Contemporanul » Lecturi » Victor Rusu: Iubirea ca rană

Victor Rusu: Iubirea ca rană

Poemele centrate pe motivul tematic al singurătăţii au un plus de profunzime şi expresivitate, graţie virtuţilor de ordinul sugestiei poetice ale imaginarului regizat cu rafinament stilistic, ale notaţiilor lapidare, de mare fineţe, ale limbajului aluziv ce le încorporează armonios şi semnificativ

Volumul antologic Crucea lui a fi al poetului român din Uzdin-⁠Serbia, Vasile Barbu, recent apărut în România la Editura Prier din Drobeta Turnu-⁠Severin, în colecţia „Pluriversus”, atestă, înainte de toate, o nouă dovadă a perenităţii tradiţionalelor legături spirituale şi cultural-artistice dintre românii de pe cele două maluri ale Dunării. Apreciata poetă Ileana Roman a făcut o selecţie exigentă a poeziilor celor mai reprezentative din cele 11volume de versuri publicate până acum de Vasile Barbu, selecţie substanţială şi semnificativă, care poate prilejui criticilor literari din ţările vecine şi prietene demersuri analitice de crucea-lui-de-a-fiprofunzime. Volumul beneficiază şi de o Postfaţă pertinentă şi la obiect a lui Florian Copcea, intitulată sugestiv „Textualitate şi modernitate în poezia lui Vasile Barbu”.

Având în vedere numărul neobişnuit de mare de poezii selectate (129!), precum şi diversitatea formulelor poetice utilizate, o exegeză critică de profunzime a masivului volum în spaţiul tipografic restrâns al unei cronici este aproape imposibilă. Ne vom mărgini, prin urmare, la consemnarea impresiilor de lectură generate de această apariţie editorială. Se cuvine remarcat, dintru început, titlul foarte inspirat şi sugestiv al cărţii, Crucea lui a fi, cu valoare de superbă metaforă a destinului omenesc, perceput ca ritual profan de crucificare continuă. Atrage atenţia apoi propensiunea demersului artistic al lui Vasile Barbu pentru lirismul concentrat, esenţializat şi pentru expresia lapidară, laconică, de aforism sau de haiku nipon. Ne-⁠au stârnit un interes aparte prin concizia şi austera lor expresivitate, în cheie alegorică, parabolică sau simbolică şi metaforică, prin realele lor virtuţi de ordinul sugestiei lirice, „Miniaturile” şi „Clipitele” lui Vasile Barbu; toate, poeme de dimensiuni reduse la 2, 3 sau 4 versuri, situate – şi ca întindere, şi ca stilistică şi mijloace de expresie – undeva, între „distihurile paradoxiste” ale poetului Ioan Baba şi forma fixă de haiku. Nu excludem o posibilă influenţă a „micropoemelor-⁠haiku” ale maestrului Ioan Baba şi, mai puţin, ale „distihurilor paradoxiste” ale acestuia asupra „Miniaturilor” şi „Clipitelor” lui Vasile Barbu, dar, poate, doar una de ordin strict formal; în spirit şi expresie, pitorescul, jovialul poet din Uzdin este contaminat mai mult de „paradoxismul” paremiologiei strălucite a folclorului nostru comun – în speţă, de lapidaritatea şi tăietura scintilantă, aforistică, de caratele sapienţiale, gnomice şi de spiritul proverbelor şi zicătorilor de vârstă imemorabilă ale înţelepciunii şi sensibilităţii româneşti. Structură funciar lirică, Vasile Barbu îşi metamorfozează micropoemele în veritabile bijuterii poetice, create cu fineţe şi preţuire a detaliului semnificativ, revelator, sau, în plan textualist, în caligrafii de un subliniat rafinament stilistic, o epigramatică lapidaritate şi o bogată sugestivitate, care transcriu cu autenticitate, persuasiv, stări de spirit şi trăiri fulgurante, generate de contemplarea unor privelişti peisagiste în deplină, tainică rezonanţă afectivă cu eul poetic, cu protagonistul/ eroul liric: „Zăpezile Bucovinei/ ascund totul/ în afară de veşnicia splendorii”. Sau: „Cred că basmele/ au fost născocite-⁠n Bucovina,/ iarna, în amurguri”. („Miniaturi de Bucovina”, p. 46) Ca şi: „Valuri, valuri…/ Timişul/ s-⁠a scufundat în metafore”; „În clăiele de fân/ de la Teregova/ mi-⁠am adormit cuvintele”. („Miniaturi din Banat”, p. 63). Accentuata predilecţie pentru concizia şi austeritatea demersului liric din „Miniaturi şi Clipite” nu obturează, însă, în chip surprinzător, nota dominantă constant confesivă şi suav elegiacă, uşor de perceput, de altfel, şi în multe dintre poemele de mai ample dimensiuni ale lui Vasile Barbu. Într-⁠un asemenea registru de expresie, poetul ne face, afectiv, părtaşi la nostalgicele, obsesivele sale invocaţii şi (re)trăiri de natură sentimentală, sub semnul mâhnit al absenţei femeii inimii sale sensibile, mereu în văpăi mistuitoare şi, mai ales, profund, dureros rănite. Absenţă acut, răvăşitor resimţită, ce se acompaniază, în aceeaşi gamă uşor elegiacă, deconcertantă, cu inflexiunile emoţionale, ale motivului tematic frecvent al singurătăţii: „Mai contează locul,/ când eşti singur?”, „Sunt atât de singur/ încât şi furia uraganelor,/ furia avalanşelor/ ar avea ce învăţa de la mine”, „Cum să scriu despre durere/ când ea nu mă lasă”, „Şi totuşi ai plecat./ Cuvânt fără frontiere/ şi gând”, „Femeie iubită,/ şi când nu mă vei mai auzi/ să ştii că eu tot cu tine vorbesc”, sau acest subtil, memorabil distih: „Tu nu ai plecat niciodată/ pentru că eu sunt omul fără drum”. („Clipite”, p. 131). Uneori, enunţul poetic respiră în spirit „paradoxist”, generat de situaţii absurde şi de tensiunea emoţională a unor elemente/factori contrari aflaţi în confruntare şi chiar se optează programatic pentru matricea stilistică a „distihului paradoxist”: „Rana mea eşti tu./ Doar aşa te am”;„Mă doare totul./ Oare, atâta am?”, „Şi vei pleca de la mine femeie iubită/ ca să înţelegem iertarea”. „De azi sunt învingător/ pentru că nu mai am ce pierde”, „Nu mă-⁠ntreba, femeie./ Nu-⁠ţi cunosc răspunsurile”, „Sunt credincios religiei iubirii/ Aştept botezul”. („Clipite”, p. 93). Spaţiului (tipo)grafic restrâns al unor asemenea micropoeme-⁠haiku i se conferă un plus de consistenţă lirică, de virtuţi sugestive, intens iradiante, de elevaţie sapienţială şi carate gnomice puse în valoare în matricea stilistică a aforismului scânteietor, atunci când poetul adoptă o ipostază reflexivă şi meditează tema timpului în continuă, implacabilă curgere, a statorniciei/ duratei şi vremelniciei: „Trăim între două aşteptări./ Murim odată cu sosirile”, „Şi râurile-⁠s veşnice/ şi totuşi trec” (distih de clară factură „paradoxistă”! n.n.), „Parcă tot plecăm…/ plecăm…/ Şi parcă cineva ne tot ajunge” (p. 96), „Cânt, tăcând/ şi voi nu mă auziţi”, „Pot de azi pleca…/ Că mâine, cine ştie”…, „Trec hamalii…/ şi nisipul se scurge/ printre degete”, „Înmulţeşte-⁠ţi anii/ pentru a putea din ei scădea”.

Având norocul şi bucuria de a-⁠l fi cunoscut pe admirabilul, fermecătorul OM Vasile Barbu şi, mai apoi, citindu-⁠i cu viu interes o bună parte a creaţiei, am avut prilejul de a mă convinge, o dată, în plus, de genialitatea celebrei ziceri a francezului Buffon: „Stilul e omul însuşi”. Voi spune, deci, că poezia lui Vasile Barbu este asemenea lui, iar el este, dincolo de profilul aspru, viril, dăltuit parcă în stâncă, de războinic dac bărbos, un sentimental incurabil, vulnerabil, candid, un hipersensibil, cu suflet de copil cărunt. La fel îi este şi poezia: profund şi eminamente sentimentală, confesivă, nostalgică, cu parfum şi gestică boemă şi atmosferă de un pitoresc balcanism, delicată şi sarcastică, imnică şi pamfletară, senină şi întunecată, şoptită şi clamoroasă; în sfârşit, în infinitele ipostaze/ note/ nuanţe ale sufletului său „schimbător ca vremea şi înşelător ca apa”, vorba lui Mihail Sadoveanu. Vasile Barbu are aiuritoarea capacitate şi forţă sufletească de a se da în spectacol cu farmec, sinceritate/credibilitate şi candoare de copil supărat până la lacrimi că i s-⁠a stricat sau a pierdut o jucărie. Cum jucăria cea mai dragă inimii sale este amintirea obsesivă a femeii care l-⁠a părăsit, poetul se leapădă de orice urmă de orgoliu masculin, nu numai că nu are nici cea mai vagă tentativă de a-⁠şi masca suferinţa ci, dimpotrivă, fără nici o reţinere sau jenă, firesc, spontan, cu dezarmantă ingenuitate îşi afişează teatral dureroasele trăiri, se mărturiseşte/spovedeşte tuturor, în gura mare, creându-⁠ne acuta senzaţie că Vasile Barbu are o uluitoare voluptate a suferinţei din dragoste: „Din umilinţă am ridicat cort/ înserării mele./ Aici eu dorm/ în nevisarea mea./ Aici eu mai respir/ între două sufocări./ Ziua mi-⁠e totuna cu noaptea …/ În acest loc strâmt/ nici umbra ta/ n-⁠o mai pot mişca” („Nici umbra ta”, p. 143). Sau: „Rana mea eşti tu./ Doar aşa te am/ Mă doare totul./ Oare atâta am?” (p. 131). Ca şi memorabilul poem cu titlul „Adio”, din care citez: „Femina, veşnicie din umbra câmpiei/ şi recoltă din argila pârlită/ tu, vrăjitoare din aştri/ cu miros de albatroşi/ ce calci durerea mea de literă/ şi blestemul prohodului meu din poezie./ Tu iubirea mea/ cu dor de icoană/ şi port fără de bărci,/ să fiu hamalul tău/ ce hotărât jură sub boltă/ pe zămisliţii din ţărână”.

Derivate din acest filon tematic dominant sunt şi remarcabilele poeme consacrate singurătăţii.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Recomandați articolul în rețelele sociale:

Despre Conte

Revista Contemporanul, infiintata in 1981, este o publicatie nationala de cultura, politica si stiinta, in paginile careia se gasesc cele mai proaspete stiri privind evenimentele culturale, sociale si politice din Romania si din strainatate. De asemenea, veti fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest