Contemporanul » Lecturi » O carte ca un album de romanţe

O carte ca un album de romanţe

Ilie Zanfir reconstituie cele două adăstări ale poetului în Galaţi, în 1867, cu trupa lui Iorgu Caragiale, unde figura ca sufleor şi în iunie 1869 cu trupa lui Mihail Pascali, când a locuit vreme de cincisprezece răsărituri de soare în locuinţa unui pescar, unul din cei mulţi de care Galaţiul n-⁠a dus lipsă niciodată.

zanfir-ilie

Zanfir Ilie

Toate fluviile îşi leagănă apele în aval şi, odată cu ele, dau liberă curgere la legendele izvodite pe seama lor şi depuse ca borangic aluvionar la neodihnele undelor lor. Ce-⁠ar însemna Nilul, Rinul, Amazonul sau Volga fără acele bijuterii narative, care să le salveze de la trecere, de la efemeritate şi să le confere eternitate? Veşnicia unui fluviu, înţelege oricine, nu se poate logodi decât tot cu un corelat nedeterminat, cu un pandant nesupus vremuirii. Or, poveştile unui fluviu trec în legendă şi mit şi sfidează efemerul, aşa cum catedralele medievale iau în răspăr istoria şi vremuirea terestră.

Sunt convins că toate fluviile au izvodit atâtea poveşti cât să le asigure nemurirea literară, dar nu mai ştiu dacă legendele izvodite pe seama lor au fost adunate în cuprinsul unor cărţi. Ştiu doar că una dintre cele mai frumoase cărţi ale adolescenţei mele fugoase se intitula Volga petrece şi aduna în paginile ei o sumedenie de legende izvodite de locuitorii izbelor ruse scăldate de apele fluviului, în curgerea lui de la izvor la vărsare. De asta spun, toate râurile – şi cele mari şi cele mici – sunt generatoare de mituri, de legende, de poveşti. Cine mai poate desprinde imaginea frumoasei Lorelay de apele Rinului în care se oglindeşte? Şi exemplele pot continua, cu alte ape şi cu alte izvodiri, care de care mai ademenitoare.

Cartea lui Ilie Zanfir, Dunărea, poveste şi adevăr (Editura Ideea Europeană, Bucureşti, 2013) se resoarbe din acest depozitar de fapte şi întâmplări fabuloase, decupate din atriul stâng al Dunării, aşa cum s-⁠au sedimentat în conştiinţa gălăţenilor, la mila 80, după ce diluviul ocoleşte ostrovul de la Cotul Pisicii. Ideea de poveste este, desigur, o disimulare, pentru că autorul nu fabulează şi nu se lasă amăgit de mirajul ficţiunii. Faptele şi întâmplările adunate în această carte sunt reale şi adevărate, dar atât de neobişnuite că aproape sfidează verosimilul. Sunt aşa de reale că ar putea constitui un certificat de mândrie locală pentru orice gălăţean legat afectiv şi sentimental de acest areal mirific: „Cele mai multe eseuri evocă, nostalgic şi îndrituit, biserici, personalităţi gălăţene, bresle precum cea a pescarilor (Unde sunt pescarii de altădată?), Păpădia, opera inginerului Mircea Roibu, Biblioteca «V.A. Urechia»… Scrisă bine, viu şi alert, Dunărea, poveste şi adevăr mi se pare a fi cea mai bună carte a lui Zanfir Ilie”. (Theodor Codreanu) „Febril om de acţiune, veritabil ferment cultural al urbei gălăţene, dl. Ilie Zanfir este mereu în prima linie, păstorind, sub cupola Bibliotecii «V. A. Urechia», o serie de întâmplări de ecou. Neastâmpăratul autor, mereu în alertă, mereu pus pe fapte mari, ne încredinţează un proaspăt buchet de «eseuri danubiene». Doldora de informaţii, Dunărea – poveste şi adevăr poartă, sub pecetea nostalgiei, întâmplări de la mila 80, povesteşte despre marii oameni (precum «santinela» V. A. Urechia, veghind spaţiul carpato-⁠balcanic) şi depune mărturie despre aşezarea dintre ape, gândind tonic, cu «optimism temperat», la viitorul Galaţiului, redescoperindu-⁠l…” (Adrian Dinu Rachieru).

Cine mai ştie azi că străzile acestui oraş au răsunat sub pasul apăsat al poetului Eminescu? Ilie Zanfir reconstituie cele două adăstări ale poetului în Galaţi, în 1867, cu trupa lui Iorgu Caragiale, unde figura ca sufleor şi în iunie 1869 cu trupa lui Mihail Pascali, când a locuit vreme de cincisprezece răsărituri de soare în locuinţa unui pescar, unul din cei mulţi de care Galaţiul n-⁠a dus lipsă niciodată. Va mai poposi şi a treia oară, de data asta definitiv, în 1911, când s-⁠a dezvelit statuia din parcul central – prima recunoaştere şi stâlpire în granit a chipului său, dunarea-poveste-si-adevarde unde înfruntă zădărniciile şi vremuirile lumii. Ulterior vor apărea reprezentări statuare în toate localităţile ţării, dar atunci, în 1911, Galaţiul a fost primul oraş care i-⁠a extras chipul angelic dintr-⁠un bloc amorf de marmură de Carara. Dezvelirea grupului statuar, operă a cunoscutului sculptor Frederic Storck, a fost unul din momentele cele mai înălţătoare ale Galaţiului, festivitatea fiind onorată de prezenţa unui mare număr de scriitori şi cărturari ai vremii, fiecare marcând evenimentul prin cuvinte calde de omagiere la adresa celui ce-⁠a pus în lumină şi-⁠n rosturi de vrednicie fiinţa românească.

De la Galaţi, unde-⁠şi avea reşedinţa pârcălăbia ţinutului cu acelaşi nume, s-⁠a remarcat viitorul domnitor unionist Al. Ioan Cuza şi tot de Galaţi se leagă numele lui Costache Negri, sfetnicul de taină al lui Cuza şi unul dintre cei mai harnici diplomaţi, din câţi au răsărit în această parte de ţară. Cine-⁠şi mai aminteşte de maica Teodosia de la mănăstirea din Vladimireşti şi de preocupările sale cărturăreşti? Sub vrednica stăreţie a măicuţei Veronica, mănăstirea de la Vladimireşti ajunsese o societate în miniatură unde se producea tot cea ce răspundea nevoilor comunităţii. Maica Teodosia provenea din Ardeal şi-⁠a lucrat o vreme, după absolvirea Universităţii din Cluj, la Institutul Român de Lingvistică. A publicat versuri în revista Gândirea condusă de Nichifor Crainic, arătând o apetenţă mai specială pentru motivele creştine.

Sub numele mirean de Zorica Laţco a publicat până la intrarea în cinul mănăstiresc trei volume de versuri, bine apreciate de critica vremii. Este vorba de volumul Insula albă (1944), Osana luminii şi Poemele iubirii (1948). A venit la mănăstirea din Vladimireşti în 1948, la îndemnul părintelui Arsenie Boca şi-⁠a rămas până în 1956, când lăcaşul a fost închis iar măicuţele întemniţate sau zburătăcite precum vrăbiile iarna. Când, la începutul anului 1990, mănăstirea a fost redeschisă, maica Teodosia a fost printre primele care s-⁠au grăbit să continue slujirea Mântuitorului, de-⁠acolo de unde fusese întreruptă brutal de trimişii iadului. Din păcate, a mai avut puţin de trăit. A încetat din viaţă după numai câteva luni, iar suratele ei au înmormântat-⁠o în cimitirul mănăstirii, unde candela nu se stinge niciodată. Aceasta a fost poeta Zorica Laţco şi schivnica maică Teodosia, şi subscriem la concluzia autorului că publicul gălăţean încă n-⁠a descoperit-⁠o în tot borangicul liricii sale şi n-⁠a integrat-⁠o spiritualităţii gălăţene.

Multe pagini ale cărţii lui Ilie Zanfir sunt consacrate vechilor clădiri, reprezentând şi azi adevărate bijuterii arhitecturale ale Galaţiului, sau vechilor instituţii ce-⁠şi aveau sediul în Galaţi, cum ar fi Comisia Europeană a Dunării, cu sediul în Palatul de Navigaţie, construit după planurile reputatului arhitect Petre Antonescu.

La toată această zestre moştenită se adaugă construcţiile noi, care fac din Galaţi un oraş modern, cu multe ademeniri turistice, dintre care faleza, Păpădia sau coloana verticală a oraşului – Strada Domnească şi parfumul răspândit de mulţimea teilor bătrâni ce-⁠o acompaniază pe toată lungimea ei, de la Dunăre la Grădina Publică.

Autorul ne oferă o imagine romanţată a Galaţiului, o carte briliantă, plină de poezie, de nostalgie şi de simţire glazurată, din care Galaţiul ni se înfăţişează ca-⁠ntr-⁠un album de romanţe vechi, dar executate într-⁠o versiune modernă. Şi mai subliniez, măcar fugos şi turistic că lucrarea, prin felul cum este realizată, are şi valoare bibliofilă. Editura Ideea Europeană s-⁠a întrecut pe sine, a făcut dovada unui profesionalism de excepţie, şi-⁠a dovedit încă odată că poate realiza lucrări competitive, demne de a figura pe standurile celor mai pretenţioase târguri de carte. Această carte merită premiată. Nu ştiu cine poate s-⁠o facă – poate Uniunea Scriitorilor, sau poate administraţia locală a oraşului, dar ar fi trist să treacă anonim şi neonorată de instituţiile abilitate.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Ionel Necula

Ionel Necula, profesor, critic si istoric literar, a semnat mai multe texte despre autori ca Cioran, Ion Petrovici, perioada interbelica fiind un domeniu des frecventat de acest autor. „Cioran – un metafizician? Da, desi, cum observase si Fernando Savater, formula [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest