Contemporanul » Lecturi » Zanfir Ilie: Labirintul textului

Zanfir Ilie: Labirintul textului

Personajul descoperă nevoia de divinitate de la care omul „a dobândit conştiinţa existenţei” şi imperiul singurătăţii, unde îşi trăieşte tragediile şi bucuriile. Încercarea prin care trece îl determină „a-⁠şi privi sufletul faţă-⁠n faţă”.

În 1926, aproximativ la mijlocul intervalului de timp dintre capodoperele „Pădurea spânzuraţilor” (1922) şi „Răscoala” (1932), din fondZanfir-afis-Liviu-rebreanuul de surpriză, de atitudine şi de capacitate înnoitoare în abordarea epică, Liviu Rebreanu publică romanul „Ciuleandra”, după un stadiu pasager de nuvelă („Nebunul”), ca şi în alte cazuri ale scrierilor sale. Critica literară întâmpină cartea cu promptitudine şi cu amabilitate, dar şi cu automatisme de încadrare, cu prejudecăţi în estimarea valorică şi cu stângăcie interpretativă care va fi depăşită abia după zeci de ani.

La fel ca în receptarea fenomenului liric, în general, criticii sunt foarte preocupaţi de exprimarea unei judecăţi de valoare şi mai puţin de argumentarea ei în contextul operei propriu-⁠zise, sau a creaţiei scriitorului, nemaivorbind de extrapolarea în spaţiul literaturii universale. În privinţa lui Liviu Rebreanu ar fi fost cazul ca fiecare din aceste componente să constituie subiect de studiu, fapt care nu s-⁠a întâmplat decât arareori. Astfel se explică în cronicile de întâmpinare modul abuziv de referire pe spaţii extinse la operele anterioare, apoi rezumarea domestică a conţinutului narativ, încheiate cu aşezarea în curente literare, filosofice, ştiinţifice, sociale etc. şi cu emiterea unor consideraţii care să împace pe toţi: pe autor, pe cititori, pe confraţi.

Astfel procedează Pompiliu Constantinescu (Magia mitului artistic, în Viaţa literară, nr. 15, 1926), deschizând fără mari obligaţii seria celor ce întâmpină romanul. Perpessicius scrie mult mai aplicat: „Este în acest nou roman al d-⁠lui Liviu Rebreanu un aşa de preţios dar de reconstituire psihologică, încât chiar dacă, precum e şi firesc, unele trepte vor fi sărite, opera nu suferă în întregul ei.” (Liviu Rebreanu: „Ciuleandra”, Cuvântul, nr. 9, 1927). Cantonaţi în motive de admiraţie, criticii literari intră în mlaştina prejudecăţilor (Rebreanu – geniul sufletului colectiv, al perceperii lumii rurale, regizor al scenelor cu mulţimi în mişcare, observator al personajelor instinctuale, primitive, brutale etc.), fără a remarca acumulări care ies din reţetele cunoscute de ei, îndeosebi când nu fac parte din registrul epic consacrat în imaginea autorului.

Sentinţele critice sunt departe de a fi infailibile, oricât de celebre şi descifrabile au semnăturile: „Într-⁠o literatură încă săracă în invenţie ca a noastră, Ciuleandra înfăţişează o nuvelă onorabilă, rece, superficială, deşi bine întocmită.” (G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Ediţia a II-⁠a revăzută şi adăugită, Ediţie şi prefaţă de Al. Piru, Editura Minerva, Bucureşti, 1985, p. 735). Cu trecerea timpului, lecturile precipitate sau în diagonală autoritară solicită revizuiri exegetice, generate de itinerariul textului.

Tocmai când se pregăteau să plece la Balul Regal de la Curte, tânărul Puiu Faranga are o criză de pierdere a raţiunii şi, purtat de valul unei furii inexplicabile, îşi sugrumă consoarta, pe splendida şi discreta Madeleine, murmurând mecanic: „– Taci!… Taci!… Taci!…”, deşi biata făptură nu se opunea deloc faptei lui criminale şi, mai ales, nu spunea nimic. După momentul iniţial de stupoare la aflarea actului criminal, Policarp Faranga, tatăl, fost ministru de justiţie, ia măsuri operative de limitare a dezastrului. El acţionează ca un complice dedicat, care pune problema salvării ucigaşului şi nicidecum a acceptării nebuniei lui drept cauză a întâmplării. I se alătură necondiţionat mătuşa Matilda, care jeleşte formal soarta victimei (totuşi, fiică adoptivă), mângâind asasinul şi încurajându-⁠l ca pe un om sănătos: „… Oh, la pauvrette!… Ce catastrofă! Iacă, plec!… Puiule scump, fii tare! Durerile şi nenorocirile pentru oameni sunt lăsate de Dumnezeu!… Nu-⁠ţi pierde cumpătul şi nu dispera, pauvre petit. Puişor!…”.

Arborele genealogic al familiei, care ajunge până în vremea vestitului domnitor Vlad Ţepeş (1456-⁠1462 şi ianuarie 1475) cu menţiuni onorante despre demnitatea, cinstea şi gloria unui strămoş vrednic, îi dă bătrânului Faranga un sentiment special al datoriei şi al obligaţiei de a-⁠l continua, acceptând chiar şi abaterea de la normele comune pentru dreptate şi adevăr. După o tinereţe aventuroasă, devenise om serios şi grav, poposise şi în politică, ocupându-⁠se continuu de copilul care însemna viitorul familiei.

Se străduise să ţină şi locul mamei pierdute la naşterea lui Puiu, pregătindu-⁠l pe băiat pentru misiunea vieţii: „Iubea într-⁠însul nu numai pe copilul său şi amintirea mamei copilului, ci pe continuatorul neamului. Se iubea pe sine însuşi. Îi părea rău de viaţa de odinioară şi-⁠l muncea teama să nu se răsfrângă asupra copilului păcatele tinereţii lui desfrânate.” Are teoria lui temeinică despre rolul lui Puiu: „S-⁠a gândit să-⁠l însoare cu o fată prin care să regenereze şi împrospăteze sângele neamului. Căsătoriile între odrasle de familii prea vechi dau progenituri şubrede. Când e prea albastru, sângele e un stigmat de degenerescenţă…”.

Acum, preocupat de rezolvarea situaţiei, cheamă pe prefectul poliţiei, anunţând „un moment de rătăcire” al copilului Puiu, care admite înaintea lui că a greşit. Îl îndreaptă cu asprime, precizând că este un asasin, dar că nu concepe să fie „un Faranga ucigaş ordinar, ca orice derbedeu”. Aşadar, „Crima naşte ispăşirea” şi sancţiunea trebuie căutată în salvarea prin atribuirea faptei unui moment de nebunie temporară, accident care implică o anume nobleţe şi posibilitatea de recuperare într-⁠un sanatoriu pentru o viaţă nouă. Îi cere imperios fiului să intre în această variantă „căci în joc nu eşti doar tu, cu persoana ta, ci sunt şi eu şi, împreună cu noi, toţi strămoşii noştri”.

Puiu Faranga este internat în sanatoriul doctorului Demarat, fost coleg şi prieten al tatălui său, cu bunăvoinţa îndatoritoare şi complice a prefectului şi a procurorului. Singurătatea îi prilejuieşte reprezentări onirice, reflecţii lucide asupra faptei şi proiecte de variante convingătoare de comportament deviant: „Aici nu poate fi vorba de o nebunie veritabilă şi permanentă, ci de justificarea unui moment nenorocit. Trebuie doar o simulare inteligentă, ceva aproape imperceptibil, ceva exprimat în oarecare nuanţe suspecte sau în vreo atitudine grotească.” Neutralitatea doctorului Ion Ursu i se pare, pe rând, încurajatoare, suspectă, binevoitoare, duşmănoasă, înţelegătoare, justiţiară, grijulie,Zanfir-art-SAM_2960răzbunătoare etc., în funcţie de amănunte ale fizionomiei, de cuvinte, de propriile gânduri atribuite contului atitudinal al interlocutorului etc. Rămâne stabilit ca studiul observaţiei să determine concluziile medicului „dacă responsabilitatea legală, în cazul de faţă, e deplină, parţială sau eventual nulă”.

Cei doi cad de acord să încerce reconstituirea evenimentelor. Acţiunea se anunţă foarte dificilă şi delicată. Ucigaşul acuză tăcerea victimei ca factor declanşator al crizei minţii sale: „Madeleine era tăcută, ca totdeauna. Am întrebat-⁠o ceva, nu ştiu ce. N-⁠a răspuns. Am repetat întrebarea şi ea s-⁠a uitat la mine parc-⁠ar fi fost absentă, şi cu toate astea m-⁠a cuprins o mânie, îmi aduc aminte, ceva ce nu mai simţisem niciodată. Îmi vâjâiau urechile şi mi se părea că ea ţipă şi mă insultă, dar nu ştiu de ce mi se părea…”. El atribuie victimei ţipătul său interior care îl asurzeşte şi, vrând să-⁠l facă să înceteze, săvârşeşte o crimă, stimulat de atitudinea pasivă a tinerei femei. Doctorul îi spune că o cunoscuse pe decedată şi lui Faranga i se năzare că ar fi avansată ideea infidelităţii soţiei sale. Protestează vehement, liniştindu-⁠se după ce doctorul precizează că poate fi vorba de o formă de gelozie neargumentată dar prezentă în subconştient. Bântuit de suspiciune faţă de Ion Ursu, se plânge tatălui, însă acesta îl linişteşte: simularea lui va fi validată, fiindcă aristocratul fost ministru Policarp Faranga nu va permite să se desfăşoare cazul decât aşa cum trebuie. Sunt subînţelese suferinţa şi obligaţiile pentru sărmana Madeleine. Presa controlată avea să prezinte publicului „o mare nenorocire”, nu „o crimă senzaţională” pentru jurnalele de scandal.

Observând peisajul hibernal, Puiu Faranga reface amintiri şi conversează cu gardianul-⁠infirmier Andrei Leahu, angajat de tatăl său. Descoperă că acesta este dintr-⁠o comună din Argeş şi că amândoi au păreri asemănătoare despre jocul Ciuleandra/ Şuleandra. Leahu trecuse printr-⁠o dramă de infidelitate a soţiei, căreia avusese puterea să îi evite finalul tragic. Reflectând comparativ la faptele respective, Puiu ajunge la ideea „că nu el poate fi vinovat de ceea ce s-⁠a întâmplat, ci soarta care i-⁠a turnat în sânge pornirea neînfrânată spre crimă”. I se pare că rezistase eroic acestui blestem, dar că într-⁠o clipă de vulnerabilitate cedase instinctului criminal şi că numai întâmplarea o aşezase pe Madeleine în calea lui şi nu pe altă persoană. Înţelege că bătrânul Faranga cunoştea înclinarea lui spre violenţă ucigaşă şi că, de mai multe ori, îl protejase încă din copilărie de manifestarea ei. Felul cum trăia momentele erotice şi sexuale prefigurau excese fatale: „Multe femei i-⁠au şi spus, mai în glumă, mai în serios, că se poartă în iubire ca un criminal sadic. Pe Madeleine iarăşi, de când a văzut-⁠o întâia oară, i-⁠a venit mereu s-⁠o strângă la piept până-⁠şi va da sufletul în braţele lui.” Consemnarea prenumelui de Mădălina, în loc de Madeleine, în anunţul funebru, dezvoltă în mintea pacientului alte momente descumpănitoare în relaţia cu doctorul Ursu. În ziua înmormântării, se roagă fierbinte pentru Madeleine, cu sentimentul că o însoţeşte la groapă. Prezenţa doctorului la ceremonie dă de gândit simulantului, dar Policarp Faranga îi cere încă o dată să aştepte liniştit.

Personajul descoperă nevoia de divinitate de la care omul „a dobândit conştiinţa existenţei” şi imperiul singurătăţii, unde îşi trăieşte tragediile şi bucuriile. Încercarea prin care trece îl determină „a-⁠şi privi sufletul faţă-⁠n faţă”, după un parcurs superficial şi neglijent al vieţii. O nouă întrevedere cu Ursu îl conduce la amintirea întâlnirii cu soţia şi devenirea ei din Mădălina cea plină de exuberanţă, în distanta Madeleine, tăcută şi melancolică, tristă şi supusă, cu parfum suav de prăjitură proustiană şi cu identitate de substantiv propriu, după alegerea de la jocul Ciuleandra, căruia i se face o descriere antologică în literatura universală, ca univers de manifestare a sentimentelor, prin mişcare necontenită şi gestică frenetică: „… Şiragul de jucători, parc-⁠ar vrea să sfideze şi să stârnească pe lăutari, se repede mai furtunos, picioarele hurducă pământul cu bătăile, vârtejul porneşte din nou, mai strâns, mai încăpăţânat, se încolăceşte iar şi se descolăceşte şi, în cele din urmă, se încheagă într-⁠un vălmăşag de trupuri zdrobite. Aşa, pe loc, câteva minute, nu ştiu cât timp, în acelaşi ritm nebunesc, flăcăi şi fete se frământă, tremură, tropăie. De câteva ori clocotul de patimă e străpuns de chiote prelungi, ţâşnite parcă din străvechimea vremurilor, sau de vreun ţipăt de femeie cu sânii aprinşi de strânsoare… Şi aşa, jocul pare că va continua până ce toţi jucătorii îşi vor topi sufletele într-⁠o supremă înflăcărare de pasiune dezlănţuită. Dar, brusc, ca şi când l-⁠ar fi tăiat cu foarfecele, cântecul se frânge şi îngrămădirea de tineri se risipeşte într-⁠un hohot de râs sălbatic, ca geamătul unei imense plăceri satisfăcute, încât chiar văile se umplu de un cutremur, parcă furia patimei omeneşti ar fi deşteptat până şi instinctele de amor de mult înţelenite ale pământului…” (Ciuleandra).

Amintindu-⁠şi de atmosfera Ciuleandrei, Puiu Faranga mărturiseşte că se simte cuprins de o patimă cumplită şi că „poate să explice extazul dansului, al dansului ca o manifestare a dorinţei supreme, ba chiar al dansurilor religioase care se sfârşeau prin mutilări sau sacrificii umane…”. Fascinat de copila de 14 ani şi stârnit de împotrivirea ei, tânărul aristocrat o alege de viitoare soţie, iar tatăl realizează tranzacţia, după ce verifică sănătatea sângelui familiei: „O oră de tratative şi târguială s-⁠au terminat cu o învoială categorică.” Mădălina este adoptată rapid de mătuşa Matilda şi, în ciuda protestelor ei, este luată de lângă ai săi şi dusă la Bucureşti, unde intră în proces intensiv de madeleineizare, adică de educare cu guvernantă şi institutoare, de familiarizare cu exigenţele protocoalelor din înalta societate, de dresaj comportamental ireproşabil. Copila debordând de vitalitate şi de vioiciune primeşte tot ce i se oferă cu apatie, cu blazare, dar şi cu dotare deosebită în asimilarea noilor reguli. Progresele înregistrate (învaţă franceză şi germană, deprinde bunele maniere, poartă veşmintele cu graţie, capătă aer distins, frumuseţe distantă, mister melancolic şi prospeţime florală strălucitoare dar artificială), sunt mari şi o transformă într-⁠o tânără irezistibilă. Rememorarea imaginii Mădălinei îl captivează pe Faranga, eliberându-⁠l de încărcătura vinei, însă are efect negativ asupra confesorului său.

Conversaţia cu Andrei Leahu atinge un subiect sensibil – jocul Ciuleandra/Şuleandra (în rostirea gardianului, numele popular, de fapt). Dincolo de consideraţiile semnificative ale celor doi (joc frenetic, greu, de transă cvasimistică, necesitând lăutari buni şi participare fără pic de răgaz…), se produce prima defecţiune a pacientului: „Puiu se chinuia să-⁠şi reamintească melodia Ciuleandrei şi pentru că nu izbutea, se simţea profund nenorocit. Îi trecu prin gând că ar trebui să schiţeze paşii ca să-⁠şi amintească mai repede. Îşi dădu seama că gândul e bolnăvicios, îl alungă şi-⁠şi zise ruşinat că gardianul l-⁠ar crede smintit.” Instalarea obsesiei se face sub semnul nevoii torturante de a reconstitui melodia: „Peste împotrivirea lui, în fundurile minţii îşi zicea că trebuie să mai încerce să-⁠şi rememoreze melodia blestemată. Se dezbrăcă, se sui în pat şi, parc-⁠ar fi vrut să înăbuşe pornirea ce creştea într-⁠însul vijelios, închise ochii şi îşi trase tartanul peste cap. Crâmpeiele de melodie însă îl urmăreau acum ca nişte albine întărâtate…”.

Solicită atenţia doctorului Ursu şi îi destăinuie rezultatul propriei investigaţii după o muncă titanică: şi-⁠a dat seama că e împovărat cu o cumplită ereditate criminală. Are convingerea că nebunia lui este definitivă şi iremediabilă.
În această stare, îl invadează aluvionar superstiţia legată de numărul treisprezece, pe care îl găseşte direct sau în combinaţii dintre cele mai sofisticate şi ingenioase din viaţa sa. Alimentate obsesiv, suspiciunile la adresa doctorului Ursu determină luarea hotărârii de mutare la alt sanatoriu, context în care află că respectivul personaj era chiar din localitatea Vărzari, din Argeş, unde o găsise pe Mădălina. Explicaţiile dintre medic şi pacient stau sub semnele capriciilor celui de-⁠al doilea şi al reticenţei celui dintâi.

În singurătate sau în compania gardianului Leahu, Puiu Faranga caută cheia melodiei şi a jocului. În disperare de cauză, improvizează: „Nu melodia importă, ci paşii, adică jocul în sine! Întâi a fost mişcarea, deci dansul, şi abia mai târziu a venit cântecul ca un sprijinitor al ritmului! Prin urmare melodia trebuie să se adapteze mişcării, nu invers…”. Treptat, intră în vertijul jocului, în care se dizolvă şi cel al minţii.

Revederea cu mama Mădălinei îl aruncă în teritoriul neliniştii şi al tristeţii, „parcă ivirea acestei femei i-⁠ar fi răscolit viaţa din temelii”. Revendicările meschine ale celei ce îşi vânduse copila îl scot din atitudinea profesională pe doctor, fostul adorator al fetei, de la care acum aşteaptă sprijin. El îi vorbeşte dojenitor şi cu obidă: „M-⁠ai ascultat dumneata atunci pe mine? zise Ursu roşind şi cu o emoţie nouă în voce. Şi acum ai vrea să te învăţ eu să înşeli lumea?… Eu n-⁠am înşelat niciodată pe nimeni, lele! Numai alţii m-⁠au înşelat, dar eu m-⁠am ţinut totdeauna de vorbă!”.

După îndepărtarea femeii, doctorul recunoaşte că o iubise pe Mădălina şi că încercase cândva să o oprească de la înstrăinarea prin măritişul nedorit. Îi relatează cum o reîntâlnise întâmplător, nefericită, nostalgică: „I-⁠am fost prezentat ca oricare străin. A tresărit scurt, mi-⁠a întins mâna şi mi-⁠a spus câteva vorbe convenţionale. Atât. Dar eu eram mulţumit, căci în ochii ei – acum îţi pot spune chiar şi dumitale – am văzut că nu mă uitase şi am înţeles că ar schimba toate bogăţiile şi succesele ei pentru circumscripţia ceea rurală pe care o visasem odinioară împreună…”.
Medicul îi comunică rezultatul constatărilor sale, ca să închidă şirul speculaţiilor bolnave ale lui Puiu Faranga: „Eşti tot atât de puţin răspunzător de fapta ceea pe cât ai fost de cea dintâi, când ai luat pe Mădălina din Vărzari!”.
Precizase deja când Faranga motivase extatic că a ucis-⁠o pe Mădălina din prea multă iubire: „Ai omorât-⁠o chiar de două ori; întâi i-⁠ai ucis sufletul când ai luat-⁠o şi a doua oară i-⁠ai ucis şi trupul!…”

După reflecţie îndelungată, bolnavul anunţă un moment al adevărului, recunoscând buna-⁠credinţă a doctorului şi dorinţa sa iniţială de a înşela. Doreşte să înceteze această situaţie, tocmai în vederea unei ispăşiri adevărate. Cu totul neaşteptat, îşi însoţeşte declaraţia cu o tentativă criminală la adresa doctorului Ursu, răcnind aceleaşi cuvinte ca la sugrumarea Mădălinei („Taci!…Taci!…Taci!…”). Apoi, în camera de izolare, se regăseşte în refugiul Ciuleandrei, în jocul posesiv al minţii tulburate iremediabil.

Medicul aduce la cunoştinţă tatălui neliniştit că optase în referat pentru diagnosticul dorit de acesta („iresponsabilitate rezultată dintr-⁠o zdruncinare trecătoare de nervi”), dar că realitatea pare să fie alta. Fără hârtii, fără cuvinte, îl conduce pe bătrânul aristocrat în faţa camerei bolnavului, invitându-⁠l să privească prin vizor: „Puiu, în pijamaua descheiată, cu pieptul gol, cu faţa asudată şi veselă tropăia pe loc, fredonând sacadat o arie închipuită…”. Nebunia ucigaşului se aşezase în drepturile realităţii, dincolo de orice relaţii sociale, de complicităţi profesionale, de intenţii protectoare, de tranzacţii avantajoase sau falimentare.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, înființată în 1981, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest