Contemporanul » Lecturi » Radu Mareş: Omul din Marginea

Radu Mareş: Omul din Marginea

Citeşti aceste cărţi, fie şi în diagonală, şi nu se poate să nu cazi pe gânduri. Ca fost editor, ştiu ce înseamnă tipărirea cărţilor ca aventură extem de costisitoare şi care n-⁠a îmbogăţit pe mulţi.

În anii 1954-⁠1957, Liceul „Eudoxiu Hurmuzachi” de azi se numea Liceul nr.1 (de băieţi, pentru că era şi un liceu nr.2, de fete) şi se afla, ca şi imensa cazarmă a grănicerilor, ca şi sediul administrativ al hergheliei, ca şi stadionul, amplasat vizavi de liceu, pe strada V.I. Lenin. Un kilometru mai departe şi venea câmpul neted unde pe sub pod trecea apa Sucevei, cu bulboane pentru scăldat. Devenit capitală de raion în noua regiune administrativă Suceava, oraşul Rădăuţi, căci de el e vorba, păstra încă intactă, cu toate schimbările survenite după război, imaginea târgului bucovinean, cu ecourile cochete ale marginii imperiale, imagine nestricată de la sfârşitul secolului al XIX-⁠lea. La această fixare istorică se poate medita: e cea a inerţiilor, a puterii lor magnetice, a tradiţiilor care în Bucovina sunt mai puternice decât orice. Unica stradă principală cu prăvălii şi edificiile mai impozante, bisericile vechi, părculeţele, cele două cinematografe şi impozanta sinagogă, clădirea-⁠tip a băncii, cartierul domnesc din dosul stadionului şi enclava evreiască din centru erau neclintite, exact ca şi cele din fotografiile de la 1900. Nu fusese stricat nimic nici de război, ca la Iaşi, şi nici de ingineri, care o să apară două decenii mai târziu. Detaliu extravagant, trenul, chiar şi interminabilele trenuri de marfă ruseşti pentru care se construise linie cu ecartament special, treceau prin centrul oraşului unde exista şi a doua gară, zisă „mică”…(Rădăuţeanul Vişniec i-⁠a dedicat o poezie acestui tren suprarealist.)

Spre acest Rădăuţi, ca spre o altă Mecca, veneau în anii amintiţi băieţii (şi fetele, desigur) satelor din zonă, trimişi de părinţi să facă liceul. Era tot tradiţia, cea a ţărănimii luminate supravieţuitoare de pe vremea Imperiului, care vedea accesul la o treaptă superioară în ordine socială prin învăţătură de carte şi între satele mari, cu o reprezentare numeroasă de învăţăcei, Arbore sau Vicov, spre exemplu, un loc semnificativ îl ocupa grupul celor din Marginea. (Pentru cine nu ştie: localitate care, la 1421, pe vremea Fotografie0025lui Alexandru cel Bun, era – spun documentele – un cătun aparţinător de Volovăţ, iar după anexarea din 1775 devine „Marginea oder Prund” pe drumul din vechime, modernizat de austrieci pe traseul Cernăuţi–Storojineţ–Vicov–Marginea–Gura Humorului spre, mai departe, Vatra Dornei şi Transilvania.) Îmi amintesc bine: câţiva băieţi aduşi de părinţi cu căruţa, dar cei mai mulţi pe jos, grup solidar şi compact, cu care nu era de glumă la o adică. Din grup făcea parte Gavril I. Crăciun, fostul meu coleg de clasă (el în „B”, eu în ”A”, dar cazaţi la acelaşi internat, unde am mâncat trei ani ciorba de varză acră şi macaroanele cu brânză iute şi sărată de oaie, făcute la cazan de legendarul bucătar Ţopa), unul dintre puţinii cu care am păstrat legătura peste decenii şi decenii. Îl evoc aici şi am pentru asta câteva bune motive.

Unul, într-⁠o ordine mai specială, e nostalgia. Imaginea cu alb-⁠negru a adolescenţei, activată acum pe o realitate dispărută, ştearsă de tăvălugul modernizării: Rădăuţiul ştiut de generaţia noastră nu mai există.
Alt motiv îl reprezintă surpriza cea mare făcută de fostul meu coleg, pachetul cu cărţile sale primit recent pe care m-⁠am grăbit să le răsfoiesc cu încântare. Spun supriză, pentru că, azi, autorlâcul face ravagii, de la prim ministrul poet, până la ultima persoană la care te-⁠ai aştepta s-⁠o vezi în postura producătorului de text literar şi mai cu seamă – o spun ca fost editor – producător torenţial de poezie. Crăciun, şi am respirat uşurat, n-⁠are ambiţii poeticeşti, nu e agresat de muze. El, tot în buna, sănătoasa, frumoasa tradiţie bucovineană e păstrătorul direcţiei impuse de Spiru Haret între războaie. Nu ştiu dacă această direcţie a rodit, dar am verificat şi are rădăcini încă vii: intelectualitatea satelor, dascălii, mai cu seamă, trebuie să strângă tot ce e produs spiritual sau material al locului, să valorifice în sensul punerii în circulaţie publică tot ce ţine de obârşie şi de o experienţă istoric documentată.

Chiar de la prima ochire, proiectul spi­ru-⁠haretist al fostului meu coleg impresionează prin anvergură. Într-⁠o epocă în care arhive nepreţuite stau în lăzi, prin depozite, inaccesibile interesaţilor – arhiva Muzeului literaturii, de pildă –, asta în variante fericite, sau sunt lăsate în degradare, dacă nu aruncate la gunoi (cunosc cazuri!), Crăciun din Marginea adună harnic şi arhivează cu infinită pioşenie tot ce are vreo semnificaţie, cât de mică, pentru marginea lui de lume şi oamenii săi. Respectul său pentru memoria istorică e aproape religios iar râvna depusă e de furnică.

În ultimele două decenii, Crăciun a produs carte după carte, centrul de greutate reprezentându-⁠l patrimoniul comunei sale de baştină. Mică enciclopedie a localităţii Marginea – Suceava, scrisă în colaborare, a apărut în 2007 şi e prefaţată de acad. D. Vatamaniuc. E o „monografie” după tipicul ştiut, cum au mai realizat mulţi alţii în satele bucovinene, dar şi în alte părţi, „enciclopedie” din titlu definind exact, nu şi fără un anume orgoliu al singularizării, al ieşirii din rând, sumarul cărţii: Privire generală; Culte religioase; Învăţământ; Activitate cultural-⁠artis­tică; Viaţă economică;Ocupaţii şi meşteşuguri; Asistenţă medicală; Etnografie şi folclor; Consideraţii de ordin social, politic, administrativ şi edilitar-⁠gospodăresc. Materialul ilustrativ este şi el foarte bogat. Pentru a face o idee mai precisă de ce reprezintă comuna Marginea şi locuitorii săi, sunt repertoriate, de pildă, toate onomasticele, toate poreclele, toţi salariaţii ocolului silvic de-⁠a lungul timpului, toţi directorii şcolii de la înfiinţare ş.a.m.d. Dar şi toţi oaspeţii de seamă, Marginea fiind celebră prin ceramica neagră produsă aici din vechime şi foarte căutată de cei ce trec prin Bucovina. Între aceşti oaspeţi s-⁠au numărat fostul şahinşah al Iranului, Chirac, pe vremea când era primar al Parisului, Juan Carlos, prinţul moştenitor Akihito şi mulţi alţii, lista e lungă. Un capitol interesant, negăsibil în alte monografii se intitulează Fişe. Oameni care au îndrăznit, perseverat şi izbutit reprezentând circa 40 la sută din carte şi care sunt un fel de microbiografii de succes, câteva zeci, poate peste o sută, fiecare cu poză. Se vede că mai ales acest capitol a avut succes pentru că la ediţia a doua, pe care o am eu, apare în anexă Oameni de toată isprava, cu încă 15 fişe.

Cu aceeaşi acribie e întocmită şi lucrarea, tot de tip monografie, Şcoala nr.1 „Vasile Gherasim” Marginea-⁠Suceava, şi ea cu numeroase documente facsimilate, foarte multe fotografii dar şi, de pildă, Lista cadrelor didactice din perioada 1947–2007.

Celui care a dat numele şcolii Crăciun îi dedică lucrarea Vasile Gherasim. Un intelectual european. Ca şi mulţi alţi bucovineni, cu studii la Viena sau Cernăuţi şi cu activitate între războaie, în unele cazuri o activitate strălucită, Gherasim din Marginea e un nume uitat, eu, cel puţin, n-⁠auzisem de el. De la el au rămas însă numeroase texte manuscrise pe lângă cele publicate în revistele vremii, studii despre filosofia lui Schopenhauer şi Spinoza, dar şi despre poeziile lui Alecsandri, iar Crăciun face un gest de pioasă recuperare scoţând la lumină din totală uitare şi pe autor şi producţiunile sale şi editându-⁠le. Cartea e prefaţată de Marin Gherasim, pictorul, şi el cu rădăcini în Marginea, nepot al filosofului.

Cu pioşenie, în care văd şi un bun orgoliu, Crăciun a strâns punând cap la cap tot ce ţine de istoria familiei sale în Rădăcini. Din neamul Crăciuneştilor. După explorări prin arhive, autorul de azi stabileşte că numele Crăciun apare în actele zonei prima oară în 1830, grafiat cu caractere slavone: strămoşul ar fi Ion Creciun. Repertoriate cu date de stare civilă şi fotografie sunt şi numeroasele neamuri, fiecare cu hieroglifa sa lăsată în istoria locului, vecinii, cunoştinţele. Sunt neuitaţi toţi cei 274 de mărgineni căzuţi la datorie în ultimele două războaie, cărora de altfel li s-⁠a şi ridicat un impozant monument. Cantitativ, cel puţin, informaţia e uluitoare, scotocirea pare să nu fi lăsat niciun atom netrecut pe listă.

Aici e de văzut şi metoda lui Gavril Crăciun. Unde descoperă un domeniu de interes, nu strict referitor la Marginea sa, el purcede imediat la treabă, detectivistic, cu o conştiinciozitate formidabilă. Lista cercetărilor sale finalizate cu lucrări editate mai cuprinde, de pildă, Sistemul social-⁠po­litic rădăuţean în perioada 1990–2014, carte dificil de situat dar cu meritul de a fi strâns cap la cap informaţii de o anume relevanţă pentru mica istorie a locului. Alt exemplu este „studiul monografic” intitulat Spitalul municipal „Sf. Cosma şi Damian” şi sistemul medical-⁠sanitar, Rădăuţi 2010, cu lista nominală a cadrelor medicale, „consideraţii istorice”, numeroase fotografii.

De un tip mai special este lucrarea Aşezământul monahal „Naşterea Maicii Domnului”, localitatea Marginea-⁠Suceava. Trebuie amintit aici, pentru o mai bună înţelegere a oamenilor şi locului că în primii ani 2000 această comună şi-⁠a avut momentul ei de glorie şi sfidare (evident, uitat de a doua zi). Una din inundaţiile perioadei rupsese podul peste rîul Suceviţa, tăind o cale de comunicaţie vitală a localnicilor, însă toate demersurile birocratice pentru un ajutor de la centru, de la judeţ sau de la guvern (era epoca Flutur) s-⁠au dovedit fără rezultat. Excedaţi, sătenii s-⁠au solidarizat într-⁠un efort cu totul ieşit din comun: au făcut pe barba lor proiectul, au cumpărat materiale, au angajat utilaje, totul cu bani din donaţii, şi şi-⁠au făcut podul lor şi numai al lor, fără Bucureşti şi fără Suceava. Dar au avut inspiraţia să convoace la asta şi televiziunile – Tatulici a făcut un excelent reportaj care punea sub acuzare impotenţa tembelă a oficialităţilor, de la care nu e nimic de aşteptat. Cu alte cuvinte, mărginenii şi-⁠au făcut şi podul dar au ştiut să producă şi un salutar şi de rezonanţă fapt mediatic. (Deşi, cum spuneam, faptele bune se uită instantaneu.) Aşadar, după aceeaşi regulă bucovineană şi exclusiv prin forţe proprii, mărginenii şi-⁠au construit şi un schit care să fie al lor. Iar Crăciun face o listă lungă cu contribuţiile fiecăruia. Balan Costică a contribuit la „efectuarea instalaţiilor termice, sanitare, de aprovizionare cu apă şi canal”, iar Curea Dumitru a donat „sume de bani (circa 9000 de euro) şi a contribuit cu policandrele. A lucrat voluntar la tăierea materialului lemnos…”, Mihalescu Gheorghe a contribuit la „lucrările de la temelie, dar şi la turla bisericii” etc. Lista e foarte lungă, autorul nu consideră nimic de nemenţionat.

Citeşti aceste cărţi, fie şi în diagonală, şi nu se poate să nu cazi pe gânduri. Ca fost editor, ştiu ce înseamnă tipărirea cărţilor ca aventură extem de costisitoare şi care n-⁠a îmbogăţit pe mulţi. Crăciun a făcut rost de bani, găsind sprijin şi la concetăţeni. A găsit şi edituri care să nu-⁠l facă de râs: editura „Ion Prelipceanu” din comuna Horodnic, într-⁠un caz. Toate cărţile sale se disting prin calitate, fără nimic sărăcăcios sau de mântuială: policromie impecabilă, hârtie bună, carton excelent. (Se pot face şi observaţii, dacă vrei neapărat să fii exigent. Toate vizează însă chestiuni de amănunt.)

Chestiunea care se pune e următoarea: ce recuperăm din vastele şi obscurele, din neglijatele – dintr-⁠un motiv sau altul – depozite ale micii istorii? Într-⁠o privire de sus, din satelit, ce trebuie să devină vizibil, subliniat? Formulez întrebarea, considerând – desigur, de pe alt palier – admirabila râvnă cu care Ion Pop s-⁠a dedicat avangardiştilor, moştenirii lor de arhivă privată, exhumaţi la rând, mari sau mici, şi aduşi la lumină, meremetisiţi, editaţi şi comentaţi până la ultima ciornă. E aici un respect de savant pentru patrimoniul cultural al trecutului, chiar, după gustul meu, cu o sesizabilă exageraţiune care face bine însă. Într-⁠o formulare mai precisă, întrebarea mea e următoarea: merită şi alţii aceeaşi grijă scrupu­loasă? Alţii, adică şi cei din compartimentul neavangardei?

Răspunsul lui Gavril I. Crăciun, despre care pictorul Marin Gherasim spune pe drept cuvânt că e „ataşat până la identificare de locurile în care s-⁠a născut şi în al căror destin cultural şi spiritual crede nestrămutat”, e că da, merită. Demersul său, întins pe decenii, în totală, absolută anonimitate şi în condiţiile izolării dintr-⁠o comună de la capătul ţării, e prezidat, din invizibil, de o idee. Ea e cea care generează energia trebuitoare şi nu gloria sau banii. După mine, frumuseţea acestei aventuri e desăvâşită, cel puţin raportându-⁠ne la cotidianitatea noastră mizerabilă şi delincventă. Sau, spus altfel, există totuşi oameni care trăiesc şi gândesc în termenii datoriei. Cât de mulţi, nu ştiu. Există – şi eu dau seama aici de Bucovina, unde am bătut cu pasul toate coclaurile şi ştiu multe – şi am convingerea că se poate generaliza fără riscuri – există o rezervă strategică de abnegaţie şi sacrificiu în numele unei datorii sfinte. Faţă de cine sau ce? Să spun Patrie, cu majusculă? Nu sună emfatic? Nu cumva e şi incorect politic? Vreau să spun că nu e încă totul pierdut, cum simţi uneori şi cum eşti tentat să declari în gura mare, cuprins de lehamite. Speranţa că aceşti oameni necesari ca aerul există nu e deşartă, chiar dacă ei nu reuşesc să spargă blindajul şi să iasă la suprafaţă, să ocupe locul meritat în prim-⁠plan. Oricât de firavă, e o speranţă de nepierdut.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, infiintata in 1981, este o publicatie nationala de cultura, politica si stiinta, in paginile careia se gasesc cele mai proaspete stiri privind evenimentele culturale, sociale si politice din Romania si din strainatate. De asemenea, veti fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest