Contemporanul » Modele » Bogdan Creţu: Antim Ivireanul – un temperamental în amvon

Bogdan Creţu: Antim Ivireanul – un temperamental în amvon

Cap al bisericii, Antim a înţeles să-şi ţină cu demnitate rangul şi să nu se gudure pe lângă puternicii zilei. Îl înfruntă direct pe Constantin Brâncoveanu, punând lucrurile la punct: „Eu aici, în ţară, n-am venit de voia mea, nici de vreo sărăcie sau lipsă”. Altfel spus, nu îi datorează statutul său domnitorului, ci îl merită

Ce destin romanesc (şi românesc!) a avut Antim! Originar din Iviria, Georgia de azi, căzut, după unele informaţii ce-şi au originea în cronica lui Anton Maria Del Chiaro, secretarul italian al lui Constantin Brâncoveanu, rob la turci, eliberat prin intermediul Patriarhiei Constantinopolului, tipograf priceput la caligrafie, xilogravură, pictură, broderie şi în genere la toate meşteşugurile pretinse de arta cărţii, poliglot redutabil, ca mai toţi cărturarii epocii sale, adus în ţara Românească de Constantin Brâncoveanu pentru a se ocupa de tipografia domnească, călugăr, devenit apoi egumen al mânăstirii Snagov, episcop al Râmnicului şi, începând cu 1708, Mitropolit, orator desăvârşit, ctitor de lăcaşuri monumentale (Mânăstirea Tuturor Sfinţilor, care îi poartă numele, este un reper), spirit aprins, orgolios, nestrăin de ambiţii politice, neezitând să intre în confict cu domnitorii, adversar aprig al turcilor, în cele din urmă decăzut din arhierie, în urma unor intrigi împotriva lui Nicolae Mavrocordat, acuzat de vrăjitorie şi de alte păcate „sataniceşti”, hăcuit pe drumul către Sinai, unde îi fusese stabilit exilul – el a păşit, se pare, peste toate pragurile pe care, în legendele medievale, doar cei aleşi pot trece. Însemnătatea sa în cultura română este, privită azi în toată complexitatea sa, covârşitoare.

Există, mai întâi, activitatea sa de tipograf. Dintre cele peste 70 de lucrări care i se datorează, jumătate sunt în limba română. Cifra spune multe despre contribuţia sa la introducerea limbii române în ritualul de cult bisericesc. El se ocupă de punerea în circulaţie a unor lucrări esenţiale: pe de o parte, Evangheliare, Psaltiri, Noul Testament, Octoihe, Molitvelnice, Catavsiere, adică exact textele folosite la săvârşirea slujbei, pe de alta, lucrări de îndrumare, multe redactate de el însuşi, precum Învăţătură pe scurt pentru taina pocăinţii, Învăţătură bisericească pentru preoţi, Capete de poruncă. Mitropolitul este convins că ştiinţa de carte este esenţială pentru orice credincios, realizând una dintre cele mai pline de patos pledoarii pentru carte, egalată, în epocă, doar de cele ale lui Miron Costin şi Dimitrie Cantemir. „Că omul carele nu ştie carte, scrie Antim, ca să citească Sfânta Scriptură şi cărţile besericii noastre şi sfintele pravile, au de nu se va învăţa de la alţii care le ştiu, să asamână cu dobitoacele cele necuvântăreţe carele nu ştiu ce fac de vreme ce n-au minte; să asamână orbilor, pentru că precum orbul nevăzând lumina soarelui nu ştie unde merge nici ce iaste înaintea lui, ce de multe ori în gropi şi în surpături căzând, să omoară. Întra-acesta chip şi minea omului neavând învăţătură şi dăscălie a cuvântului celui dirept, care îi iaste lumina, iaste orb şi nu simte ce pricepe, piiarde cuvântăreasca lui blagorodnie şi stăpânirea şi să face rob necuvântăreţelor patimi.” Omul bisericii crede, aşadar, în forţa de luminare a cărţii, mai necesară, oricum, într-o epocă în care cultura română nu adoptase definitiv forme culte, decât ghidajul spiritual direct, impresionist, adesea pe lângă dogmă. Din acest punct de vedere, Antim este, prin rigoarea sa, unul dintre educatorii cei mai importanţi ai clerului, pe care îl obligă mai ales la studiu. Şi o face, cum îi e firea, în tonuri dintre cele mai categorice. De pildă, în deschiderea Învăţăturii bisericeşti (un ghid spre folosul preoţilor), nu ezită să scrie apăsat, de la înălţimea „stepenei” de Mitropolit: „Că între celelalte scârbe ce am, de mă rănesc la inimă, iaste aceasta cea mai grea de mă întristez şi mă mâhnesc mai mult, că văz între preoţii miei atâta prostie, atâta neînvăţătură şi atâta nedumireală, cât cunosc că nu puteţi face vreun ajutoriu sau vreun folos ticăloasei turme. Şi pentru acea multă prostie a voastră şi neştiinţa la sfânta carte, m-am îndemnat, fiind cuprins de frica dumnezeiască, a vă înştiinţa cu această mică cărticea, carea o am împărţit în trei părţi.”

Strădania sa de a transpune în română principalele cărţi de cult dintr-o astfel de intenţie porneşte, mai curând decât dintr-o anacronică pornire naţionalistă: pragmatic, preoţii abia ştiutori de slovă se puteau descurca mult mai uşor în limba română; în plus, astfel tradus, cuvântul lui Dumnezeu trecea mult mai eficient la credincioşi. Printre primii diriguitori ai Bisercii, Antim are acest program clar, de românizare a cultului bisericesc, dar, repet, din motive concrete, pragmatice, nu din romantice porniri patriotice. De altfel, tipărind o Evanghelie şi un Liturghier în limba georgiană, o Psaltire în limba arabă, el nu face decât să pună umărul la întărirea dreptei credinţe în rândul ortodocşilor vorbitori de alte limbi. Programul său este unul eclesiatic, nu unul naţionalist! Deşi, evident, nu s-ar putea spune că nu a fost Antim un arhiereu extrem de devotat ţării sale de adopţie. Dar prin asta înţelegea, cum reiese din multe dintre predicile sale, datoria, răspunderea faţă de „turma” sa de credincioşi, pe care Dumnezeu i-a dat-o în grijă.

De o importanţă aparte este, fireşte, opera scrisă a lui Antim. Primul lucru care frapează la lectura textelor sale este că mitropolitul foloseşte cea mai curată şi mai limpede limbă română a epocii. Epurată de oralităţile stilului cronicăresc muntean, de contorsionările livreşti ale unor Miron Costin şi Cantemir, limba română demonstrează, sub pana lui Antim, că e capabilă să exprime subtilităţi, nuanţe, abstracţiuni, să cuprindă toate registrele stilistice, de la lirism la injurie. Nefiind vorbitor nativ, folosind, atunci când nu are la îndemână un lexic foarte bogat, implanturi greceşti (de pildă, în cele două epistole adresate lui Constantin Brâncoveanu), cunoscând perfect regulile oratoriei sacre, supunându-se unui efort către rigoare, urmând o disciplină permanent şantajată de un temperament vulcanic, cărturarul imprimă limbii române o fluenţă rară printre contemporani.

Antim este un autocrat care, precum domnitorul în plan cotidian, pretinde obedienţă absolută în plan spiritual. El chiar ameninţă, la un moment dat, că, dacă nu i se va da ascultare, va recurge la pedeapsa legii. „Şi încăş, prea carii să vor arăta semeţi şi tari de cap şi nu să vor supune dreptăţii şi poruncii besericeşti îi vom pedepsi şi cu domnia”. El este convins, aşadar, că există o ordine a lumii care purcede de la Dumnezeu şi care se manifestă prin intermediul politicului şi al Bisericii. Rolul lui, în care, prin mila Sa, l-a distribuit Dumnezeu, în faţa Căruia va avea de dat socoteală pentru strădania sa (este unul dintre leit-motivele predicilor), nu este, deci, mai puţin însemnat decât cel al legiuitorului. Are obiceiul, poate chiar plăcerea de a spune pe şleau adevărul, oricât de neconvenabil, în numele unei autorităţi de care nu se socoteşte vrednic, dar care i s-a pus în sarcină de divinitate.

Cap al bisericii, Antim a înţeles să-şi ţină cu demnitate rangul şi să nu se gudure pe lângă puternicii zilei. Îl înfruntă direct pe Constantin Brâncoveanu, punând lucrurile la punct: „Eu aici, în ţară, n-am venit de voia mea, nici de vreo sărăcie sau lipsă”. Altfel spus, nu îi datorează statutul său domnitorului, ci îl merită. Prin urmare, are dreptul să ia deciziile la care îl obligă poziţia de cap al Bisericii, ca slujitor al Celui care distribuie puterea pe pământ. De aceea, multe dintre predici capătă alura unor rechizitorii. Precum Apostolul Pavel, Antim nu ţine la diplomaţie, nu este un orator blând. Dimpotrivă, omiliile sale se remarcă, nu o dată, prin vehemenţă. Călinescu observa subtil cum că „mai ales Antim are darul întoarcerii brusce spre ascultătorul din biserică cu o retorică încărcată de sevele vorbirii zilnice, şi pe temeiuri de un bun-simţ curent, ducând la un soi de portrete morale.” „Întoarcerea bruscă” vrea să spună chiar brutalitate, temperament clocotitor, siguranţă de sine, exigenţă maximă. Totul în numele unor valori al căror chezaş Mitropolitul este. Inteligent, retorul se include în tagma păcătoşilor, certarea se face la persoana I plural: „Iară noi, având lege, facem tot împotriva legii şi suntem mai păcătoşi decât toate neamurile şi decât toate limbile; şi puteţ cunoaşte aceasta, că iaste aşa cum zic, că ce neam înjură ca noi, de lege, de cruce, de cuminecătură, de morţi, de comândare, de lumânare, de suflet, de mormânt, de colivă, de prescuri, de ispovedanie, de botez, de cununie şi de toate tainele sfintei biserici şi ne ocărâm şi ne batjocorim înşine legea? Cine din păgâni face aceasta, cine-ş măscăreşte legia ca noi?”. După care urmează dezlănţuirea, ocara, ameninţarea directă, introdusă prin formula fără echivoc „vă poruncesc”. E aici nu doar izbucnirea unui temperament incapabil să se controleze, ci şi violenţa calculată, strategică a unui om al Bisericii conştient de responsabilitatea sa: „De n-aţ ştiut până acum şi de n-au fost nimeni să vă înveţe, iată că acum veţ şti că am treabă cu toţi oamenii câţ sunt în Ţara Românească, de la mic până la mare, afară de păgâni şi de ceia ce nu sunt de o lege cu noi; căci în seama mea v-au dat Stăpânul Hristos să vă pasc sufleteşte, ca pre nişte oi cuvântătoare şi de gâtul mieu spânzură sufletele voastre şi de la mine va să vă ceară pre toţ, iar nu de la alţii, până când vă voi fi păstor.” Cui i se adresează vlădica? Din ce fel de persoane este alcătuită „turma” sa? Care este auditorul unui mitroplit? De bună seamă, boierii de prim rang, în frunte cu domnitorul. Riscantă, dar asumată, furia sa nu este subiectivă, ci, oricât de înaltă a fi temperatura la care ajung omiliile (în formă directă, rostită, lipsită de echilibrul la care scrisul obligă, didahiile trebuie să fi fost şi mai dure!), atitudinea retorului de amvon nu face decât să însceneze un patos de mare efect. Efectul asupra ascultătorilor nu e greu de intuit. Dar asupra cititorilor? Aşternându-şi pe hârtie predicile, Antim avea şi această grijă. Pagina capătă, într-adevăr, viaţă, pigmentând o structură canonică, cea a retoricii de amvon. Antim este un autor extrem de prezent în text.

Figură providenţială a culturii române, prin opera sa de tipograf şi de traducător, de Mitropolit care a contribuit esenţial la introducerea limbii române în oficierea slujbei, martir al Bisericii, orator desăvârşit, ctitor al unui lăcaş de cult emblematic, care îi poartă şi astăzi numele, Antim Ivireanul a fost canonizat în 1992, fiind prăznuit la 27 septembrie. După toate documentele, la finele lui septembrie 1716 a fost ucis. La 300 de ani de la sacrificul său, opera sa este de neocolit, mereu vie şi surprinzătoare.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Bogdan Creţu

Bogdan Creţu (născut la 21 ianuarie 1978, în judeţul Constanţa) este conferențiar doctor la Catedra de Literatură română din cadrul Facultăţii de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi. Volume publicate: Arpegii critice. Explorări în critica şi eseistica actuale, Editura [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest