Contemporanul » Lecturi » Ştefan Borbély: Vremea Moroiului

Ştefan Borbély: Vremea Moroiului

Protagonistul romanului e politicianul de strânsură Aurelian Moroiu, urcat la Bucureşti aproape psihopomp dinspre negurile acvatice, fetide ale Murighiolului, pentru a deveni, într-⁠o primă instanţă, şef de partid, apoi preşedinte cu puteri discreţionare peste o ţară artificial europenizată, în realitate obosită, vidată de ambiţie sau de valori superioare.

Am citit despre Vremea Moroiului, cea mai recentă carte a Vioricăi Răduţă (Ed. Cartea Românească, 2015), că n-⁠ar fi un roman politic şi am rămas suspendat în uimire, fiindcă eu îl receptasem ca atare, atât pe baza sugestiei de sistem socio-⁠politic actual descris în el, cât şi pe aceea a trimiterilor anecdotice directe, uşor descifrabile, diseminate de-⁠a lungul întregului text. La fel de adevărat este şi faptul că într-⁠un avertisment care însoţeşte volumul, autoarea se delimitează ferm de orice corespondenţă directă cu contingenţa, spunând că „dacă din «realitatea» clar delimitată de copertele acestei cărţi cineva Vremea-Moroiului-Viorica-Radutadesprinde posibile corespondenţe cotidiene, este răspunzător de perspectivă”; prin urmare, îmi propun să respect şi eu sugestia de ficţionalizare, lăsându-⁠i bietului cititor „răspunderea” de a stabili conexiunile care se impun – pre vina şi plăcerea lui, fireşte.

Protagonistul romanului e politicianul de strânsură Aurelian Moroiu, urcat la Bucureşti aproape psihopomp dinspre negurile acvatice, fetide ale Murighiolului, pentru a deveni, într-⁠o primă instanţă, şef de partid, apoi preşedinte cu puteri discreţionare peste o ţară artificial europenizată, în realitate obosită, vidată de ambiţie sau de valori superioare. Ţara – prezentată prin intermediul unui Bucureşti nevrotic, patibular şi temător de „Apocalipsă” – e surprinsă de istorie într-⁠o perioadă post-⁠dictatorială, marcată, psihologic, de vina de a se fi dispensat de „Ceaşcă” transformat în stafie, sursă infinită de spaime şi de fascinaţie retroactivantă, mai ales că timpurile noi aduc, în locul demnităţii, doar politicieni corupţi, venali, şi servicii – Securitate, justiţie, aparat represiv etc. – rupte de menirea pentru care au fost create, contopite integral cu viermuiala de intrigi şi cabale prin care instinctivul „hăhăitor” Moroiu – ajuns la al doilea mandat, sperat de mulţi ca fiind şi ultimul – ţine în mână frâiele puterii, antagonizându-⁠i sălbatic şi perfid pe toţi, generând în jurul său o primitivă plasă de suspicionări otrăvite, profitabile. Aproape imediat după ce se vede instalat în fotoliul de la palat, „vânjosul” preşedinte pune la cale un triunghi conjugal sordid, prin marginalizarea fără de ruşine a „primei doamne” (Marta, ajunsă o „stafie” a Vilei Park unde-⁠şi are reşedinţa) şi atragerea compensativă – inclusiv în politică – a „frumoasei” Lia Mardare, promovată să conducă un minister foarte mănos, unde se risipesc fonduri aruncate „pe terenuri de fotbal în pantă, pe parcuri în mijlocul pădurii, […], pe telegondole fără pârtie de schi”. Ulterior, alunecoasa Mardare tranzacţionează nebulos nişte terenuri, cam la fel cum procedase pe ascuns şi preşedintele, dar acesta îşi dejoacă abil suspendarea, dând apoi o ultimă lovitură înainte de a-⁠şi depune – cam fără voie – sceptrul, prin împingerea amantei în postura candidatului la succesiune.

„Plimbarea” de protest a bucureştenilor sătui de dictatură în jurul palatului prezidenţial, vociferările din pieţele publice şi din sala Parlamentului împrumută noi indicii de recognoscibilitate timpurilor pe care le prezintă cartea, cum sunt, de altfel, şi isteriile ziaristului „de la magistrală” Zale Brăduţ sau un accident aviatic petrecut în Munţii Apuseni, unde mecanismul puterii reacţionează năclăit, ca şi cum ar avea articulaţiile blocate. Apodictic, verdictul „apocalipsei” politice în care a intrat ţara e formulat de un om de rând, care spune „că România a ajuns o ţară cu venele tăiate”, însă, chiar dacă cititorul îşi propune să decoperteze întreaga hartă a referinţelor sau aluziilor directe la cotidian pe care le conţine romanul, marea miză a lui este alta, şi anume prezentarea – indirectă, fiind vorba de un romancier, şi paradoxală, fiindcă e terifiantă ca imagine de ansamblu – a singurului mecanism prin care societatea „se apără” de efectele agresiunii la care este supusă, şi anume regresia înspre gregar.

În „avertismentul” de care aminteam, Viorica Răduţă precizează că impulsul scrierii romanului l-⁠a reprezentat dorinţa de a se opune simbolic ultimei faze de degringoladă pe care o poate experimenta o societate căreia i se răpesc idealurile, şi anume aceea a transformării ei în kitsch şi „mahala”. Vorbim, aici, fireşte, de o altă accepţiune a mahalalei decât aceea pitoresc-⁠balcanică, pe care încearcă s-⁠o recupereze nostalgicii. Ceea ce Viorica Răduţă are în vedere e instinctualitatea gregară extrapolată la nivelul întregului sistem: o umanitate amorfă, reactivă, primară, blocată de visceral şi închisă spasmodic între pereţi igrasiaţi, bolnavi, din care rugina fetidă picură paralizant, ca-⁠ntr-⁠o infinită mlaş-tină de otravă. Sub acest aspect, romanul e o reuşită terifiantă, cu o altă miză decât aceea a Ploilor amare, romanul lui Alexandru Vlad, cu care întrucâtva se aseamănă ca propunere tematică. Ambele prezintă societăţi igrasiate, înecate de ape tulburi, cu o provenienţă aproa­pe fantasmatică. În ambele, neputinţa acvatică îi face pe oameni să se dezbrace, rând pe rând, de toate veşmintele cu care i-⁠a înzestrat civilizaţia, regresând înspre instinctele primare, înspre reactivitate primitivă, amorf sau viermuială. Freud ar fi la îndemână pentru a putea vorbi, aici, de o voluptate a regresiei, însă intenţia Vioricăi Răduţă este mai nuanţată, şi, înainte de a o preciza, îngăduit să-⁠mi fie să apreciez romanul pentru calitatea sa de protest intelectual şi pentru aceea a verticalităţii civice. Viorica Răduţă a scris Vremea Moroiului ca pe un avertisment: e o sinteză a gregarului făcută cu scopul de a atrage atenţia asupra unui asemenea pericol, cu intenţia de a se opune regresiei, disoluţiei, renunţării şi visceralizării prezente în societatea românească a momentului. Nu e o oglindă comodă, fiind, dimpotrivă, o invitaţie la autoscopie personală şi colectivă, spre deosebire de romanul lui Al. Vlad, unde alegoria înmoaie oarecum marginile realităţii, prezentându-⁠le ca pe o ipoteză „cosmică”.

Construcţia textului din Vremea Moroiului se bazează pe simetria dintre agonia profesoarei pensionare Larisa Banu – al cărei corp, igrasiat de o navetă obsedantă, „se topeşte” de pe o zi pe alta – şi agonia sistemului politic gregar întreţinut de către Aurelian Moroiu. Pretextul contrapunctului narativ îl constituie credinţa că, după moarte, sufletul decedatului pendulează timp de 40 zile „între două lumi”, aparţinându-⁠le, prin ubicuitate, amândurora. În mod simetric, despotul Aurelian Moroiu (numele trimite la credinţa populară referitoare la existenţa vampirilor muritori) apare, sarcastic, ca un nou Odhin, având un ochi viu şi unul uscat. Atât Larisa, cât şi Moroiu introduc în anturajul vieţii lor anxietatea socială prilejuită de apariţia „purtătorului de moarte”. Larisa o face la bloc, urmărită cu coada ochiului de către vecine, isterizate că moartea le-⁠a intrat în casă, pe când în cazul lui Moroiu efectul se întinde în tot Bucureştiul, care activează subit un întreg arsenal superstiţial şi imaginar legat de subteranele ucigaşe, fetide ale Capitalei, în care sălăşluiesc lighioane devoratoare de oameni, şobolani uriaşi sau şerpi, şi-⁠n care există, mai ales, o apă atotdevoratoare, perfidă, criminală, care ţâşneşte thanatic prin toate canalele, înghiţind trasee de metrou, năclăind locuinţe sau spaţii publice. Subteranele fetide ale Bucureştilor – sinecdocă pentru întregul sistem politic naţional – domină, simbolic, romanul, suspiciunea că oraşul va fi înghiţit în cele din urmă de „caracatiţa” freatică declanşând în rândul oamenilor un uriaş ansamblu de eresuri spongioase şi istorioare tulburi, preponderent funeste, negre, dubioase, în plasa cărora oamenii se prind febril, ca-⁠ntr-⁠un soi de nevroză colectivă – bună, între altele, şi pentru a „explica” prin deturnare neajunsurile politicii cotidiene.

Aici ar fi momentul să vorbim despre aceea intenţie narativă mai nuanţată a Vioricăi Răduţă, pe care o apreciam în rândurile de mai sus. Pusă într-⁠o ecuaţie cu inerente valenţe tautologice, ea ar suna cam aşa: kitsch-⁠ul, gregarul pot deveni redutabile mecanisme politice şi sociale de manipulare şi de stabilizare a unui sistem cu condiţia ca Puterea să nu li se opună şi să le promoveze. Altfel spus: cel mai bun şef pe care o societate predispusă la gregarizare îl poate alege este un şef gregar. „Lighioană marină” fiind, Aurelian Moroiu înţelege politic această tautologie şi o pune imediat în aplicare: el se vrea, mai presus de toate, un Preşedinte kitsch şi, cinic din naştere fiind, n-⁠are nici un interes să-⁠şi ascundă identitatea. Gregar fiind, vorbeşte gregar, se comportă gregar, poartă cu subalternii conversaţii gregare, consecinţa generalizată fiind aceea a dezarmării tuturor celor raţionali şi normali, şi-⁠n primul rând a intelectualilor şi a celor cu o urmă de decenţă. Gregarul e arma politică a lui Moroiu, murdărindu-⁠i pe toţi: avea dreptate Lloyd deMause să spună că un grup uman poate fi dominat cel mai bine prin inducerea sugestiei de impuritate.

Faptul că Viorica Răduţă e neconcesivă până la capăt în prezentarea unui asemenea sistem abstruz indică luciditate, consecvenţă de sine şi valoare. Un alt romancier, mai slab de înger, ar fi cedat aici ispitei maniheiste, introducând în text măcar franjuri de speranţă: un intelectual idealist, o opoziţie suicidară, dar sublimă, ceva ideologie revanşardă sau măcar un vag crâmpeiuţ de religie, ca indiciu al faptului că Cel de Sus veghează totuşi şi pedepseşte. Nimic de acest fel nu există în romanul Vioricăi Răduţă. Mi-⁠e îngăduit să spun că reuşita ei majoră mi-⁠a stârnit o solidarizare prin oripilare? E solidarizarea intelectualului care asistă neputincios la disoluţia generalizată din jur, reacţie din care, ştim deja, Vremea Moroiului s-⁠a şi născut. Numai că aici apare o întrebare cu o deschidere de 20-⁠30 de ani de acum înainte: a fost Aurelian Moroiu doar un accident istoric, sau el reprezintă – aşa cum sugerează romanul – calea cea mai uşoară dintre cele multe, mai grele, pe care le poate aborda o societate? Viitorul depinde de răspunsul la această dilemă: el poate fi ceva cu totul nou, sau doar o redundanţă…

1

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Ştefan Borbély

Ştefan Borbély (n. 31 oct. 1953, în Făgăraş) este profesor universitar la Facultatea de Litere din Cluj-Napoca, în cadrul Catedrei de literatură universală şi comparată. Doctorat în literatură comparată (1999). Echinoxist ca formaţie, a debutat editorial în 1995, cu volumul [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest