Contemporanul » Modele » Adrian Dinu Rachieru: Testul Buzura

Adrian Dinu Rachieru: Testul Buzura

Devotat literaturii ca puţini alţii, Buzura a probat, de-a lungul anilor, o consecvenţă esenţială. Idealul său a fost şi a rămas cel de a spune adevărul. Astfel, pagina sa, aridă şi densă, se încarcă de gravitate şi radicalitate. „Dacă ţi se dă hârtia liniată, scrie printre rânduri” – nota, undeva, Jimenez. Citat de Buzura, îndemnul de mai sus i-a direcţionat scriitura, conjugând impulsul confesiv cu elanul justiţiar.

Antologia critică Între două lumi (Tracus Arte, 2017), alcătuită şi îngrijită, cu devoţiune şi profesionalism, de Angela Martin, i-⁠a prilejuit lui Augustin Buzura, bănuim, o ultimă mare bucurie în călătoria sa terestră. Care, iată, s-⁠a curmat brusc. Fiindcă şaizeciştii, plătind inevitabilul tribut biologic, se răresc şi, cum s-⁠a observat, devin istorie.

Fără a întocmi, neapărat, un volum de omagii, Angela Martin pune în discuţie, alături de contributori, un destin literar; adică un autor şi o operă. Constatând că marele prozator, în pofida faimei, a fost dublu nedreptăţit. În timpul regimului comunist, proiectul său romanesc, cu mesaj contestatar, însoţit de hărţuiala şi interdicţiile cenzoriale l-⁠au transformat într-⁠un scriitor căutat, popular, „vânat” de „partea cititoare a societăţii”, inclusiv pe piaţa neagră; plus complicitatea criticilor care, procedând prin „învăluire”, anvelopând mesajul pentru a deturna atenţia oficialităţilor au mascat, protecţionist, potenţialul exploziv al romanelor. Astfel, „subversiunea se blurează” notează Angela Martin, fără a îngrădi, însă, libertatea de receptare a publicului. Mai mult, cititorii au asigurat veritabila rezistenţă prin cultură într-⁠un sistem opresiv, sublinia Mircea Iorgulescu, un comentator de cursă lungă al cărţilor lui Buzura. În lumea postdecembristă, odată cu istoricizarea subversivităţii, interpretările prudente de altădată au fost înlocuite cu un cumul de etichete depreciative, prozatorul, alături de alţi semnatari ai unor romane-⁠etalon, fiind taxat drept „datat”, „expirat”, „handicapat”, alungat din ierarhiile brusc „vacantate” (cf. Nicoleta Sălcudeanu). E drept, prin radicalizare, cu vocaţie politică „tot mai pregnantă”, Augustin Buzura (popular şi, totuşi, singur în anii ceauşişti) a beneficiat, din unghiul aşteptărilor justiţiar-vindicative, de o recepţie politică. A-⁠l reduce, însă, la politic, în speţă la referenţialul comunist (adică, la o lume dispărută) înseamnă a practica cu osârdie (orchestrată!) o lectură de rea-⁠credinţă, ignorând gama omenescului, implicit gravul şi dilematicul potenţial problematizant din orice regim totalitar. Şi, până la urmă, din orice societate. Fiindcă Buzura, urcând miza cărţilor sale (cf. I. Simuţ), îngăduie un examen comparatist convergent, aşa cum propunea Angela Martin, trimiţând la viziunea lui Ernesto Sábato („supliciul căutării”, spaimele ratării, presiunea singurătăţii, vidul existenţial etc.), în discuţie fiind însăşi condiţia umană, respectând crezul său scriitoricesc: cunoaşterea omului „din interior”, cercetat sub spectrul existenţialismului moral.

Cum prea bine se ştie, A. Buzura ţine de şaizecism. O generaţie orfelină, întâmpinată cu entuziasm, propunând nume grele, rezistente; şi care, potrivit logicii noilor veniţi, de o agresivitate nerăbdătoare, ar trebui să dispară, alunecând în uitare, sub eticheta „expiraţilor”. Şi care chiar dispare, ca fatalitate biologică, rezervându-⁠şi, însă, şansa redescoperirilor, semnând – împreună – în răstimpul „dezgheţului” ideologic, un moment resurecţional, refăcând legăturile cu o tradiţie boicotată.

În cadrele acestei generaţii, Augustin Buzura reprezintă un caz. Citite / recitite dincolo de timpul lor, cărţile fostului clujean, un moralist grav, îndatorate – temperamental – seriozităţii ardeleneşti, aparţin unui supravieţuitor. Întrebarea e cum tratează generaţiile mai noi de lectori astfel de romane, de un criticism încrâncenat, legate sever de realitatea sociopolitică înconjurătoare, în raport problematizant, denunţător, la limita insuportabilului, vehiculând o viziune sumbră, cu o Românie comunizată, livrând adevăruri interzise (atunci). Dincolo de mesajul camuflat, denunţând incisiv distanţa dintre iluzii şi realitate, scrisul lui Buzura n-⁠a fost ocolit de reproşuri. Era amintit, de pildă, stilul greoi şi patetismul turbulent (Alex Ştefănescu), „desenul unic” şi personajele-⁠marionetă (M. Ungheanu) sau iritantul psihologism veleitar, cum zicea N. Manolescu. Să amintim că acelaşi M. Ungheanu, participant la o masă rotundă (Cinci critici despre o carte, în România literară, nr. 10/4 martie 1971) prilejuită de apariţia romanului Absenţii, sesiza că tânărul prozator „e sincronic literaturii occidentale”. Observaţie esenţială! Avem de-⁠a face, însă, survolând harta scrierilor, cu puternice romane sociale, sincere, invitând – în epocă – la cititul printre rânduri, iscând vâlvă, cozi şi, desigur, alerta autorităţilor. După ce autorul, epuizat, luptase cu cenzura („negocieri”, concesii etc.), radiografiind un mediu constrângător, deformator, strivind personalităţile, încercând a salva prin monologuri sufocante, cu puseuri melodramatice şi aluzii deranjante, subversive, propunând confruntarea, tocmai autenticitatea. Inadaptaţii lui Buzura, recapitulându-⁠şi eşecurile, refuză dresajul, ingerarea minciunilor şi traversează seismice crize de conştiinţă; exprimă destine frânte sub tăvălugul Istoriei, dar nu vor să fie „o mobilă dinamică”. Captiv, poate, al unei formule, prozatorul dezvoltă situaţii repetitive (medii, conflicte, drame) într-⁠o proză justiţiară, datată, s-⁠a spus, cu imens succes de public (cândva), dependentă de o lume promiscuă (moral şi intelectual) care ar fi dispărut. Oare chiar a dispărut? Rămân, desigur, dificultăţile de elaborare, documentarea trudnică, greoaie, invitând la tenacitate lecturală. Nu mai sunt probleme cu cenzura (vezi Tentaţia risipirii, 2003), dar mizeria, degradarea, zarva politicianistă ne însoţesc cotidian, încât, în asprele sale rechizitorii, Buzura – constata N. Manolescu – „a rămas la fel de pesimist astăzi ca şi ieri”. Stilistic acelaşi şi în scrierile postdecembriste, oferind expediţii romaneşti în căutarea adevărului (care „trebuie şi poate fi spus”), el developează experienţe traumatizate, pendulând între singurătate şi frică, putere şi umilinţă, revoltă şi laşitate. Şi care se refugiază în obositoare monologuri despletite (testând răbdarea cititorului), tocmai pentru a ajunge la salvatorul liman al eliberării morale. Ca dovadă, producţiunile mai noi precum Recviem pentru nebuni şi bestii, cu un Matei Popa dedicat jurnalisticii, traversând un „anotimp istoric incert” (tranziţia postcomunistă), cu o istorie „bulversantă”, confuză şi lungi confesiuni, cu biografii palpitante, la cota senzaţionalului, populate cu impostori, delatori, profitori, parveniţi etc., cu – inevitabil – calomnii, mistificări şi ameninţări. Şi în care protagonistul, „un fel de Atila al presei”, în ochii cinicului doctor Cernescu, onest, lehamisit, încercat de insidioasa frică, se va întreba „la ce bun” efortul său de a lumina adevărul (la cotidianul Cronica zilei), „spovedindu-⁠se”, într-⁠o retrospecţie stufoasă, unei ascultătoare ideale, traducătoarea şi fermecătoarea Anca Negru. Sau în acel „prim caiet”, anunţând un Raport asupra singurătăţii (2009), prin sihăstria doctorului Cassian Robert, şi el un dilematic, vizitat de spaima de boală şi de moarte; şi care, cu „simţuri trezite”, ascultând glasul vieţii (Mara), renaşte spectaculos. Fireşte, prin complicaţii de psihiatru („exerciţii de tăiat firul în zece”) care, în al doilea caiet, după părăsirea staţiei meteorologice, pot pregăti, raţional judecând, abandonul, acel alt sfârşit, cu trena durerilor, spaimelor, a „ruşinii”. Pentru bătrânul doctor Cassian, trezit la o nouă existenţă, cotropit de „setea de a trăi”, Mara e „chiar viaţa”.

În fond, după o documentare exasperantă, aşteptând declicul, acel ceva urnind maşinăria romanescă, A. Buzura palpează răbduriu, din varii unghiuri, adevărurile mari, radiografiind „obsedantul prezent”, cum spunea o poetă; conştiinţe în criză, cercetată pe spaţii ample, încâlcite monologuri, anchete, depoziţii, observaţii şi, negreşit, problema refugiului, încercând a evita/ alunga moartea psihică, iată, rezumând, miza cărţilor sale: masive, dificile, provocatoare, „scormonitoare”, ar fi zis Eugen Simion, refuzând o lectură leneşă, epidermică, de ventilaţie mentală. Fin analist, pasionat de radiografia socială şi problematica morală, Augustin Buzura oferă prin cărţile sale o depoziţie chinuită de frisonul interogativ. Eroii săi au de ales între a trăi şi a supravieţui. Tăcerea – preciza cândva scriitorul – înseamnă aprobare, vinovăţie, laşitate; având curaj, pierzi dar exişti.

Ce vrea, de fapt, Buzura? „Uneori cred – mărturisea romancierul – că în toate cărţile mele am spus cam aceleaşi lucruri”. Or, hiperlucizii lui Buzura, trecuţi prin „şcoala” suferinţei, dezvoltă o viziune psihiatrică asupra lumii. Poţi găsi un loc curat, se întreabă ei, în care să trăieşti fără umilinţă? Traumatizaţi, solitari, structuri fragile, aşadar, ei se înrolează în cruciada pentru Adevăr. Agresiunile exteriorului, fluxul memoriei, lungile confesiuni sau gravele anchete nu împărtăşesc grija formulei, sterila calofilie. Conţinutul covârşeşte forma. Mai mult, modernizarea prozei, aşa cum o înţelege romancierul, nu presupune goana după formule, scheme, tehnici etc., ci vizează conţinutul. Romancierul (care e şi medic) ştie că fiecare om are „o clapă sensibilă”. Mărturisindu-⁠şi dezgustul şi căutându-⁠şi izbăvirea cu încrâncenare eticistă, eroii lui Buzura seamănă; suferă toţi de „aceeaşi maladie tâmpită”, par deci „programaţi”, reduşi la acelaşi numitor; cer, nota un critic, să respire „mai liber” într-⁠un context ostil, stăpânit de reflexe totalitare, egalizând vocile. Obsesia eticului alimentează acest impuls justiţiar, punând sub lupă împrejurările. Fireşte, e vorba şi de cazierul epocii, de nuditatea faptelor, de rigorismul moral care ne fixează în maniheism; dar, mai cu seamă, va fi vorba de haloul meditativ dilatând efectele, de imposibilitatea comunicării, de erupţia răului şi căutarea erorilor într-⁠un dialog „eliberator”. Sunt idei care dor şi scriitorul, judecând viaţa, trebuie să depună mărturie. Buzura n-⁠a suportat niciodată rozul. Din observarea realistă a mediilor sociale (învăluită într-⁠un limbaj camusian), din credinţa că scriitorul are obligaţia de „a vorbi sau a striga în numele altora”, romancierul pătrunde într-⁠un univers aberant, înţelegând că adaptarea este o „pervertire etică”. Vrea să afle, din magma mărturisirilor, în monologuri torenţiale, „ce se întâmplă cu noi”, vrea ca omul – înlănţuit de circumstanţe, cum spunea Preda – să nu se piardă, ameninţat de frica oarbă, scufundându-⁠se în moartea psihică.

Devotat literaturii ca puţini alţii, Buzura a probat, de-⁠a lungul anilor, o consecvenţă esenţială. Idealul său a fost şi a rămas cel de a spune adevărul. Astfel, pagina sa, aridă şi densă, se încarcă de gravitate şi radicalitate. „Dacă ţi se dă hârtia liniată, scrie printre rânduri” – nota, undeva, Jimenez. Citat de Buzura, îndemnul de mai sus i-⁠a direcţionat scriitura, conjugând impulsul confesiv cu elanul justiţiar. Scriitorul adevărat, afirma răspicat Buzura, nu se poate instala în minciună. De altfel, apropierea (chinuitoare) de adevăr a conferit literaturii – observa romancierul – prestigiu şi căutare. A scrie însemna „a sesiza întrebările vremii, dramele ei” (citim în Bloc notes, 1981). Or, conduita sa literară a dovedit o nealterată calitate morală, ferită de eroisme conjuncturale, oferind – în schimb – o pildă de demnitate cotidiană. Ar trebui să recunoaştem că, până în decembrie 1989, Buzura întruchipa, la noi, o mentalitate singulară. Luptând cu metehnele „bizanţului literar” şi servilismul generalizat, Buzura lupta, concomitent, cu schemele şi clişeele literaturii rozacee (căzând, e drept, uneori, în propriile-⁠i scheme).

Scriitorul adevărat, afirma răspicat Buzura, nu se poate instala în minciună. De altfel, apropierea (chinuitoare) de adevăr a conferit literaturii – observa romancierul – prestigiu şi căutare. A scrie însemna „a sesiza întrebările vremii, dramele ei” (citim în Bloc notes, 1981). Or, conduita sa literară a dovedit o nealterată calitate morală, ferită de eroisme conjuncturale, oferind – în schimb – o pildă de demnitate cotidiană.

Să reamintim că, prin Absenţii, Buzura dobândise o fulgerătoare reputaţie, obţinută „pe cale naturală”, nota Mircea Iorgulescu; dar au urmat interdicţii şi epurări după „lovitura propagandistică” din 1971 (faimoasele Teze din iulie), încât romanul în cauză, deloc luminos, trecut pe lista neagră, i-⁠a asigurat scriitorului şi o faimă politică, fiind căutat avid de cohorta cititorilor. Această dublă notorietate (literară şi politică), deturnată şi exploatată de adversari (până la a-⁠i nega talentul, artisticitatea etc.) a creat, desigur, aşteptări înalte. Iar prozatorul, prin scrierile care au urmat, în contextul unei cenzuri capricioase, „negociind” dur, şi-⁠a onorat blazonul.

Ca mărturie (credibilă) a epocii, propunându-⁠şi, prin cărţi rezistente (valoric), cunoaşterea omului „din interior” (trecut, sub semnul angoasei, prin experienţa înfrângerii), Augustin Buzura raportează asupra adevărului trăit, branşat la „sângele viu al zilei”. Pe bună dreptate, Ion Simuţ constata că ar fi greu de ima­ginat o carte „de divertisment” sub semnătura lui Augustin Buzura, un intelectual neliniştit, frământat de suferinţele, agresiunile, absurdităţile provocate de o lume rău alcătuită, subjugată de „canonul periferiei”. Firesc, aşadar, ca şi publicistica sa să fie o lectură polemică a realităţii imediate, inventariind eşecuri şi dezamăgiri în lungul şir al decepţiilor. Condamnând improvizaţia, retorica găunoasă şi superficialitatea, vacarmul stârnit, în zodia haosului, de atâtea „mediocrităţi lucitoare”, prozatorul deplânge întârzierea reformei morale. Sperata înnoire, în pofida unor bufeuri reformiste, s-⁠a împotmolit, noii procurori, sub flamura revizuirilor, iubind etichetologia, poartă campanii înverşunate. Poate fi, aşadar, Augustin Buzura un autor „expirat”?

S-⁠a spus că romanele lui Buzura, cu cert potenţial subversiv, veritabile manifeste, îndeamnă la o lectură contextualizantă. Ele propun, prin introspectare, o morală a rezistenţei, dar, în egală măsură, sunt sociografii în haină ficţională, schiţând un tablou de moravuri, cercetând rechizitorial o lume care a fost: mutilantă, alienantă, „deraiată” (cf. Mircea Iorgulescu). Întrebarea e dacă noile generaţii de cititori descoperă, dincolo de cazierul epocii, tensiunea morală, dacă nu cumva percep muzeistic aceste titluri (ca sever „datate”), cu o problematică anacronică, ancorate în acel obsedant prezent, consumat. Altfel spus, dacă trec proba timpului, asigurându-⁠şi supravieţuirea. Augustin Buzura se arată încrezător; în fond, personajele sale – ne asigură şi Viorica Gligor, într-⁠un documentat „itinerar monografic” (v. Feţele adevărului: dimensiunea morală a romanelor lui Augustin Buzura, 2014) – sunt „ipostaze ale obsesiilor, ale căutărilor şi ale eşecurilor noastre”, explorând adevărurile general-⁠umane. Or, solitarii lui Buzura, observăm, ameninţaţi de concretul existenţial (alienant), caută refugii („vii”, în unele, înşelătoare, cazuri), vor „puţină căldură umană”; îşi oferă, la flama lucidităţii (amintind de tradiţia camilpetresciană), dureroase introspecţii, problematizează inconfundabil, speră în resurecţia morală, ca reîntemeiere. Prozatorul, făcând parte dintr-⁠o generaţie „ţintită” (cum zicea însuşi Augustin Buzura), ducând, încă, povara romanului, denunţă vehement tocmai sărăcia morală. Pentru autorul Refugiilor scrisul rămâne o nevoie vitală, având o evidentă miză morală.

Prizat, îndeosebi, foiletonistic şi elogiat (cu o notabilă excepţie: C. Regman), „clinicianul” Augustin Buzura invită şi la o lectură metacritică, cum se încumeta Sorina Sorescu, notând că volumele lui Buzura sunt „un experiment mereu reluat”. Evident, formaţia de psihiatru îl încarcă cu o responsabilitatea sporită, veghind ca, într-⁠o societate totalitară, memoria să nu fie ştearsă. Şi critica nouă, prin câteva voci deja de autoritate, crede că romanele lui Buzura, fără happy-⁠end, cu „dedesupturi parabolice”, rezistă.

Să reamintim că Ion Simuţ, în monografia dedicată prozatorului (Aula, 2001) recomanda o lectură „dincolo de atitudinea politică şi socială”, ţintind „universalii ontologice” (cf. Oana Soare). Aşa fiind, romanele lui Buzura nu pot fi doar documente istorice, ambalate ficţional, ca mărturie a unor adevăruri ocultate, livrate „pe jumătate”. Reproşul, vizând epidemica literatură justiţiară în ansamblu, anulează însăşi condiţia ei de „document”. Cum eludarea politicului este imposibilă, o dublă lectură (estetică şi contextuală) ne îngăduie să redescoperim universul ficţional al unui scriitor care s-⁠a vrut o conştiinţă, dar şi „istoria fabuloasă” a apariţiei cărţilor sale (chinul redactării, pertractările obositoare cu cenzura / cenzorii, dificultatea lecturii, „agravată cu trecerea timpului”, cum crede N. Manolescu). Epoca se dezvăluie, fireşte; romanele lui Buzura, ca variaţii pe o temă obsesivă (ratarea „ca epifenomen”, sesiza Oana Soare, alienarea etc.) pot fi extrase din contextul sufocant al terorismului de stat, punând în discuţie, în sens larg, însăşi condiţia umană ca miză morală.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Adrian Dinu Rachieru

Adrian Dinu Rachieru, sociolog, critic și istoric literar, eseist, prozator, profesor universitar, doctor în sociologie, actualmente prorector al Universităţii „Tibiscus” din Timişoara. S-a născut la Soloneţ- Suceava, la 15 septembrie 1949. Este absolvent al Liceului „Ştefan cel Mare” din Suceava [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest