Contemporanul » Lecturi » William Faulkner în lectura lui Sorin Alexandrescu

William Faulkner în lectura lui Sorin Alexandrescu

W. Faulkner a fost înţeles greu, târziu, diferit, inept şi judicios, încă lipsea în 1969 exegeza „decisivă”. Cronologic, marele prozator este abordat critic serios din 1939, la 10 ani după ce publicase Zgomotul şi furia.

Monografia lui Sorin Alexandrescu, William Faulkner (Ed. pentru Literatură Universală, Bucureşti, 1969) nu este william-faulkner-sorin-alexandrescu-cartedecât pe jumătate sau chiar mai puţin structuralistă, iar în latura aceasta propune un structuralism de un anume mod. I-⁠aş spune propriu românesc, adică deopotrivă simplificat, şi atunci capătă şi caracter de aplicaţie, dar şi complicat, iar atunci aplicaţia ajunge eludată ori blocată. De altfel, S. Alexandrescu a recunoscut că la data aceea nu cunoştea pe deplin structuralismul, asimilat şi dezasimilat pe parcurs. Dedicată tatălui, cartea masivă ca text, este alcătuită din „pagini tardive”, târzii poate mai ales ori numai pentru dedicant, monografistul fiind, e drept, şi el matur, avea 32 de ani. În „expertiză”, paginile au fost luate, metodic, ca premature. Monografie? Studiu, notează autorul cărţii (v. pp. 245, 460). Studiul monografic are părţi deliberat nestructuraliste, pagini tardive ca şi poate chiar cu metodă, impuse desigur mai cu seamă de condiţia tezei de doctorat, funcţia primară a lucrării.

O repede ochire de cuprins constată o exegeză tangentă ori centrată la om şi operă, aceasta integral circumscrisă şi nu doar în componentele ei exemplar diferenţiate: ciclul „epopeic” Yoknapatawpha, apoi tot ce este în afara acestui ciclu. Vine la rând tipologia (extra)literară a civilizaţiilor şi a personajelor: indianul, aristocratul, albul sărac, omul de afaceri, negrul, yankeul, intelectualul şi metisul. Urmează dominanta existenţială şi estetică a tragicului, arhaic, sacru şi profan, destinul, răul social, presiunea libidoului; este inclus şi comicul în tragic. Apare şi demersul naratologic, redus conceptual, pionieristic aplicat în istoria şi critica literară românească. Însă, totuşi, puţin îndepărtat aici de metoda impresionismului, de care se înstrăinează mult numai stilistic, în nonfigurativ şi abstract. Analiza specioasă se exercită prin condiţia povestitorului: abordarea prin observaţia directă, aproximare; relatarea prin comunicare-⁠comentariu, planuri precum subiec­tiv-⁠obiectiv, real şi fantastic, tehnica „fondu”, limbajul caracteristic. Apoi prin povestire, termenul elementar fiind păstrat, organizată fie în simultaneitate, fie în succesiune. Noi, insolite, „originale” sunt într-⁠adevăr, de regulă, riguros-⁠fastidioasele anexe cu tabele despre personaje, naraţiune, genealogia familiei Stupen şi harta ţinutului epic, în fine epico-⁠liric, Yoknopatawupha.

În teorie de departe iar în analiză de aproape, volumul atât de voluminos manipulează o informaţie salutară, vastă şi diversă, asimilată comprehensiv, dar fireşte nu cu totul ireproşabil. Deşi cărţile în comunism erau redactate cu grijă, aici există câteva neglijenţe, mai ales în localizarea virgulelor. Rar, un dezacord: „Aria lui de manifestare şi funcţia estetică este cu totul alta” (ultimul rând, p. 390). Redactarea auctorială este ea însăşi nehotărâtă, alternând la intervale persoana întâi singular cu persoana întâi plural, vezi, ca să dau un singur exemplu: „Prefer, de aceea…” (100), „intenţia noastră este…” (143). Sorin Alexandrescu scrie precis şi incolor, foarte rar altfel: „Era o perioadă tipică de tranziţie, în care, sub falduri insesizabil desuete, încep să bată ambiţii şi întrebări noi.” S-⁠ar părea că tocmai instrumentul lingvistic l-⁠a atras spre „structuralism” şi anti-⁠impresionism, altfel nu tocmai consecvent conduse în stare de implementare ori evacuare.

Structuralismul este în William Faulkner un substitut ipotetic şi abstract al cosmologicului tradiţional. Opera lui Faulkner devine (pre)vizionată ca structură etajată (287). Perspectiva rămâne formală şi substanţială, nicidecum axiologică: „structura şi valoarea sunt noţiuni independente” (288). Opera apare ca un cosmos sistematic, ordonat critic (istoric sau în absolut). „Înfipt în pământul său natal, Faulkner a creat un cosmos de-⁠o inegalabilă valoare, în literatura americană şi poate şi în cea europeană a veacului nostru.” (487-⁠8)

S. Alexandrescu porneşte lectura înspre descoperirea unor „structuri secrete”. Se simte obligat să o facă, devreme ce Faulkner a declarat că „O carte este viaţa secretă a autorului, sumbrul său frate geamăn…”. Semnalez două lucruri. Primul este că linia aceasta nu va fi abandonată, ea chiar va rămâne constantă şi dominantă, în ciuda variaţiilor de metodă, în studierea operelor altor prozatori şi nu doar prozatori. Al doilea lucru care trebuie notat este comunitatea de metodă cu Matei Călinescu, decriptorul de enigme biografice, auctoriale, cel de mai târziu, se pare, după transmutarea sa americană. „Structuralistul” debutant cu o laborioasă monografie de literatură universală şi comparată nu face alergie la impresionism, deşi scrie de regulă sec. El recunoaşte că oferă o sinteză a impresiilor. Dar cu un nou limbaj critic. Simte obligaţia sincronizării procedurale, necesitatea de a fi la zi, la pagină, cum zic francezii, fiind vorba de citit. Adoptă o abordare caleidoscopică şi nu succesivă a volumelor lui Faulkner. Miza lui ajunge deci sinteza sau, cum mai spune, lectura totală. Metoda este sumar expusă: „Critică structurală”, analiză structurală, „interpretare probabilă”, sistem, secret, „realitate «ascunsă»”. Opera devine un „sistem de sisteme” iar în ea există un număr de subsisteme. Interpretul recunoaşte însă primatul esteticului în analiză. Cu modestie, nu-⁠şi arogă primatul originalităţii în interpretare. Previne că revizuieşte sugestii critice, le reîncorporează. „Închide” aspectele „tehnice” într-⁠o anexă a monografiei sale. Analiza sa structurală este dezvăluită ca fiind numai parţială, ineluctabil limitată, însă, pentru că volumul, şi aşa ponderos, s-⁠ar extinde peste măsură. Dar analiza structurală mai este parţială şi într-⁠un alt sens, strict metodic, pe lângă cel cantitativ: ea lasă loc şi perspectivei istorice. Monografistul îşi elabora o teză de doctorat ca istoric literar, monografia fiind, cum se ştie, capitol de – vastă – istorie a literaturii. Ar mai exista chiar un al treilea sens al partajării procedurale, de data aceasta nu prin adaos, dar prin refuz: specifică faptul că renunţă la unele aspecte analitice. Probabil se teme să repete pierderea în detalii a lui Cleanth Brooks. El acordă interes viu temelor şi conflictelor din proza lui W. Faulkner. Metodic, îndeosebi, are pretenţia (cam retrasă ulterior) de a fi considerat „inedit” în raport cu întreaga exegeză, masivă, care îi este cunoscută. În acest sens, el scrie prima monografie structurală din România, plecând de la „simple impresii de lectură”. Sistematizarea impresiilor, iată metoda structuralistă care i se impune.

Face şi ceea ce se numeşte critica criticii. W. Faulkner a fost înţeles greu, târziu, diferit, inept şi judicios, încă lipsea în 1969 exegeza „decisivă”. Cronologic, marele prozator este abordat critic serios din 1939, la 10 ani după ce publicase Zgomotul şi furia. Fusese atacat de umanişti, pentru cruzime sau violenţă, şi de stângişti, pentru lipsa viziunii de clasă. Sintaxa dificilă şocase prea mult. Criticii sociologizanţi îl raportează la realitatea plină de cruzimi a sudului. Moralismul, naturalismul, conflictul mitic şi istoric, naraţiunea poetică, structura logică, circulară, complicarea sintaxei devin ţintele lecturii. În Franţa anului 1939, A. Malraux remarcă tragismul şi poliţismul. J. P. Sartre păstrează şi accentuează constatarea opţiunii tragice, arta epică, naraţiunea la timpul trecut, exclude metafizica. În Franţa interesul faţă de Faulkner ce aţinteşte spre constante de ordin religios, mitic, filosofic, etic, estetic, narativitate, tipologie. E scos la suprafaţă nihilismul perspectivei narative.

Etapele citirii sunt, prima de denigrare şi neînţelegere, până în 1939; a doua, în continuare până la primirea Premiului Nobel, în 1950 (constantele ei: mit, istorie, tragic, biblic, tipologie, naraţiune, metafizică şi morală), a treia mai departe, fără noi perspective de acces, doar se stăruie asupra a ceea ce se fixase deja. Noutatea după Nobel este interesul cantitativ: anul şi monografia. Urmare unor analize profunde, se instituie stagnarea. Noul monograf, care se va dovedi la noi vreme de peste patru decenii şi unicul, discută câteva monografii. Cea mai bună i se pare a fi aceea a lui Cleanth Brooks (1964), pe care o amendează, evident structural, reproşându-⁠i că nu organizează opera în ansamblu şi se pierde în amănunte. Ipoteza de lucru şi metoda de desfăşurare îi apar monografului român prioritare. Anunţă deci angajarea într-⁠o lectură care să ofere o înţelegere întemeiată pe câteva „concepte cheie”. Nici monografia scrisă de Monique Nathan (1963) nu este sistemică. Dominantă rămâne monografia axată pe o singură problemă, cum ar fi constantele tematice (tragic, religios) sau de gen şi specie epică (roman, romanţ).

Nu tocmai restrânsă apare incursiunea biografică a monografiei, în fond clasică, în două capitole esenţiale, viaţa şi opera. În definitiv doctoratul are un îndrumător sau conducător de teză şi urmează a trece exigenţele unei comisii într-⁠un cadru universitar, conservator, oricât de elevat ar fi. Se prind deci urmele lui W. Faulkner privind fascinaţia sa faţă de tainele trecutului. Căutarea secretelor este o metodă critică impusă aşadar de ficţiunea operei. Linia virilă a familiei, bunicul, apoi tatăl, rămâne cea marcantă şi ajunge şi aici remarcată. Sare-⁠n ochi absenţa mamei. Nu şi a femeii. Există un substitut al acesteia: „Colonelul Falkner şi negresa Caroline Barr sunt sursele principale ale creaţiei sale tipologice”. Iată o reducţie tipologică originară: bunicul (numele ulterior al marelui scriitor a fost creat, ajustat, dintr-⁠o eroare a unui tipograf) şi femeia de culoare.

Poetica epică este configurată şi pe baza intenţiei autorului operei. W. Faulkner scrie liber, necanonic, la confluenţa genurilor. El, de altfel, chiar notează că şi proza este poezie, gen pe care l-⁠a ratat la începutul operei. Este „atras de misterul spaţiului şi al oamenilor”. Îl motivează aprinderea flăcării încrederii omului supus ineluctabil morţii. Fapta umană dă seama şi de gândirea sa. Prezenţa omului, în aspectele ei decisive, iată ce-⁠l seduce. Perspectivă esenţială, lărgită cu măsură, în orice caz nu restrânsă, de exemplu la intelect, filosofie, idei. „Nu mă interesează ideile, ci oamenii, omul în conflict cu el însuşi, cu aproapele său, cu timpul sau cu ţara, cu mediul său”, avertizează W. Faulkner. Vrea să fie scriitor, nu suferă statutul specios de om de litere. Îşi activează puternic imaginaţia, observaţia, experienţa şi caută adevărurile despre om. Da, ilustrează o categorie, pe aceea umanistă. La începutul scrisului, de fiecare dată, lasă inspiraţia liberă, viaţa în formele fireşti. A-⁠l structuraliza devine şi oarecum un mod de a-⁠l agresa? S. Alexandrescu nu-⁠şi face nicio grijă în această privinţă, totuşi importantă. Dar are tot dreptul să ia în seamă, pe lângă intenţia autorului, pe acelea ale operei/textului ori, îndeosebi, a lecturii proprii. Ştie şi notează că Faulkner nu ştia ce scriu criticii despre el. Avea lecturile sale temeinice. Nu numai că nu excludea neomogenitarea artistică, dar el chiar opera cu criteriul înfrângerii de moment, într-⁠o operă, el judecând performanţa chiar după eşecuri.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Marian Victor Buciu

Marian Victor Buciu, profesor doctor la Facultatea de Litere a Universitatii din Craiova, preda cursuri de istoria literaturii romane interbelice, din perioada comunista si postcomunista, cuprinzand analize si sinteze ale unor curente si opere de mare interes artistic. A publicat [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest