Contemporanul » Lecturi » Un poet revine în România

Un poet revine în România

Crezul poetic al lui Gavril Şedran – consecvent cu sine, nemodificat, practic, din vremea debutului – este unul de tip esenţializant, lapidar şi aspru-⁠ascetic (multe fulguranţe statice, puţine culori sau adjective), decantat din recuzita expresionismului.

Prin intermediul Strigilor, sculptorul şi poetul GAVRIL ŞEDRAN (n. 16 aug. 1941) se întoarce în literatura română, unde ecoul reuşitelor sale editoriale de la începuturi (Strigi, Albatros, 1968; Lapidare, Cartea Românească, 1981) nu pare să se fi stins niciodată, un mare merit revenindu-⁠le, în această privinţă, scriitorilor de la Vatra, poetului Ioan Muşlea şi criticului Dan Culcer, care i-⁠au întreţinut constant aura, insistând să nu fie abandonat uitării. Istoria a ajutat puţintel aici, printr-⁠o nedreptate care se cere a fi corectată: o frumoasă Scoică, ridicată de către sculptor în Piaţa Teatrului din Tg. Mureş atunci când instituţia a fost inaugurată, a fost abuziv îndepărtată după Revoluţie cu prilejul unei restaurări, nefiind nici azi repusă în drepturile sale fireşti, deşi ea continuă să existe undeva, aruncată la întâmplare, într-⁠unul dintre depozitele improvizate ale municipalităţii din incinta cetăţii. Părăsind România, Şedran Strigi-gavril-stefan-cop-fotos-⁠a stabilit la Vevey, în Elveţia, aşteptata sa întoarcere (nostos) trebuind să se producă pe două paliere: cel poetic (unde volumul de faţă, editat de către Mircea Petean, sperăm, va deschide o breşă) şi pe cel artistic, unde ar fi de recuperat nu numai sculpturile sale – printr-⁠o expoziţie reprezentativă –, ci şi cronicile şi eseurile de artă plastică, diseminate preponderent – în primii ani ai deceniului 8 al secolului trecut – în revista Vatra, pusă tocmai pe drum de către trioul Romulus Guga – Dan Culcer – Mihai Sin.

Poezia şi artele plastice n-⁠au fost singurele domenii în care Gavril Şedran a excelat. I se mai datorează, împreună cu Mircea Traian Biju, traducerea şi punerea pe piaţă a antologiei de mare audienţă Efigii în abanos. Din lirica neagră francofonă (Ed. Albatros, 1978), foarte căutată la vremea respectivă atât pentru ineditul său, cât şi pentru interesul pe care-⁠l suscita poezia preşedintelui senegalez Léopold Sédar Senghor (1906 – 2001), respectiv traducerea romanului timpuriu (din 1923) Hiltu şi Ragnar: copiii oamenilor, al finlandezului F. E. Sillanpää, laureat al Premiului Nobel în 1939 (Ed. Albatros, 1982).

Făcând parte din anturajul formulei redacţionale inaugurale a revistei Vatra din Tg. Mureş, Şedran a fost mai degrabă o apariţie discretă, elegantă şi reţinută, decât una ostentativă sau provocatoare. Reticenţa faţă de macularea prin politic caracterizează pe ansamblu textele sale, ceea a fost, trebuie să recunoaştem, o performanţă, dacă ţinem cont de faptul că într-⁠un judeţ cu puţine forţe scriitoriceşti de limbă română, şansa de a fi „reperat” de către Putere şi de a fi „folosit” în scopuri ideologice ancilare era abuziv de mare. Debutul său absolut în Vatra se produce în chiar primul număr al revistei (apărut în aprilie 1971), dar nu cu poeme, ci cu reproducerea lucrării Icar (realizată în lemn şi piatră). În nr. 1/1972, el semnează, împreună cu Dan Culcer, traducerea Genealogiei celui mort, de Michel Déguy (paginarea ostentativă a textului şi a titlului într-⁠un medalion exponenţial n-⁠a prea fost pe placul autorităţilor locale şi al cenzurii…), inaugurează, la un colţ singuratic de pagină, rubricuţa de poeme Lapidare (o poezie pe număr) şi scrie un judicios eseu plastic despre Pallady. În nr. 2/1972, Şedran îl prezintă pe Paul Nizan („filosof, călător şi comunist”) şi co-⁠semnează traducerea microeseului Ambiţia romanului modern. Din acest punct, ne mulţumim să inventariem selectiv: în nr. 3/’72, el comentează Salonul Judeţean de Artă Plastică (va mai reveni cu acest subiect şi în anii care vin), în nr. 5 consemnează o substanţială vizită în atelierul băimărean al sculptorului Vida Géza, în nr. 7 comentează jurnalul lui Ion Vlasiu (În spaţiu şi timp) şi pledează – de asemenea judicios – pentru înfiinţarea unui Muzeu Paciurea.

Aniversarea lui Zaharia Stancu (la 70 de ani, în nr. 7) marchează şi o sincopă, Şedran revenind în coloanele Vetrei abia în nr. 9/1973, cu un comentariu la eseurile lui Nicolas Schöffer din Noul spirit artistic, volum tocmai apărut. Nr. 1/’74 găzduieşte traduceri din poetul algerian Mohammed Dib (1920 – 2003), cu două numere mai târziu Şedran dând glas unei alte preocupări care-⁠l solicita în anii de atunci, şi anume estetica şi pedagogia arhitecturii. Din teama de a nu întinde prea mult marginile acestui inventar recuperativ (strânse la un loc şi ajustate, eseurile ar da un volum substanţial), mai menţionez doar două apariţii: interviul cu Ana Lupaş din nr. 7 şi reportajul la Fabrica de Sticlă din Turda, paginat în nr. 4, cel de-⁠al doilea dintr-⁠un motiv foarte întemeiat: pe lângă pledoaria – foarte bine argumentată exegetic şi motivaţional, susţinută cu precădere de către Dan Culcer – pentru sociologia literaturii şi deconstruirea estetocentrismului dominant în critica literară a perioadei, Vatra primilor ani propune – insidios, am spune noi azi – şi un nou mod, anticalofil şi obiectiv, de a scrie reportaj „la faţa locului”, Mihai Sin şi (cu precădere) Ioan Radin Peianov – remarcabil încă de pe atunci! – deconstruind cu luciditate multe dintre poncifele aproape „obligatorii” ale genului. Rezultatul imediat era dublu: răspundea, decomplexat şi zâmbitor, „comenzii «de sus»”, într-⁠un context ideologic coercitiv, în care „integrarea literaturii în producţie sau invers” era un imperativ al zilei, oferind, totodată, o nouă paradigmă epică şi estetică, eminamente anticalofilă şi epurată de stereotipizări, ceea ce era mai important.
Crezul poetic al lui Gavril Şedran – consecvent cu sine, nemodificat, practic, din vremea debutului – este unul de tip esenţializant, lapidar şi aspru-⁠ascetic (multe fulguranţe statice, puţine culori sau adjective), decantat din recuzita expresionismului. Dacă ar fi să-⁠i găsim o ilustrare plastică, celebrul Strigăt al lui Munch ar fi sugestiv: un timp „târziu”, agonic, „aproape de apa tulbure a morţii”, şi o geografie aproape abstractă, angoasată, apropiată de exigenţele peisajului neutral, obsedant. Cu puţini ani în urmă, Şedran a scris un text însoţitor la volumul de poeme În către pierdere, de Ioan Muşlea (este încă accesibil în Asymetria lui Dan Culcer), simptomatic şi definitoriu pentru ceea ce gândeşte şi simte autorul său – şi pentru accentele pe care le selectează din cartea scrisă de către un confrate. Aici, Şedran se opreşte, într-⁠o primă instanţă, la „marginalitatea” generatoare de autenticitate, pe care o practică Muşlea, vorbeşte de ermetism, de o „lume decrepită”, formată din obiecte şi cuvinte ajunse „la sfârşit”, în starea disoluţiei universale ultime, care nu poate fi făcută să existe decât prin intermediul unor cuvinte sau ţâşniri lexicale scurte, angoasate, rupte spamodic din tăcere. Poemele lui Muşlea – scrie postfaţatorul – nu „se lasă povestite”, „obscuritatea” lor decantându-⁠se din depăşirea stării epice, structurante. „Alexandrinismul”, cu care poetul este elogiat – Şedran numindu-⁠se şi pe el însuşi un „alexandrin” – înseamnă antichitate căzută în ruină: o excelenţă culturală, plastică, civilizaţională pierdută, de pe urma căreia n-⁠au mai rămas decât zidul surpat, vegetaţia care devoră, piranesian, măreţia de odinioară şi oamenii care caută printre „ruine” – atât printre molozurile lumii pe care sunt chemaţi să o experimenteze, cât şi ale limbii devenite „ruină” sau „prăbuşire”.

Corespondenţa amintită aici e esenţială pentru atmosfera poetică „năduşită”, dispersivă şi crepusculară a lui Şedran. Poemele sunt scrise la marginea angoasantă a lumii şi a eului, adică acolo unde teama (frica) corodează implacabil „sensul” de odinioară. „Ne credem o stirpe înaltă” – scrie poetul –, dar „teama ne vrea întunecaţi”. Nici această poezie nu poate fi „povestită”, aşa că îngăduit să ne fie un inventar extensiv: „cer năduşit”, „scrâşnet, ploaie, scrum”, cuvinte care sunt „plăgi, rugină pe un scut părăsit”; „copaci nesiguri”, „gratii de ceaţă”, hohote lugubre într-⁠o biserică părăsită, „rânjetul spart al pieptului”, „scorbura arsă la hotarul ploii”, clopote în dungă, prieteni cu ochi obosiţi, poetul ipostaziat într-⁠un „călător care dezleagă limba morţilor”. Din când în când – foarte rar –, abrupte revelaţii de sine: „am zidit poezia în colbul durerii”; stări, iluminări, bâjbâieli, „libertăţi imprevizibile, nesigure”. Şi un Autoportret: „sunt această încrâncenare/ crestată în răbojul crivăţului”. Cuvinte care erup „nesigur” din ceaţă, contururi zdrenţuite, peisaje fără culoare, scămoşate.

„Zăbovesc sub semnul eşecului” – scrie Călătorul –, cel mai surprinzător aspect al acestor angoase hipertrofiate (dacă ţinem cont de identitatea artistică duală a creatorului lor) e absenţa totală a cromaticii. Spuneam: sunt puţine adjective în poezia lui Şedran: stări, nu calităţi. De asemenea, totul e abstract, cenuşiu, monocrom: o lume post-⁠cromatică, eschatologică, trăitoare într-⁠o geografie terifiantă, unde nu se mai aşteaptă decât sfârşitul. La fel, dacă ţinem cont de imaginarul cultural al timpului (modernismul poetic post-⁠şaizecist, intimist) în care au fost zămislite aceste versuri, surprinzătoare e absenţa animalelor şi – eventual – a căldurii afective obiectivate în ele. Dimpotrivă, e un frig abstract, hiperintelectualizat în poemele lui Şedran: frigul solitudinii radicale, neconcesive, în care torpoarea strepezită de afară nu are corespondenţă decât în frigul lăuntric al cuvintelor sparte, fragmentate, incapabile de a mai funcţiona ca o „casă”.

În mod inevitabil, spasmul nevrotic al vieţii consumate „la extrem” ajunge câteodată în drumuri înfundate, ceea ce înseamnă, altfel spus, o forţare crispată a lexicului şi a sintaxei dincolo de ceea ce, estetic vorbind, ar putea fi acceptat ca fiind plauzibil. Două exemple: „colina şie pătrunde negura cetluită de astrul nevrednic”; „ceasul parvine în épiu cu zvon de ínii”. Însă, e de precizat un aspect structural, care ţine de logică şi de atmosferă, menit să relativizeze acuza de preţiozitate crispată: scrise cu gheara „sfârşi­tului”, plasate într-⁠o geografie obsedantă, extremă, de lume ajunsă la epuizare, prin secătuirea speranţelor de germinaţie viitoare, poemele lui Gavril Şedran sugerează, lexical şi estetic, şi ipoteza unui univers post-⁠semantic, ceea ce explică, în ultimă instanţă, licenţele.

Nu vom întâlni, în acest volum, o poezie aşa cum se scrie ea azi, în România, ci un îndemn la esenţializare inti­mistă, crispat-⁠solitară, aşa cum se practica ea în anii dezgheţului cultural de după 1965, în care opţiunea de a fi solitar în locul aceleia de a fi solidar însemna, în esenţă, modernitate negativă, decantată din expresionism, din neantul lui Sartre, din absurdul lui Camus şi din faimoasa stare de Geworfenheit propusă de către Karl Jaspers. Aşa cum se vede şi din volumul de acum al lui Şedran – excelent eşantion de simptomatologie estetică! –, împingerea existenţei „la limită”, postularea unei geografii lirice abstracte, aliena(n)te aveau, la vremea respectivă, şi rolul de a recupera metaforic unele ingrediente de care poezia fusese în mod abuziv văduvită prin exclusivism ideologic. Astfel, în ciuda tensiunii sale extreme, de oţel încordat până la punctul de rupere, poezia lui Şedran recuperează atât iubirea (ceea ce n-⁠ar fi neapărat nou), cât şi – acest aspect fiind cel esenţial – religiosul. Dumnezeu – sugerează implicit autorul – a fost alungat din lume şi s-⁠a refugiat la marginile ei rătăcitoare: trebuie să „călătorim”, să mergem şi să ne zdrelim picioarele şi vorba până în punctul extrem în care-⁠l vom regăsi. După ce „ultima poartă cade în ruine” – scrie poetul –⁠, apare „dragostea nouă în haine albe” şi se iţeşte, dincolo de „gratiile de ceaţă”, „bucuria apelor purificate”. Astfel, poezia pe care Gavril Şedran o cultivă e (şi) soterologie.

■ Gavril Şedran, Strigi, Editura Limes, 2014

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Ştefan Borbély

Ştefan Borbély (n. 31 oct. 1953, în Făgăraş) este profesor universitar la Facultatea de Litere din Cluj-Napoca, în cadrul Catedrei de literatură universală şi comparată. Doctorat în literatură comparată (1999). Echinoxist ca formaţie, a debutat editorial în 1995, cu volumul [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest