Contemporanul » Lecturi » Theodor Codreanu: Ion Druţă şi memoria identitară

Theodor Codreanu: Ion Druţă şi memoria identitară

Povestitorul rotunjeşte astfel viziunea lui identitară cu dimensiunea fiinţei creştine, în deplinătatea ei originară întruchipată nu de măreţia imperiilor, ci de această Cenuşăreasă moldavă insolită, sub chipul căreia se ascunde Maica Fecioară.

Poate cea mai subtil-⁠ascunsă ironie din romanul lui Ion Druţă, legată de tema poverii bunătăţii noastre, inclusă, „strategic”, în paginile cu intrarea Armatei Roşii „eliberatoare” în Basarabia lui 1944, se află în capitolul al şaptelea, intitulat, crunt, Norocul, ca laitmotiv al nenorocului românesc în istorie. Înainte de venirea bolşevicilor, grădina lui Onache fusese invadată de maci roşii, de la semănăturile arendaşului locului, maci pe care nu-⁠i semănase el. Când au trecut ostaşii sovietici Nistrul, pentru a doua oară, în decurs de nici cinci ani, toate satele Moldovei a trebuit să-⁠i primească cu mare entuziasm şi iubire. Numai Ciutura a fost frustrată, pentru o vreme, de asemenea bucurie, dar, curând, norocul a dat şi peste ciutureni. Mai puţin peste „prostul” Onache Cărăbuş, neluat în seamă de vreun ostaş sovietic. O tristeţe grea apasă pe umerii lui Onache, care nu-⁠şi poate manifesta ospitalitatea. El simte ca nimeni altul povara bunătăţii: „Şi, Doamne, ce bucurie era pe atunci un rus în ghimnastiorkă albită de soare, cu pilotka repezită pe-⁠o sprânceană! Era aşteptat şi rugat să intre în fiece casă, căci era îndemnatic şi se pricepea la toate”. În cele din urmă, dă norocul şi peste Onache. Se opreşte la el un soldat, pe nume Nikolai, cu o maşină rablagită. Îl întreabă cum e cu colhozul în Uniunea Sovietică? Nikolai răspunde că „E rău acum la noi în colhoz…” Dar va fi bine, după război. E harnic şi se apucă să sădească mesteceni albi în grădina lui Onache, ca la el acasă. Bunătate de iepure care primeşte vulpea în propria casă şi pe care Ion Druţă o va devoala în prefaţa la roman, în ediţia din 2005. Robii daci şi-⁠au uitat limba, identitatea, cu bunătate şi dărnicie către invadatorii romani. O vor face şi-⁠n faţa „eliberatorilor” bolşevici. Aceasta este marea povară a bunătăţii moldoveneşti. Şi totuşi în bunătatea aceasta e tăria arheică a neamului, temeiul lui creştin.

Cele două Ecaterine

Într-⁠un fel, Biserica Albă, stilistic vorbind, este cel mai bine scris roman al lui Ion Druţă, modelul tolstoian din Război şi pace fiind remarcat şi de alţii. Ca şi în cazul Poverii…, scriitorul a lucrat îndelung, în două perioade: 1975-1981, 1986-1987.

În pofida resorturilor abisale ale operei sale, la nivel tezist, ideologic, Ion Druţă a putut fi acuzat de panslavism, dovadă, între altele, stabilirea sa la Moscova, devenită patrie de adopţie. Sunt voci care spun biserica-alba-ion-druta-copcă scriitorul de limbă rusă Ion Druţă ar fi chiar superior, cel puţin stilistic, celui de limbă „moldovenească”. Am explicat ceva, în paginile anterioare, de unde vin afinităţile sale moscovite. Principala cauză însă pare a fi religiozitatea creştin-⁠ortodoxă a scriitorului. În definitiv, cazul Druţă nu este singular în cultura românească. Modelul pare să fie Dimitrie Cantemir. Romanul debutează, altminteri, cu o apreciere asupra faptei lui Cantemir din 1711, marele cărturar făcând „unul dintre cei mai îndrăzneţi paşi, pentru a-⁠şi scoate ţara de sub semiluna turcească”. Într-⁠adevăr, îndrăzneţi paşi împotriva molimei abătute asupra ţărilor române după domniile lui Ştefan cel Mare şi Mircea cel Bătrân. Iar această cutezanţă a izvorât direct din filosofia istoriei ilustrului învăţat. În studiul Monarchiarum physica examinatio (Interpretarea naturală a monarhiilor, 1714), Cantemir încearcă să motiveze, indirect, de ce a optat pentru o alianţă cu Imperiul ţarist, cu trei ani în urmă, speranţele sale rămânând aceleaşi, încredinţat că Petersburgul îşi asumase misiunea eliberării popoarelor creştine de sub ocupaţie otomană. Cantemir împărţea imperiile în două categorii: imperii naturale, cu misiune civilizatoare, precum cel roman, şi imperii-⁠avorton, „în afară de legile naturii”, precum acea „groaznică monarhie a otomanilor”, preocupate doar să paraziteze pe seama popoarelor îngenuncheate. Filosofia istoriei cantemiriene se baza pe textul Bibliei şi pe metafizica şi logica lui Aristotel. În principiu, această gândire era una în perfectă concordanţă cu cea europeană. În plus, Cantemir trăise multă vreme în capitala Imperiului Otoman, cunoscându-⁠i corupţia şi tendinţele spre descreştere, fapt care l-⁠a şi determinat să scrie cartea lui de remarcabilă carieră europeană Historia incrementorum atque decrementorum Aulae Othomanicae.

Din pricina fundamentului creştin-⁠ortodox al ţarismului, cu pretenţia doctrinară de reconstrucţie a Imperiului Bizantin, ca a treia Romă, Cantemir era convins că Petru cel Mare conducea un imperiu civilizator, de unde ali­anţa cu acesta din 1711, bătălia dându-⁠se la Stănileşti, lângă Huşi. „Din păcate, – apreciază Ion Druţă – norocul nu a fost de partea lor. (…) În urma acestei bătălii Rusia s-⁠a ales cu o înfrângere, pe care a purtat-⁠o aproape două secole, până la biruinţa de la Şipka şi Plevna, unde au fost înmormântate visele Imperiului Otoman. Domnul Moldovei s-⁠a ales cu o lungă şi grea pribegie, din care numai ose­mintele i s-⁠au întors în oraşul unde îşi avusese scaunul de domnie. Cât despre Moldova, ea a cules de pe câmpul de la Stănileşti o samă de vremuri cumplite, cărora mai apoi li s-⁠a zis «epoca fanarioţilor»”. De fapt, alianţa grăbită a lui Cantemir cu Petru cel Mare arăta o lipsă de simţ politic flagrantă, dovadă că între teorie şi practică există, adesea, o prăpastie de netrecut. Cantemir intrase în alianţă total nepregătit, chiar şi din punct de vedere militar (încropise o oaste mică de lefegii), bazându-⁠se, probabil, pe faima armatelor ruseşti. În context, boieri cu simţ politic au întrezărit că pofta rusească de expansiune nu era a unui imperiu civilizator. De aici, fapta marelui caimacam al Moldovei, bârlădeanul Costachi Lupu, care a împiedicat aprovizionarea cu hrană a armatei lui Petru cel Mare, fapt pentru care ţarul, la întoarcere, a pus la blestem, într-⁠o biserică, a „trădătorului”. În Istoria ieroglifică, Dimitrie Cantemir a înţeles „blestemul mioritic” al discordiei dintre fraţii din cele trei Principate, nereuşind să unească Moldova şi Muntenia, cum intenţiona, sub sceptrul său. De fapt, Tratatul de la Luţk (aprilie 1711) a fost cauza domniilor fanariote, a decapitării lui Constantin Brâncoveanu şi a copiilor săi. Eminescu a înţeles ceea ce Cantemir, cu tot geniul său, nu văzuse: anume că ortodoxia pravoslavnică devenise masca expansiunii imperiale ruseşti, dar nu ca imperiu „civilizator”, de vreme ce Principatele erau superioare din punct de vedere cultural şi creştin, dând o personalitate de talia lui Cantemir, din familia căruia se va ivi şi primul poet al Rusiei, Antioh Cantemir. „Răsărită din rase mongolice – subliniază poetul – de natura lor cuceritoare, aşezate pe stepe întinse a căror mon[o]tonie are înrâurire asupra inteligenţei omeneşti, lipsind-⁠o de mlădoşenie şi dându-⁠i instincte fanatice pentru idei de o vagă măreţie, Rusia e în mod egal muma mândriei şi a lipsei de cultură, a fanatismului şi a despotiei. Frumosul e înlocuit prin măreţ, precum colinele undoiate şi munţii cu dumbrăvi a ţărilor apusene sunt acolo înlocuite prin şesuri fără de capăt. În tendenţele de cucerire, în aşa-⁠numitele misiuni istorice care-⁠şi caută marginile naturale nu e nimic dedesubt decât pur şi simplu neştiinţa şi gustul de spoliare. În zadar caută un popor în întinderi teritoriale, în cuceriri, în războaie ceea ce-⁠i lipseşte în chiar sufletul lui; sub nici o zonă din lume nu va găsi ceea ce Dumnezeu i-⁠a refuzat sau mai bine zicând ceea ce Dumnezeu a voit ca să fie rezultatul muncii a multe generaţii dedate la lucru”. În spatele grandorii spaţiale, Eminescu zăreşte nimicul: „De aceea ni se pare că din nefericire ruşii sunt sub dominarea unui deşert sufletesc, a unui urât care-⁠i face să caute în cuceriri ceea ce n-⁠au înlăuntrul lor. Nouă ni se pare că cercurile culte, în loc de a stăvili acest horror vacui, în loc de a-⁠l împlea prin muncă şi cultură, îl sumuţă contra Europei, pe care o numesc îmbătrânită şi enervată, coaptă pentru a cădea întreagă sub dominaţia rusească.” Până şi genii precum Puşkin şi Dostoievski nu se vor putea desprinde, resentimentari rămânând, la nivel ideologic, de atitudinea Moscovei faţă de Europa, de români, pe care i-⁠au desconsiderat ca suboameni. Omenia basarabeană nu l-⁠a impresionat cu nimic pe Puşkin, în exilul său, ceea ce l-⁠a îndrituit pe Vasile Alecsandri să-⁠i dea o replică pamfletară.

Pe bună dreptate scria prozatorul basarabean Ion Iachim despre expansiunea „civilizatoare” rusească: „Şovinismul este o straşnică maladie în măduva intelectualilor ruşi, o iarbă rea ce-⁠a slobozit rădăcini adânci în inimile lor. Cu excepţia câtorva minţi lucide (de exemplu filosoful Piotr Ceaadaev, scriitorul şi filosoful Alexandr Herţen, care a susţinut moral răscoala polonezilor de la 1863-1864, poetul şi publicistul Nicolai Ogariov), oamenii de cultură ruşi, ca şi generalii ruşi, ca şi politicienii ruşi, sunt bolnavi de febra cuceririlor pământurilor străine, de asuprirea altor popoare”. Altfel spus, ca şi turcii.

Biserica Albă s-⁠a voit, prin teza ideologică, o demonstraţie de felul celei sadoveniene din romanul Nicoară Potcoavă (1952), anume imaginea frăţiei de veacuri dintre moldoveni şi ruşi, cum a subliniat, poate prea dur, Marian Popa: „Nu există nimic mai perfid antiromânesc şi mai subtil filorus în această epocă de dominaţie sovietică absolută în România ca acest roman de Sadoveanu şi aceste trăsături ale operei n-⁠au fost sesizate”. În schimb, instinctul creator al lui Ion Druţă a evitat o asemenea capcană, în pofida tezei care făcea acceptabil romanul în faţa cenzurii. Mai mult de atât, Biserica Albă este o biruinţă strălucită a artei lui Ion Druţă prin complexitatea viziunii creştine.

Pasiunea „eliberatoare” a Moldovei ortodoxe revine, în timpul glorioasei ţarine Ecaterina a II-⁠a, cu prilejul cedării Bucovinei către Imperiul Habsburgic, la 1775, printr-⁠o înţelegere frauduloasă, ilegitimă, dintre Poartă şi Viena. Domnitorul Grigore Ghica, în urma protestului, s-⁠a ales cu decapitarea adusă, în roman, de solia Corbului Plângăreţ, ceea ce a „indignat” capitalele europene, dar, mai ales pe cea a imperiului răsăritean. Exemplul capturării frumoasei provincii moldovene va fi soluţia, în cele din urmă, şicarti-ion-druta pentru vânzarea, prin Pacea de la Bucureşti, în 1812, a Basarabiei. După războiul ruso-⁠turc, încheiat cu Tratatul de la Kuciuk-⁠Kainargi (1774), Rusia pătrundea, ca mare putere, în teritoriile sudice de pe Nipru şi Bug, cedându-⁠i-⁠se şi porturile Kerci şi Enikale din Crimeea, intrând în competiţie geopolitică la Marea Neagră. La 1787–1791, se declanşează al doilea război ruso-⁠turc, de astă dată pe teritoriul Moldovei. Marii războinici sunt acum Ministrul de Război, feldmareşalul Saltâkov, feldmareşalul Piotr Rumianţev, cneazul feldmareşal Grigori Potiomkin (diriguitorul campaniei) şi subordonaţii lor, generalii Elmpt, Suvorov, secundaţi de Kutuzov, aflat în plină ascensiune militară. Întâlnind în cale Nistrul, pe timp de noapte, oastea e derutată de greutăţile trecerii şi numai o luminiţă de pe dealul Ocolinei reaminteşte soldaţilor şi comandanţilor că sunt „aşteptaţi” de un popor frate întru ortodoxie să fie eliberat de sub teroarea otomană. Era flacăra lumânării aprinsă de Ecaterina cea Mică în bisericuţa ce se va transforma în Biserica Albă, femeia fiind singura care nu se înspăimântase de noii „eliberatori”, în vreme ce toţi sătenii, în frunte cu preotul Găină, fugiseră să se adăpostească în codri. Generalul Elmpt constată uimit: „Noi le aducem eliberarea, iar ei fug”. Când cazacii văd „bisericuţa”, o cocioabă acoperită cu paie şi văruită, gata să cadă, râd, ştiind ce măreţie au bisericile imperiale: „La ce i-⁠ar mai trebui unui sat pustiu o biserică văruită?” Ecaterina, fecioara, nu se teme de nimeni, o apără neprihănirea celor şase copii pe care îi creşte, apăraţi, la rândul lor, de căţeluşa Rujca, altă Moldă simbolizând, împreună cu cele şapte fiinţe umane, arheul credinţei ortodoxe româneşti, acel „creştinism primitiv” de la începuturi, când templele maiestuoase nu ţineau loc de credinţă.

După biruinţa de la Oceakov, obţinută de Rumianţev, Palatul de Iarnă sărbătoreşte, în prezenţa ambasadorilor occidentali, „cutremuraţi de strălucirea şi rafinamentul curţii de la Petersburg”. Feldmareşalul Saltâkov vrea să-⁠i încredinţeze eroului cinstea de a continua campania din sudul Moldovei, dar Ecaterina cea Mare îl preferă pe cneazul Potiomkin, fost, cândva, călugăr, recunoscut acum prin religiozitatea lui. Ion Druţă cunoaşte bine moravurile şi intrigile din capitala Rusiei şi realizează pagini memorabile, demne de pana lui Lev Tolstoi. Ţarina însăşi, nemţoaică versată, autoare de comedii, este angrenată în intrigi erotice, în jocuri de cărţi: „An de an, zi de zi, Rusia era într-⁠o goană nebună după aur”. Contrastul cu viaţa din ţară era însă izbitor, ducând la răscoalele de pe Volga, conduse de vestitul Emilian Pugaciov: „Cum se face că nici una din acele mari cuceriri nu îmbunătăţeşte situaţia din ţară? Ce blestem, ce mare taină o fi la mijloc?” Erau semnele unui imperiu care-⁠şi trăda pretinsa menire civilizatoare.

După faptele de arme ale lui Suvorov de la Focşani şi Râmnic, Potiomkin îi încredinţează generalului misiunea imposibilă de a cuceri fortăreaţa Ismail. Bătălia este crâncenă şi se soldează cu 30 000 de morţi. Marele său proiect este să răpună Constantinopolul, în numele celei de a treia Rome, să realizeze ideea unei Dacii Mari sub suzeranitate ţaristă: „Numai o zdrobire totală a Imperiului Otoman, pentru ca apoi să putem înfăptui, pe ruinele lui, renaşterea Bizanţului!”. De aceea, după căderea fortăreţei Ismail tărăgănează încheierea păcii, în ciuda presiunilor de la Petersburg (unde tineri favoriţi ai ţarinei coceau planuri pentru cucerirea Persiei) şi ale unei delegaţii de boieri moldoveni care voiau să plece în capitala imperiului pentru a o ruga pe Ecaterina cea Mare să grăbească pacea. Iaşii se aflau sub stăpânirea lui Potiomkin, zdrahonul orgolios, deţinător al unor palate grandioase, ca Ermitaj, întreţinând, cu leafă, 400 de lăutari, totodată – „fire brutală, aproape sălbatică”, încât fusese poreclit „cneazul Beznei”. El doreşte să folosească biserica din Moldova pentru supunerea Principatului. Pentru asta, crede a-⁠l putea folosi pe bătrânul Paisie Velicikovski, ucrainean şcolit la Academia Teologică din Kiev (întemeiată de moldoveanul Petru Movilă), ajuns, în cele din urmă, după un stagiu la Sfântul Munte, la mănăstirile din Moldova, moldovenizându-⁠se şi având un rol important în revitalizarea creştinismului, prin traducerea Filocaliei şi practicarea isihiei. Confesorul său era episcopul de Huşi, Iacob Stamati, cel care ţinea balanţa diplomatică între poartă şi Petersburg, răscumpărând prizonieri turci şi trimiţându-⁠i sultanului. Mitropolitul oastei ruseşti, Amvrosi Serebreakov, fusese ridicat şi la rang de exarh al Bisericii moldoveneşti. Împreună cu boierul Movilă, Potiomkin crede că-⁠l vor putea câştiga de partea curentului pravoslavnic pe părintele Paisie, ridicându-⁠l la rang de arhimandrit cu prilejul hramului Înălţării Mănăstirii Neamţ, dăruindu-⁠i din partea ţarinei şi un toiag poleit cu aur şi bătut cu nestemate. Scena hramului de la Neamţ este una dintre cele mai realizate artistic ale romanului şi cheia acestuia.

Se adunaseră de Înălţare mii de credincioşi din toată Moldova şi de peste munţi, urmând ca Mitropolitul să deschidă prăznuirea cu bucate pentru toţi. Numai că orânduiala mănăstirii era ca nimic să nu se facă fără ieşirea stareţului Paisie de la rugăciune, iar acesta întârzia, spre nervozitatea boierului Movilă şi a ierarhilor, în frunte cu Mitropolitul. Nimeni nu îndrăznea să-⁠l grăbească, nici părintele Onofrei, nici măcar tânărul posluşnic Ioan, venit din Transilvania să ucenicească şi care avea mare trecere pe lângă sfântul Paisie: „– Doamne! a zis cu glas chinuit, frânt de durere. Au venit să-⁠mi cumpere suferinţele, să-⁠mi ierte păcatele, să-⁠mi înăbuşe zbuciumul sufletului, să-⁠mi acopere cu aur marea bucurie de-⁠a te fi aflat… Nu mă părăsi, Doamne, în aceste clipe grele. Miruieşte-⁠mă cu taina cuvântului sfânt, botează în apele adevăratei credinţe năzuinţele mele, şi pune-⁠mi pe creştet cununa de spini a suferinţelor Tale”. Şi dojana aspră a conului Movilă: „Aţi căpiat aici, la poalele Carpaţilor, tot ţinându-⁠vă de posturi şi mătănii… Sireaca noastră Moldovă, sărăcită şi pustiită, zace călcată în picioare, zdrobită, că nici măcar să poată să-⁠şi ridice capul de la pământ. Amu, iaca, hai că ne vine norocul. O mare împărăţie vine să ne dea o mână de ajutor. Vine cu toiag şi cu cruce pentru a ridica întru vrednicie pe stareţul primei noastre mănăstiri, şi prin asta să ajute întreaga ţară, întregul nostru neam. Şi ce facem noi atunci când această mare împărăţie vine cu daruri?! Fugim din sântul locaş cu odăjdii aurite cu tot! Fără să fi mulţumit, fără să ne fi închinat, fără să fi sărutat mâna binefăcătorului!!!”.

La nedumerirea conului Movilă, care se temea că mitropolitul va pleca şi toate se vor duce de râpă, Onofrei răspunde: „– Părintele Paisie de-⁠a viaţă întreagă aşteaptă să vină de la răsărit Dragostea şi Adevărul, iar nu aurul şi nestematele…” Altfel spus, să vină Dumnezeu şi nu Diavolul! Bine, bine, dar ce face în odaia stăreţiei părintele Paisie? „Plânge şi se roagă.” A mai aflat Paisie că la bolniţa mănăstirii a fost adusă, leşinată, de drum lung, cu picioare sângerânde, o femeie sărmană care, de îndată ce şi-⁠a revenit, a început să se roage şi să plângă într-⁠o chilie. Şi părintele, în loc să grăbească la începerea ospăţului, pune pe Onofrei să o aducă la dânsul, la spovedanie. Femeia aceea era Ecaterina din Ocolina, poreclită, în derâdere, cea Mică şi „caraghioasa”. Mersese pe jos două săptămâni. Până şi posluşnicul Ioan a izbucnit în râs văzând-⁠o. Şi astfel află părintele Paisie întreaga istorie a Ocolinei şi a bisericuţei dărăpănate, cu tot cu visul ei de a ridica o biserică adevărată, cea care va fi Biserica Albă. Dumnezeu o pusese la încercare, se luminează Paisie, iar despre încercare, ca semn al prezenţei arheului, vorbise Eminescu. O îndemnase să încerce căţeluşa Rujca/Molda, încredinţând-⁠o că va avea grijă de cei şase copii rămaşi acasă. Trebuia să aibă dezlegare pentru înălţarea Bisericii, căci ocolinenii ajunseseră rătăciţi, nu mai formau un sat, ci o „adunătură de oameni”, neavând biserică şi uitând de Dumnezeu. Părintele Paisie a trimis-⁠o înapoi spre Ocolina însoţită de posluşnicul transilvănean Ioan, viitorul preot al satului. Şi s-⁠a ridicat Biserica Albă din trunchi de stejar, acum cu clopotniţă, biserică dată cu var, albul nefiind o culoare, ci un destin.

Povestitorul rotunjeşte astfel viziunea lui identitară cu dimensiunea fiinţei creştine, în deplinătatea ei originară întruchipată nu de măreţia imperiilor, ci de această Cenuşăreasă moldavă insolită, sub chipul căreia se ascunde Maica Fecioară.
■ Fragment

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Theodor Codreanu

Theodor Codreanu (n. 1 aprilie 1945, Sârbi, jud. Vaslui). Critic şi istoric literar, prozator şi publicist, doctor în filologie, membru al Uniunii Scriitorilor din România, Theodor Codreanu este autorul a peste patruzeci de cărţi, colaborând la numeroase publicaţii din ţară [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest