Contemporanul » Lecturi » Vasile Tonoiu: Reflecţii asupra meditaţiilor carteziene

Vasile Tonoiu: Reflecţii asupra meditaţiilor carteziene

Editura Academiei Române

Odată ieşit de sub tutela dascălilor, istoriseşte filosoful într-⁠o frază memorabilă, întemeietoare de modernitate: „M-⁠am hotărât să nu mai caut altă ştiinţă în afara celei pe care aş putea-⁠o afla în mine însumi sau în marea carte a lumii…”. Marea carte a lumii, deci, nu marea Carte, nici cărţile de Şcoală.

În cele ce urmează ne vom referi la textul Meditaţiilor metafizice, situându-⁠l cumva la intersecţia celor două direcţii de reabilitare a retoricii – logic-⁠argumentativă şi poetic-⁠lingvistică –, de pe poziţiile cititorului „naiv” (care ştie de ele, dar îşi suspendă ştiinţa cu bună ştiinţă). Poate să rezulte de aici o bucurie nouă a lecturii care aspiră, în secret, să treacă şi la alţii, fie că aceştia dau întâmplător peste acest text cartezian, fie că, silindu-⁠l până aci să vorbească pe o singură voce şi impunând celorlalte, virtuale, tăcerea, îl readuc la condiţia de text plural, palimp­sestic, multivocal.

De la trufie la smerenie

Orice (minimă) familiarizare cu opera lui Descartes, dar mai ales cu eseistica ce i s-⁠a consacrat, se fixează în memoria cititorului şi în ideea-⁠poncif – oricum în ideea-⁠temă – a opţiunii şi orientării radical antiretorice a filosofului. Idee care urmează a fi nuanţată, cu precădere pe baza textului Meditaţiilor metafizice.

Dând deocamdată retoricului înţelesul trivial, ba chiar injurios, de adaos menit a „înfrumuseţa” artificial o cuvântare sau o scriere anume pentru a persuada printr-⁠o joasă vrăjire a minţii auditorului sau cititorului astfel ca ea să nu le poată supune unei cât mai imparţiale judecăţi critice, ai zice că Descartes, potrivit cu ceea ce declară sau pretinde el, potrivit imaginii pe care şi-⁠o face dRev-nr-07-2015-SAM_2161espre spiritul care se despoaie în mod sistematic de opinii întâmplătoare primite de-⁠a gata şi, în genere, de prejudecăţi, nu avea nevoie de un asemenea adaos, pe care era îndreptăţit – el cel deprins cu rigoarea gândirii şi exprimării matematice – să-⁠l şi dispreţuiască.

Într-⁠adevăr, ce nevoie ar avea să recurgă la capcanele amăgitoare ale retoricului un autor care scrie în numele eului propriu purificat, ce coincide cu eul universal? Sau în numele şi cu autoritatea aptitudinii egal împărţită oamenilor în mod natural, aceea de a judeca bine şi de a distinge adevărul de fals, adică exact ceea ce numim bunul simţ sau raţiunea – cum susţinea Descartes încă din primul paragraf al Discursului despre metodă (versiunea franceză: Discours de la méthode. În ce priveşte versiunea latină – Dissertatio de methodo, adică Expunere despre metodă –, pentru bon sens sau raison se utilizează sintagma bona mens, care a fost tradusă în româneşte prin „înţelepciune”, opusă lui mala mens, „nebunie”). Sau în numele unei mathesis universalis?

Şi totuşi, în Discurs, eul este cel al instanţei vorbitoare la persoana întâi, care povesteşte o experienţă proprie. În ascuns, eul acela va fi dorit să coincidă – prin felul cum, sub contingenţa şi idiomaticul autobiografice, a reuşit să dezvăluie şi să prezinte ca exemplare câteva reguli de metodă – cu însăşi buna folosire a minţii, „în mod firesc aceeaşi la toţi oamenii”.

O retorică a persuasiunii „narative” şi a modestiei uşor prefăcute, care urmăreşte ca discursul să fie paideic eficace (vorba moralistului: cel care refuză laudele o face pentru a mai fi lăudat o dată), era prezentă în forma scriiturii alese de filosof – una a povestirii autobiografice. (Aici termenul retorică, asupra căruia vom reveni, nu mai are într-⁠însul nimic peiorativ). Nu tonul imperativ şi certăreţ i s-⁠a părut a fi cel mai potrivit. Nici unul impersonal, de tratat. Polemica nu viza persoane, ci atitudini şi domenii (cultural-⁠ştiinţifice) cu care propria formaţie l-⁠a pus în contact. „Intenţia mea nu este de a expune metoda pe care fiecare ar trebui să o urmeze pentru a-⁠şi călăuzi bine raţiunea, ci doar de a arăta în ce fel mi-⁠am călăuzit-⁠o pe a mea”. – Doar? Să-⁠l fi crezut primii lui cititori, aflaţi la atâta distanţă temporală şi de mentalitate în raport cu cititorii de azi, aparţinând mai cu seamă unor medii universitare şi academice? Scriindu-⁠l în franceză, Descartes voia tocmai să spargă zidurile Şcolii, încredinţată, aceasta, autorităţii cărţii, a unor teologi şi filosofi pe atunci indispensabili, şi să se adreseze celor dispuşi să gândească cu mintea lor, în lumina ei naturală. Şi dacă e să acordăm greutate de adevăr mărturisit acelui doar, de ce prima ediţie a Discursului, conceput ca prefaţă la scrierile ştiinţifice cunoscute (Leyda, iunie 1637), apărea fără nume de autor? Să fi fost la mijloc doar adevărul moral al versului lui Ovidiu adoptat de filosof ca înţelepciune practică: bene qui latuit, bene vixit (cel ce se ascunde bine trăieşte bine)? S-⁠o spunem de la bun început: marea ruptură în raport cu filosofia de Şcoală, care se va dovedi totuşi a nu fi fost chiar atât de mare, nu se putea comunica şi nu putea prinde în absenţa unui aparat retoric propriu menit a-⁠şi persuada cititorul, a-⁠l „converti” la o dispoziţie mentală nouă – ceea ce nu se putea realiza exclusiv prin constrângerile interne neutre ale demonstraţiei. De altminteri, persuasivul şi demonstrativul nu operează disjunct: ele sunt demersuri ale autorului şi efecte asupra cititorului practic indisociabile. Sinteza lor o exprimă cel mai adecvat demersul argumentativ care urmăreşte convingerea raţional-⁠deliberativă.

Această altă retorică îl sfătuia pe Descartes să-⁠şi prezinte Discursul doar – iarăşi doar! – „ca o poveste sau, dacă preferaţi, ca o fabulă ale cărei exemple pot fi urmate, dar şi ignorate”. Şi el spera astfel că va fi de folos unora şi nu va dăuna nimănui şi că toţi îi vor fi recunoscători pentru sinceritatea lui.

Până vom reveni la retorică, să identificăm în Discurs câteva paragrafe mai disimulat sau mai vădit şi „sincer” antiretorice. Filosoful învăţase să preţuiască studiile începute la şcoala pe care o urmase (Colegiul din La Flèche). Ştia pentru ce este necesară învăţarea limbilor, la ce servesc „farmecul fabulelor”, citirea cu discernământ a diverselor povestiri. Lectura cărţilor bune îi apărea ca o „conversaţie cu oamenii cultivaţi ai secolelor trecute”, tocmai aceia care le-⁠au scris – o conversaţie elevată, care ne dezvăluie cele mai înalte gânduri. Şi mai ştia el că „elocinţa are puteri şi frumuseţi nebănuite, că poezia are subtilităţi şi rafinamente deosebite”. (În Dissertatio: „că elocinţa are puteri foarte mari şi contribuie mult la împodobirea vieţii”.) Deosebit de folositoare i se păreau învăţămintele şi îndemnurile la virtute ale scrierilor despre moravuri. Tot aşa, „teologia ne învaţă cum să dobândim cerul”, în timp ce „filosofia ne dă mijloacele de a vorbi cu uşurinţă despre orice, stârnind admiraţia oamenilor mai puţin cunoscători”. O undă de ironie parcă palpită în cutele textului. (În Dissertatio, mărturisea „că teologia ne învaţă raţiunea de a dobândi cerul; că filosofia ne dă bogăţia de a fi discursivi în mod verosimil legat de orice, şi, deloc neînsemnat, stârneşte la oamenii mai neinstruiţi admiraţie faţă de ea”.)

Urmează, în ce priveşte tema abordată aici, o rezervă semnificativă. În ciuda faptului că preţuia mult elocinţa şi era îndrăgostit de poezie, „povestitorul” considera că şi una, şi cealaltă sunt mai degrabă daruri ale spiritului decât roade ale studiului. „Cei care raţionează cel mai corect şi îşi expun clar şi inteligibil ideile conving totdeauna cel mai bine chiar dacă ar folosi dialectul breton şi chiar fără să fi învăţat retorică”. La fel, cei mai buni poeţi vor fi „cei cu inspiraţiile cele mai ingenioase şi exprimate cu gingăşie şi abilitate”, chiar „necunoscând arta poetică”. (În Dissertatio, socotea elocinţa şi poezia „mai curând printre darurile naturii, decât printre învăţături”. Totuşi, altei categorii de spirite descoperea Descartes a-⁠i aparţine: celor care sunt mai puternici prin raţiune. Aceştia „îşi ordonează într-⁠o ierarhie cât mai simplă cele cugetate, încât să fie înţelese cu claritate şi distincţie”; ei „pot vorbi întotdeauna în modul cel mai potrivit spre a convinge, chiar de s-⁠ar folosi doar de barbara vorbire a goţilor şi fără să fi învăţat, niciodată, nici un fel de retorică”).

O retorică a prudenţei, a bunei ascunderi în faţa autorităţilor spirituale de-⁠atunci, dar şi a provocării „minţii sănătoase”, nestricată de Şcoală, şi, de asemenea, o retorică a speranţei că proiectul şi (parţial) programul reformei întregii gândiri îşi vor găsi susţinători. Inspiraţia o căuta Descartes nu în erudiţie, nu la autorii de scrieri filosofico-⁠teologice, etice şi retorice de circulaţie şi prestigiu în Şocală (scolastice), ci, înainte de toate, în ceea ce îi plăcea pentru „certitudinea şi evidenţa raţionamentelor ei” – matematica: o disciplină, s-⁠ar zice, „zero-⁠retorică”, dacă nu chiar tacit anti-⁠retorică. Filosoful era totuşi uimit că pe fundamentele ei „atât de ferme şi solide nu s-⁠a construit nimic mai deosebit”. Să notăm că, ulterior, Descartes va căuta – potrivit unei des citate imagini, şi ea retorică în felul ei – adevăratele fundamente în metafizică. (Întreaga filosofie, îi scria el traducătorului din latină în franceză a Principiilor filosofiei, e ca un arbore ale cărui rădăcini sunt metafizica, al cărui Trunchi e fizica… A mai spune că metafizica este fundamentul radical înseamnă doar a repeta „rădăcina”.) Filosofia căutată de către Descartes spre a servi drept ultim temei întregii cunoaşteri şi, finalmente, adevăratei înţelepciuni nu mai era defel filosofia care „ne dă bogăţia de a fi discursivi în mod verosimil legat de orice”. În mod verosimil, adică producând doar aparenţele şi asemănările amăgitoare ale adevărului, mobilizând pentru aceasta toate iscusinţele şi rafinamentele „elocinţei”, „retoricii”. Câtă iscusinţă, totuşi, cât rafinament retoric punea Descartes în – oximoronic spus – preţuirea descalificantă a spectacolului „regal” oferit privirii lui de către prestidigitatorii şi virtuozii tradiţionali ai „discursivilor în mod verosimil” şi în umilinţa orgolioasă ce răzbat din fragmentul care urmează. „Văzând că filosofia a fost cultivată de spiritele cele mai alese ale secolelor trecute şi că totuşi nu există vreun lucru care să nu fie subiect de dispută – „câmp de luptă”, îi va zice Kant – şi, în consecinţă, să fie şi indubitabil, despre ea nu voi fi atât de orgolios încât să cred că aş putea reuşi mai bine decât alţii. Observând câte păreri pot exista cu privire la aceeaşi chestiune, păreri susţinute de oamrev-nr-07-2015-SAM_2148eni învăţaţi, fără să poată exista mai mult de una care să fie adevărată, socoteam aproape fals tot ceea ce nu apărea decât ca verosimil”. (De ce nu mai multe păreri, toate mai mult sau mai puţin îndreptăţite, potrivit multitudinii de aspecte şi perspective, sau de ce n-⁠am admite că, dimpotrivă, niciuna dintre cele formulate nu este şi adevărată? – va replica „neoretorica”).

Odată ieşit de sub tutela dascălilor, istoriseşte filosoful într-⁠o frază memorabilă, întemeietoare de modernitate: „M-⁠am hotărât să nu mai caut altă ştiinţă în afara celei pe care aş putea-⁠o afla în mine însumi sau în marea carte a lumii…”. Marea carte a lumii, deci, nu marea Carte, nici cărţile de Şcoală. Discursul apărea în 1637. Îna­inte cu mai bine de un deceniu, Galilei afirma, în Il Saggiatore (1623): „Filosofia este scrisă în această carte mare, Universul, care stă deschis încontinuu privirii noastre. Dar cartea nu poate fi înţeleasă decât dacă învăţăm mai întâi limba şi literele din care este compusă. Aceasta este scrisă în limbajul matematicii, iar simbolurile sale sunt triunghiurile, cercurile şi alte figuri geometrice fără de care este omeneşte imposibil să se înţeleagă un singur cuvânt”. Analogia cu concepţia carteziană vizează noua orientare matematizantă a ştiinţei naturii, care atrăgea după sine şi suspendarea calităţilor sensibile ale obiectelor ei. Pentru Descartes, însă, filosofia este „scrisă” în cogito, în subiectivitatea cugetătoare şi reflexivă. Pe de altă parte, adevărul nu e deja dat, scris ca atare, în marea carte a Universului, rămânând doar a fi citit de către cei ce înţeleg cuvintele şi limba în care e scris. El nu se oferă decât spiritului care l-⁠a produs prin efort propriu. În plus, marea carte din fraza carteziană este orientată mai puţin către Univers şi mai mult către lumea umană. Căci, spune el în continuarea pasajului citat, după hotărârea luată şi-⁠a folosit restul tinereţii călătorind, frecventând oameni de diverse temperamente şi diverse condiţii, acumulând diverse experienţe, făcând pretutindeni reflecţii utile asupra lucrurilor întâlnite. „Mi se părea că puteam găsi mai mult adevăr în raţionamentele pe care le face omul obişnuit cu privire la ceea ce-⁠l interesează, şi în legătură cu care evenimentele l-⁠ar sancţiona dacă ar judeca greşit, decât în cele ale unui om de litere în cabinetul său, speculaţii care nu produc nici un efect practic, satisfăcând doar vanitatea…”. De aici şi altă hotărâre a lui Descartes: aceea de a-⁠şi scrie Discursul în franceză, cum citim în penultimul paragraf al acestuia: „Şi dacă scriu în franceză, care este limba ţării mele, în loc să scriu în latină, care este limba preceptorilor mei, aceasta se datorează faptului că sper că cei care se slujesc doar de raţiunea lor naturală vor judeca mai bine părerile mele decât cei care nu cred decât în cărţile vechi”. Descartes îşi doreşte ca singurii săi judecători să fie cei ce îmbină raţiunea cu studiul. Şi este sigur că ei nu vor fi atât de părtinitori cu limba latină încât să refuze să asculte şi să înţeleagă argumentele sale, „doar pentru că le explic în limba vulgară”. (Să notăm că, printr-⁠un soi de autoreferenţialitate, filosoful scrie în franceză despre faptul că scrie în franceză, adică dă „limbii vulgare” o utilizare, ca să zic aşa, meta-⁠linguală. În versiunea latină acest pasaj lipseşte. Într-⁠o traducere literală, ar fi trebuit, paradoxal, să scrie în latină despre faptul că scrie în franceză: enunţare autocontradictorie.)

Cel mai mare profit din studiul obiceiurilor altora a fost faptul că „multe lucruri care nouă ne apar extravagante şi ridicule sunt acceptate şi aprobate de alte popoare”. Această remarcă a devenit un soi de axiomă pentru antropologia culturală modernă. A mai învăţat filosoful: „Să nu cred prea uşor în lucrurile transmise pe calea exemplului şi tradiţiei; în acest fel m-⁠am eliberat încetul cu încetul de multe erori care pot întuneca lumina noastră naturală…” Dincolo de orientarea polemică – în particular, antiscolastică – a sintagmei „lumină naturală”, Descartes nu s-⁠a întrebat, sistematic şi radical, în spiritul remarcii menţionate, cât de „naturală” este acea lumină şi dacă nu cumva spiritul – al meu, al nostru şi al altora – are o „natură” inalienabil culturală. Cum să-⁠l imaginezi ca pe un simplu conţinător de idei, opinii, experienţe eteroclite pe care ar trebui, odată în viaţă, să-⁠l goleşti de tot ce a primit de la alţii, de la viaţă, pentru a rămâne singur cu sine şi cu lumina ce-⁠i este proprie? Cum să nu iei la rost această metaforă tradiţională a luminii? Ai descoperi poate, ceea ce tradiţia ştia deja: că nu de-⁠construieşti o metaforă de o atât de lungă carieră retorică fără a recurge, inevitabil, în ultimă instanţă – ultimă? –, la alte metafore. Descartes ar fi avut puterea şi dreptul s-⁠o facă, fie şi plecând doar de la observaţia de „bun simţ” că „acelaşi om cu acelaşi spirit, fiind din copilărie între francezi sau germani devine altul decât ar fi fost dacă ar fi trăit mereu între chinezi sau canibali” (Discurs despre metodă, partea a doua). Dar faptul însuşi de a gândi şi scrie în latină sau în franceză nu vine oare cu o „lumină” şi cu un „fundal” care ar fi altele dacă ai gândi şi ai scrie în chineză sau în dialectul breton? Un spirit „golit” de toate „conţinuturile” cu care l-⁠au umplut părinţii, dascălii, experienţele vieţii, cărţile citite ar mai fi oare capabil să gândească? Astfel in-⁠formată, întrebarea devine perplexitate – ea însăşi goală ori simplă extravaganţă ludică. Şi cum l-⁠ai goli fără să-⁠ţi pierzi locuinţa, uzul însuşi al raţiunii? Nu vedem nicăieri – observa Descartes într-⁠o sugestivă comparaţie „edilitară” – „dărâmându-⁠se toate clădirile unui oraş doar în scopul de a le reface altfel…”.

Încă mai sugestivă în privinţa „golirii” mi se pare altă comparaţie, de extracţie direct gospodărească: „Înainte de a începe să reconstruieşti locuinţa în care stai, nu este suficient s-⁠o dărâmi şi să-⁠ţi faci provizie de materiale şi de arhitecţi (…) şi să fi schiţat cu grijă planul (…), trebuie de asemenea să te îngrijeşti de o altă locuinţă în care să poţi locui comod pe perioada lucrărilor…” (partea a treia). Dar nici prima, nici a doua comparaţie nu vin în atingere directă cu imaginea minţii din care am evacua, odată în viaţă, tot ce s-⁠a acumulat în ea oarecum spontan şi prin învăţare fortuită, pentru a nu mai primi după aceea nimic care să nu fi fost supus examenului critic al raţiunii sub lumina ei naturală. (Expresia „odată în viaţă” este împrumutată din prima Meditaţie a lui Descartes. Va trebui, odată în viaţa mea, „să mă angajez cu toată seriozitatea să mă descotorosesc de toate opiniile pe care le-⁠am acceptat până atunci să-⁠mi ocupe încrederea şi, dacă vreau să stabilesc ceva ferm şi constant în ştiinţe, să încep totul din nou, de la fundamente”).

O a treia comparaţie din Discurs se apropie mai mult de efectivitatea sarcinii de a începe din nou. (Prima îi servise pentru a respinge ca nonsens proiectul unui particular de a schimba din temelii un stat, răsturnându-⁠l pentru a-⁠l reclădi. A doua, pentru a justifica o morală provizorie, astfel încât să nu rămână fără nici un sprijin în acţiunile sale în timp ce raţiunea l-⁠ar obliga să fie nehotărât în judecăţi). „Aşa după cum atunci când dărâmi o locuinţă veche păstrezi de obicei dărâmăturile pentru a le folosi la construirea celei noi, tot astfel şi eu, distrugând toate părerile pe care le consideram neîntemeiate, făceam diverse observaţii şi căpătam mai multă experienţă, fapt care mi-⁠a slujit în stabilirea altor idei mai sigure. În plus, continuam să practic metoda pe care mi-⁠o impusesem”. (Toate aceste comparaţii care se dovedesc cu totul grosiere atunci când al doilea lor termen se referă la – metaforic zicându-⁠le aşa – dărâmături şi reconstrucţii în ordinea mentalului, a spiritului, a ideilor pot servi de minune, în post-⁠modernitatea noastră postmetafizică, practicilor de sorginte sau de inspiraţie heideggeriano-⁠derridaiană numite de-⁠strucţie şi de-⁠construcţie ale metafizicii).

Ştim ce loc important ocupă obiecţiile şi răspunsurile la ele, care însoţesc textul destul de concentrat al Meditaţiilor. În ascuns, poate că Descartes nu aştepta mare lucru de la „cenzorii” săi, deşi ţinea să se confrunte cu părerile celor mai avizaţi dintre aceştia. „Rareori – mărturisea filosoful în partea a şasea a Discursului despre metodă – mi s-⁠a întâmplat să mi se obiecteze vreun lucru pe care să nu-⁠l fi prevăzut, cu excepţia celor foarte îndepărtate de subiectul meu. Astfel că eu n-⁠am întâlnit aproape niciodată vreun cenzor al părerilor mele care să nu mi se pară fie mai puţin riguros, fie mai puţin echitabil decât eu însumi. Şi n-⁠am remarcat niciodată că prin disputele practicate în şcoli să se fi descoperit vreun adevăr necunoscut mai înainte; căci fiecare, încercând să învingă, urmăreşte mai mult să pună în valoare aparenţa decât să cântărească argumentele pro şi contra; iar cei care au fost timp îndelungat avocaţi buni, nu sunt prin aceasta şi cei mai buni judecători”. Ceva din acest scepticism orgolios se va fi păstrat până la capăt în spiritul, atitudinea şi dispoziţia mentală ale filosofului. Şi acel ceva îl va fi ţinut departe de aparenţele amăgitoare ale retoricii de şcoală, de pledoariile iscusite, dar pline, prin natura lor, de patimă, de părtinire şi unilateralitate, ale avocaţilor, cărora le sunt contrapuşi în această analogie juridică judecătorii. Ei cântăresc argumentele pro şi contra, forţa şi justeţea lor – adică tocmai ceea ce va pune deplin în valoare neoretorica şi teoria argumentaţiei, discipline complementare ştiinţei demonstraţiei în sens strict, şi aceasta destul de diferită în raport cu vederile lui Descartes privind raţionamentul geometrilor (luat ca paradigmă a întemeierii prin demonstraţie).

■ Fragment

Erată:
Dintr-o regretabilă eroare, în nr. 6 (2015) al revistei noastre, la p. 13-14, titlul articolului acad. Ştefan Ştefănescu, Demografia, dimensiune a istoriei, a apărut: Democraţia, dimensiune a istoriei.
Fragmentul reprodus cu acordul Editurii Academiei Române face parte din volumul acad. Ştefan Ştefănescu, Scrieri istorice, cu un cuvânt înainte de acad. Dan Berindei, Ediţie îngrijită de dr. Bogdan-Alexandru Halic, publicat de Editura Academiei Române, 2014.
Ne cerem scuze pe această cale domnului academician  Ştefan Ştefănescu şi cititorilor noştri.
Redacţia

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, infiintata in 1981, este o publicatie nationala de cultura, politica si stiinta, in paginile careia se gasesc cele mai proaspete stiri privind evenimentele culturale, sociale si politice din Romania si din strainatate. De asemenea, veti fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest