Contemporanul » Lecturi » Ştefan Borbély: Fiinţe mici şi mari, gânditoare…

Ştefan Borbély: Fiinţe mici şi mari, gânditoare…

După spaimă (exorcizată prin miniaturizare), al doilea aspect fundamental al acestui univers îl reprezintă creditul acordat pământului şi forţei sale de a germina „lumină”.

Norocul a făcut să-⁠mi pice în poală o săptămână întreagă de linişte, pentru a putea parcurge pe îndelete, cu creionul în mână, Călătoria în petalele trandafirului (Ed. Tipo Moldova, Iaşi, 2013 – dar cartea a apărut în 2014), volumul sumativ de 838 de pagini (plus referinţe critice…) prin care Simona-⁠Grazia Dima îşi celebrează deceniile de poezie. 838 de pagini înseamnă, grosso modsimona-grazia-dima-copertao, cam tot atâtea poezii, dar ele indică şi faptul că masivul op este propriul său duşman la receptare, fiindcă e puţin probabil că se vor mai găsi critici dispuşi să-⁠l citească zile de-⁠a rândul, pentru a-⁠i sesiza fervorile, mitologiile relevate şi ascunse, simbolurile. Cu atât mai mult, cu cât ne aflăm în faţa unei lirici sapienţiale, ceremonioase, unde şi contingentul – atâta cât este – e voalat de parabole, drapat în metafore ale înţelepciunii, străbătut – până la intensitatea superioară a paradoxului – de lumină. La Simona-⁠Grazia Dima, viaţa însăşi este un miracol. Aproape la fiecare vers – oricum, la începutul fiecărui poem –, uimirea de a fi şi de a înţelege lumea încarcă textele cu o pozitivitate diafană, strălucitoare, venită din inocenţă. „Noi am greşit cu inocenţă” – îşi spun înfrânţii din Lamento etrusc. „Căderea mea se transformă în frumuseţe” – consemnează poeta în altă parte. Înspre sfârşitul vieţii – sau să fie vorba doar de premoniţia ei? –, un protagonist remarcă: „Ţinem încă în mâini sidefuri pe jumătate şlefuite.” Artizani ai inefabilului („oameni albi-argintii”), eroii versurilor sale descoperă, în tot ceea ce le înconjoară, „statui de jad”, o „strălucire spectrală”, cetăţi fantastice dintr-⁠un ţinut al tuturor vorbelor de duh şi de taină, care se numeşte Noremaion, succesor luminos al unui alt ţinut, cel al „fiinţelor mici”, pe care Simona-Grazia Dima l-⁠a propus şi cultivat încă de la începutul carierei sale lirice.

E bine, aşadar, că acest volum masiv, sintetic, există, fiindcă el trasează schiţa de portret al unui poet care a dorit chiar de la început – fiind, ulterior, consecvent acestei decizii iniţiale de disociere – să meargă împotriva curentului, adică a poeziei de notaţie stradală, ironic-⁠sarcastică, obiectivă, pentru care au optat marile nume ale generaţiei din care Simona-⁠Grazia Dima face parte. Foarte târziu, spre sfârşitul volumului de acum, ea va vorbi de „înotul asimetric ca salvare”. La începutul său, într-⁠un scurt eseu autojustificativ, ea invocă o „revelaţie”, o „clipă epifanică”, trăită sub faldurile de amurg ale Cetăţii de Scaun a Sucevei, unde se afla – timişoreancă fiind de baştină – pentru un colocviu. Clipa respectivă i-⁠a trasat drumul şi vocea în poezie – mărturiseşte ea – şi asta a însemnat, în esenţă, o abordare a realului sub specie mitică, sapienţială şi simbolică. Ar fi avut atunci – sugerează tot autoarea, critic literar redutabil, totodată – două căi de intrare în ceea ce se spune ritos că ar fi „poarta mare a literaturii”: confruntarea cu realul, respectiv hermeneutica ei domoală, dezvăluitoare de taine mirifice şi de diafanităţi. Prima cale ar fi fost aceea a istoriei, a cotidianităţii, şi ar fi însemnat în mod necesar tensiune, încrâncenare, opoziţii radicale, adversitate. A doua presupune o complicitate catifelată cu infinitezimalul diamantin al vieţii: un mod aproape mitologic de a percepe viaţa, acceptându-⁠i slăbiciunile, inconsecvenţele de sintaxă, cu scopul de a te adânci – aici titlul volumului de acum ne ajută – în vasta „călătorie” în inefabil, adică „în petalele trandafirului”.

„Mitologia fiinţelor mici”, pe care Simona-⁠Grazia Dima a propus-⁠o şi a cultivat-⁠o, corespunde unei asemenea percepţii mitologizante a vieţii. Nu e neapărat fantasy, dar nici foarte departe de acesta nu este. „Jocul” (cuvânt recurent în textele poetei) ei constă în construcţia imaginară a unei lumi populate cu „oameni albi-⁠argintii”, trăitori într-⁠un ţinut vecin cu înţelepciunile de demult şi cu legendele, capabili să crească din rădăcini, asemenea plantelor, arborilor seculari şi florilor. Într-⁠o asemenea lume, „pietre egal tăiate/ scânteiază în şiruri,/ iar solzii subţiri şi fini/ pândesc acum pe creste, în vreme ce într-⁠un aproape medieval Interviu (pp. 186-⁠192) un „poet faimos” coboară la târguit în oraş, încălţat în „cipici magnifici”, fiind aşteptat de un „erudit” pregătit să afle „secretele” marilor sale viziuni. Cu acest prilej, stupefiatul erudit află că „maestrul” are un „pui micuţ” acasă, cu „doi ochi mici/ de jar,/ scormonitori. Chip minuscul, obraznic, lăbuţe/ smolite, cu gheruţe transparente”. Miniaturizarea înseamnă – aflăm din tot volumul – o eliberare a lucrurilor de „spaimă” prin intermediul ludicului, al imaginaţiei. Având toate versurile laolaltă, abia în Călătoria în petalele trandafirului vedem cât de obsesivă este teama – sau spaima – în percepţiile Simonei-Grazia Dima. Numai că e o spaimă explozivă, germinativă, nu paralizantă, capabilă de a se converti, prin intermediul mitologizării şi al ceremonialului, în „sărbătoresc”. Iată un exemplu, intitulat chiar Pe drumul unei sărbători: „Balaur tânăr, dragon tutelar,/ îmi surâzi din înalt, preaplin/ de rodnicia curată a adâncurilor. / Sub aripile tale văd peşti ovali, fericiţi,/ descriind traiectorii piezişe./ Mă saluţi ca dintr-⁠un cireş falnic/ pe drumul unei sărbători câmpeneşti/ ce se va ţine în cer curând –/ îţi văd costumul de arlechin,/ romburi roşii, romburi verzi,/ şi praştia la îndemână […] vechi maeştri mi-⁠au trimis în dar/ imaginea ta nebunatică…”

Anularea deliberată a „spaimei” prin „sărbătoresc” ar fi, aşadar, una dintre constantele poeziei Simonei-⁠Grazia Dima. Artizanalul împotriva anxietăţii. Poeta construieşte lumi frumoase, bune (ţinutul fiinţelor mici, Noremaion, cetăţi simili-⁠medievale, lumea „oamenilor albi-⁠argintii” etc.), pentru a le face uitate pe cele disfuncţionale, rele. Ritualuri gracile unesc voinţele din aceste ţinuturi: „În codru se face amurg roşietic –⁠/ să căutăm pe arbori/ literele zgâriate/ de fiinţele mici,/ care au scris/ în fugă/ poemul/ între faguri şi cetini,/ alergând/ cu fructe dulci şi uscate/ în mâini.” Sub fiecare brazdă sunt lumini, miracole (poemul se intitulează Un golf de lumină): „Pământul se desface şi o ia/ în direcţii necunoscute/ sub cei ce dorm,/ se desparte în braţe şi evantaie subţiri,/ întredeschise […] Dacă dai la o parte primul strat,/ vei zări ţărâna – mulţime de boabe/ micşorate până la un strop de raze – ascultând şi fremătând./ Nu te speria de faptele pământului;/ chiar dacă vântul i-⁠ar răsturna brazdele,/ n-⁠ar putea să cadă decât lumină.”

După spaimă (exorcizată prin miniaturizare), al doilea aspect fundamental al acestui univers îl reprezintă creditul acordat pământului şi forţei sale de a germina „lumină”. Cu timpul, atenţia poetei va fi captată de „incidentul celest”, fervoarea religioasă a unor „înălţări” fiind lipsită de echivoc, însă la teluric ea se va întoarce întotdeauna, „fiinţele mici” constituind – aşa cum sugeram şi mai devreme – o vastă reţea de rizomi abia ridicaţi din pământ, de gnomi sapienţiali care circulă peste tot, lăsând în urmă semne, scrijelituri magice, invitaţii oculte. Pe parcursul volumelor care se adună în timp, sugestia perceperii lumii ca germinaţie mirifică îşi asociază alte imagini, intră în joc „castele” miraculoase, un vast areal de simbolistică arabă şi Extrem-⁠Orientală sau upanişadică, populată cu „dervişi” şi căutători de absolut capabili să împânzească toate drumurile pământului, ceea ce mi s-⁠a părut a fi însă remarcabil în aceste imagini uneori redundante fiind capacitatea poetei de a propune continuu mitologizări, ţinute, artizanal, deasupra vieţii. Iată un exemplu, dintre multiplele ilustrări posibile: „Pe aici a trecut cuvântul. Îl recunoaştem/ după lucrurile stângace lăsate-⁠n urmă,/ ca noi, intimii lui, să-⁠l îndrăgim oricum,/ fără-⁠a ne lăsa înşelaţi, şi să-⁠i purtăm/ în suflet casa, acea construcţie simplă/ de piatră şi lemn, aparent goală, deschisă-⁠n/ bătaia vântului şi a ploii, locuită numai de lumină…”

Decenii de-⁠a rândul am tot citit poezie neagră, încrâncenată, atroce. Mi-⁠o luaţi în nume de rău dacă vă îndemn să deschideţi volumul Simonei-⁠Grazia Dima pentru a da de mici bulgăraşi de lumină?

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Ştefan Borbély

Ştefan Borbély (n. 31 oct. 1953, în Făgăraş) este profesor universitar la Facultatea de Litere din Cluj-Napoca, în cadrul Catedrei de literatură universală şi comparată. Doctorat în literatură comparată (1999). Echinoxist ca formaţie, a debutat editorial în 1995, cu volumul [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest