discursul urii a dat tonul în viaţa literară de după 1990. Ceea ce nu a reuşit comunismul, a reuşit lipsa de cultură a libertăţii. Învins ca om, Marin Sorescu este însă un mare învingător ca scriitor. Opera sa nu a obosit şi nu dă semne că o va face!

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Recomandați articolul în rețelele sociale:

Despre Bogdan Creţu

Bogdan Creţu (născut la 21 ianuarie 1978, în judeţul Constanţa) este conferențiar doctor la Catedra de Literatură română din cadrul Facultăţii de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi. Volume publicate: Arpegii critice. Explorări în critica şi eseistica actuale, Editura [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest